-

Mihai Radu – Dincolo de piele

 
 

ianuarie 28, 2017


Îl citesc pe Mihai de vreo trei ani. Întâi sporadic în Cațavencii, apoi în cărțile lui, de la Sebastian, ceilalți și-un cîine înapoi și înainte. În public, nu pare timorat. La început, e mereu reținut, testează terenul, măsoară până unde se poate întinde, apoi se dezlănțuie ca o furtună venită pe neașteptate. Râde mult și te face să râzi mult. Povestește febril despre sine și scris, dar nu-i place deloc să vorbească despre cărțile lui, să le explice, să spună mai mult decât a scris. Gesticulează constant, cu coatele sprijinite pe masă sau pe genunchi, cu mișcări largi. Dacă atinge un subiect care îi este pe plac, îi simți pasiunea în accentul ce cade sacadat pe cuvinte și, uneori, în faptul că nu-și încheie frazele, le lasă suspendate, le intercalează cu altele. Când vorbește, descrie totul atât de vizual, încât, dacă închizi ochii, s-ar putea să vezi scenele pe care le istorisește.

Dincolo de job

Când se pregătea de admiterea la facultate, toată lumea dădea la Drept sau la ASE. El avea preocupări clare, lecturile lui erau într-o direcție – Platon, Heidegger etc. „Eram într-un trip foarte puternic. Mi se părea că aici era deschiderea spre înțelegere. Aveam și acea răzvrătire adolescentină – Cioran, Nietzsche, Schopenhauer. Eram destul de pornit împotriva lumii pe care o vedeam în jurul meu, proiectam că toți sunt în neautentic, neadevăr și că există o cale”. Nu și-a pus niciodată problema ce va ieși de acolo, ce meserie sau job va avea. „M-am milogit de părinții mei să mă lase să fac Filosofia”.  În cele din urmă, i-au acceptat decizia. A dat la Facultatea de Filosofie de la Iași, a intrat și a mers la cursuri acolo.

În momentul în care a terminat facultatea, era convins că are nevoie de timp pentru a fi la punct cu anumite lecturi și autori, în special cu filosofia continentală, hermeneutică. Citise Derrida, Foucault și era foarte hotărât să găsească mecanismele de putere prin care lumea ajunsese să arate așa cum arăta atunci. Voia să-și ia un an liber.

Nu s-a întâmplat asta pentru că, mai mult fără să-l informeze, tatăl său i-a făcut rost de un post de profesor în Fetești. A lucrat un semestru acolo. „Probabil așa trebuie să arate Iadul. A fost groaznic”. Preda la un liceu de căi ferate șase materii: filosofie, logică, psihologie, economie, cultură civică, educație antreprenorială. Dacă terminase Facultatea de Filosofie, se bănuia că făcuse câte puțin din toate. Avea ore la clasele IX-XII de profesională, dar și la clasele de fără frecvență de după-amiaza, unde veneau oameni de treizeci-patruzeci de ani, de la muncă, cărora trebuia să le predea filosofie – „unii adormeau la ore, veneau doar să le pun prezențe, ce să discut cu ei?”.

Într-o noapte, a plecat din Fetești, „am crezut că înnebunesc; pur și simplu, am fugit”, a venit la București și a stat în Grozăvești la un coleg care terminase cu el Filosofia și făcea masterul aici. A locuit în camera lui de cămin timp de un an. Multă vreme după, ai lui n-au mai vorbit deloc cu el.

 

Dincolo de tu cu tine

S-a angajat la un anticariat în pasajul de metrou de la Universitate. Nu a văzut nimic boem în munca sa: „era o muncă a naibii, cu un program de 10-12 ore și foarte puțini bani, nu e nicio mare frumusețe să fii sclav într-un anticariat”.

Scria deja de ceva vreme. „Ceea ce scriam era ce vorbeam eu cu mine. De multe ori, tu cu tine ești ilizibil. Dacă cineva te-ar auzi cum vorbești tu cu tine la tine în cap, n-ar înțelege nimic. Scriind, încercam să fiu lizibil. Era o punere în scenă mult mai articulată. Transcrierea aceasta a căpătat, cu timpul, o formă mai cizelată, mai lucrată. A început să-mi placă cum arăta. Scriam pasaje din totul și nimic, nu aveam o logică anume. Pur și simplu scriam”.

Într-o zi, a văzut la o tarabă că apăruse revista lui Mircea Dinescu, Aspirina săracului. A luat-o, a citit-o, i-a plăcut. A trimis câteva texte. Lor li s-au părut haioase, așa că l-au chemat să lucreze acolo. Își amintește de primul salariu când, ajuns în cămin spre unsprezece seara, i-a scos pe toți la bere și hamburgeri, a sărbătorit de parcă ieșise din sărăcie.

