-

Mama voastră de visători

 
 

martie 16, 2018


3 minute Muzică No Comments
„Ce frumos e când te trezești dimineață
și viața te lovește în faţă”
Aseară era să intru în depresie, dar mi-am tras gluga de la geacă în cap și am plecat la concertul OCS din Control (BT Live). Mă chemase Raluca, în cel mai inspirat moment cu putință. Am mers cu tupeu, am luat repede o Cuba Libre de la barul cel mai puțin aglomerat (știu să mă feresc de cozi, sunt chiar mândră câte am evitat într-o singură zi) și m-am strecurat în mulțimea hyper până în față de tot. Să fiu sigură c-am să rămân fără auz.
„Razna am luat-o cu toții”
Sunt destul de sigură că, după vreo patru melodii, aveam pe cămașă adunată transpirația a zece oameni, îmi intrase o șuviță lată din părul fetei din fața mea în gură, și timpanul începuse să se dezlipească de restul urechii Dar mai știu și că sunetul ăla tare și coios care-mi ajunsese până în stomac tocmai mă salvase de la o noapte de căcat, în care aș fi întors pe toate părțile o discuție șocant de stupidă.
Nu pot să apreciez corect de câte ori s-a scandat OCS.  În fiecare pauză dintre piese, cineva începea să scandeze și mulțimea continua, panicată ca nu cumva aia să fi fost ultima piesă din concert. Un sentiment că vrem cu toții să prelungim ceva bun, nealterat de trecerea anilor, cu gust de bere cu prietenii, plutea în aer.
După cea care chiar a fost ultima piesă, adică după „Ajutor”, am rămas cu toții, sute de corpuri în tensiune, să aplaudăm minute bune. La un moment dat, şi trupa a început să ne aplaude pe noi. Eram ca pesediștii, ne-aplaudam unii pe alții, fără să fi făcut mare lucru. Dar a fost niște magie în aer. Chiar dacă la un moment dat s-a dat cu fum pe scenă și Dan a strâmbat din nas după care a explicat, luându-se la mișto: „A venit o vârstă. Nu mai vrem fum pe scenă”. Tocmai cântaseră o piesă care n-avea decât 20 de ani. Cumva, de când eram copii și până acuma, timpul a trecut și OCS are vârsta la care poate să bea legal în State. Trei sferturi din viața mea. Iar pentru cei ca mine, experiența ascultării lor în concert e cu totul diferită de cea din liceu sau facultate. Oamenii de vârsta mea au deja o istorie cu ei, o complicitate, și, fără să vrem, poate, începem să semănăm cu părinții noștri, când vorbesc de trupele cu care au crescut. Și razna am luat-o cu toții, și-ăștia mai mici, și-aștia mai la 28-29 de ani, când au început să ne cânte piese precum Copilul Rebel. Și-n esență, OCS rămâne una din trupele cu care crești. Şi cu care a crescut şi alternativul la noi.
Şi uite că, din când în când, în noaptea în care te aștepți mai puțin, îl privești puțin înainte de bis pe Dan cum își scutură sudoarea de pe frunte sau  pe Aramă dându-şi ochelarii jos că îi curg picături de transpiraţie în ochi, şi în gesturile astea simple, banale, găseşti un alt soi de magie. Şi-i asculţi şi-ţi dai seama că uneori e bine ca lucrurile să rămână, în esenţă, la fel.  Şi-ţi mai dai seama că principalul motiv pentru care au ajuns la 21 de ani de existenţă este că au păstrat o onestitate în tot ce fac. Iar asta-i rar.