În redacția Aspirina săracului, a întâlnit oameni cu umor și cu un spirit critic „de multe ori dus până la absurd. Asta mi-a rămas: există un unghi din care totul poate fi privit ridicol, ironic și umanizat la extrem”. Colegii erau oameni preocupați, mai toți cu lecturi, cu întrebări, dileme. A fost o perioadă foarte bună pentru Mihai.

 

Dincolo de jurnalism

A plecat de la Aspirina pentru că se sfârșise de la sine. Revista a fost cumpărată de Patriciu, care își făcea atunci trustul cu Adevărul. Și a adus oameni care n-aveau nicio treabă cu presa. Deși aveau sediu în aceeași clădire cu Dilema, nu s-a gândit niciodată să se mute acolo după Aspirina săracului. Crede că Dilema era – și este – mult prea la dreapta vederilor politice pentru gustul său. Apoi, seriozitatea pe care o afișau nu i se părea că i se potrivea. Era mult mai ludic.

Plai cu boi a fost făcută în redacția Aspirina săracului. Jumătate din redacție scria și la Plai cu boi. Crede că a fost un proiect mișto care, însă, nu a stat pe o gândire economică. Erau bani, se scotea revista, nu erau, apărea când aveau. Important era să facă ceea ce le plăcea.

Când a murit și Plai cu boi, a plecat de acolo cu trei prieteni și au făcut împreună Times New Roman. Erau cititori The Onion și au vrut să facă unul similar românesc. A stat în jur de un an și a mers la Academia Cațavencu. A simțit că se potrivește în acel mediu. Crede că a fost cea mai bună mișcare profesională pe care a făcut-o, pentru prima dată în viața lui. Nu s-a considerat niciodată jurnalist. „Sunt un băiat care scrie la o revistă de satiră, are puțin umor și un anumit mod de a vedea lumea”. Se consideră norocos că are colegii pe care îi are: „Lucrez cu Cristian Teodorescu și Florin Iaru, doi mari scriitori români, Doru Bușcu, un incredibil editorialist, cu prietenul meu, Dan Panaet, cu Radu Crahmaliuc… oameni senzaționali. Și cu toți ceilalți – Dan Stanciu, Viorel Moțoc ș.a.m.d.”.

 

Dincolo de succes

Împreună cu Simona Tache, colega sa de la Cațavencii, Mihai a publicat două volume foarte bine primite de public: Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut (Trei, 2013) și Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor (Trei, 2015). Ambele au avut tiraje foarte mari, comparativ cu numărul obișnuit de exemplare în care apar cărțile românești (de la 300-500 la 1000-1.500 de exemplare, în funcție de autor, gen, editură): primul volum a fost tras în 20.000 de copii, iar cel de-al doilea, lansat în decembrie anul trecut, în peste 10.000 de exemplare până acum. Cele două cărți sunt selecții din rubrica lor comună, Bătăi în dialog, texte spumoase, pline de umor, pe marginea veșnicului și actualului război dintre sexe. „Mă apucasem să scriu despre gagici. Simona a zis că mișto ar fi fost să vină și ea să-mi dea replici și așa am început rubrica. A devenit, în timp, cea mai citită rubrică din Cațavencii”.

Deși mulți le spuneau că ar fi trebuit să le așeze într-o carte, ei au avut multă vreme reținerea de a aduna textele rubricii și a le refolosi în volum. Când au făcut-o, în cele din urmă, au fost surprinși. A avut un succes neașteptat. L-am întrebat cum vede tot acest succes, dacă l-a dezamăgit pe partea literară, având în vedere că la primul său roman, Sebastian, ceilalți și-un cîine (Polirom, 2014), nu s-a scos un al doilea tiraj. „Se vede clar ce se întâmplă în piață”, spune Mihai, „ce public există pentru cele două tipuri de cărți. Una e literatura, alta e satira. Niciodată nu am încercat să le amestesc sau să le vând la pachet. N-au nicio legătură una cu alta, sunt din lumi diferite”. E drept, și-ar fi dorit ca Sebastian să fi fost citită de mai mulți oameni. Dar e bucuros că, de la cei la care a ajuns, a primit feedback pozitiv.

Dincolo de instabilitate

Nu s-a gândit niciodată să renunțe la presă, în ciuda instabilității financiare. „Presa de satiră are un mare dozaj de lene în ea. Se lucrează la săptămânal, lunar. Oamenii care scriu astfel de presă au nevoie de timp, se gândesc mult, discută mult, se bea și se fumează mult, e și un soi de golănie. Mi-ar fi greu fără aceste lucruri, chiar dacă au fost perioade dificile. Pe de o parte, tipul ăsta de presă mi-a dat timpul de care aveam nevoie, pe de altă parte, aici sunt cei mai mișto oameni care lucrează în presa românească. M-am simțit mereu confortabil. Nu m-am văzut niciodată făcând altceva”.

Pe lângă presă, și-a găsit tot timpul proiecte care țin de scris pentru a-și completa venitul. Îl obosește uneori goana aceasta. Singura ieșire a fost televiziunea, numai de acolo și-a putut lua banii și întoarce în redacție. A scris scenarii și sketch-uri. Acum lucrează la  proiectul Starea nației, făcut cu doi prieteni – Dragoș Pătraru și Patrick André de Hillerin –, o emisiune care le place și are rating. Nu există raporturi ca la un loc de muncă. „Am senzația că n-am avut, până acum, un loc de muncă. Mi-a plăcut ce-am făcut. Mă simt aproape binecuvântat pentru asta”.

 

Dincolo de viaduct

Deși a crescut în plin comunism, Mihai idealizează perioada copilăriei. O echivalează cu un soi de paradis. Aventură, hoinăreală, vizual, activ – acestea sunt primele cuvinte pe care le asociază cu vârsta preșcolară.

S-a născut la Moldova Nouă și a copilărit la Orșova. Toată ziua era la Dunăre la pește, înota, urca pe munte și se juca. Făcea parte dintr-o gașcă formată din cinci-șase băieți.

Pentru a ajunge în oraș, trebuia să traverseze Cerna. Distanța de la Dunăre la Orșova era de o oră, treceau peste un viaduct, apoi printr-un tunel. Din mijlocul viaductului, atunci când se uitau spre munte, aveau senzația că văd un Pegas cu un călăreț cu coif. Pe munte nu vedeau călărețul, așa că se întorceau iar pe viaduct și încercau să-l găsească. Mai târziu, și-au dat seama care era motivul pentru care nu-l mai vedeau când ajungeau pe munte: călărețul lor era format din suprapunerea stâncilor. Și-au propus, apoi, să găsească stâncile care formau capul și coiful. După mai multe încercări, au reușit. Au făcut și o probă, să fie siguri că nu greșeau. I-au spart coiful călărețului. Când s-au întors pe viaduct și au văzut că se vede diferit, au fost mulțumiți că și-au încheiat misiunea cu succes.

Vrea să se întoarcă la Orșova vara aceasta. „Îl iau și pe fi-miu, să-i arăt unde străpungeam coiful”.

 

Dincolo de delectare

Nu-și amintește cu precizie care a fost prima carte pe care a citit-o. Bănuiește, totuși, că unul dintre volumele Povești nemuritoare. A citit și Cireșarii, Jules Verne și alți clasici ai copilăriei.

Cum avea parte de aventură în viață, nu simțea nevoia să o caute în cărți. Așa că lectura a venit mai târziu, odată cu interesul pentru epoci. Citea Mizerabilii, de pildă, și era fermecat de perioadă, de cum trăiau oamenii atunci.

Avea o bibliotecă foarte mare acasă. Nu pentru că părinții lui erau mari cititori, ci pentru că, pe timpul lui Ceaușescu, oamenii cumpărau cărți și le strângeau din diverse motive. Mama lui, de exemplu, punea deoparte anumite cărți pentru a le da medicilor. Cel mai iubit dintre pământeni, când a apărut, era o valoare în sine, o monedă, conta mult s-o ai în bibliotecă. Își amintește că, atunci când ea a cumpărat-o și a adus-o acasă, a ascuns cartea, nu voia să-i fie dată unui doctor, și a citit-o rapid, deși acum nu crede că atunci a înțeles mare lucru din ea.

A intrat în biblioteca de acasă pentru a căuta răspunsuri la întrebările pe care le avea. Nu a citit niciodată nimic pentru că era la modă sau trebuia. Dacă nu a găsit în cărți ce căuta, nu le-a citit. Și astăzi citește 50-60, maxim 100 de pagini, iar dacă nu are niciun schimb de idei sau de senzații cu acea carte, o abandonează. Nu s-a simțit niciodată vinovat pentru că a lăsat cărți neterminate. „Modul în care spui lumea face parte din lumea aceea. Dacă nu creez împreună cu o carte o lume, atunci nu are sens”.

Lectura n-a fost o delectare sau o modalitate de a-și umple timpul. Când a început să citească, a făcut-o pentru că a simțit că lumea lui era insuficientă. Simțea nevoi pe care nu le mai găsea în jur, în grupurile de prieteni sau în mediile în care trăia, avea întrebări la care nu-i puteau răspunde alții, nici măcar părinții – pe profesori nu i-a luat niciodată în calcul, n-a avut un „comerț” atât de intim cu ei încât să aibă conversații. „Am fost întotdeauna foarte centrat pe mine, pe ceea ce mi se întâmplă, pe cum văd eu lucrurile. Mi-a fost și rușine să spun cum văd eu lucrurile, tocmai pentru că le vedeam diferit față de ceilalți și mi se părea că aș perturba starea de bine a tuturor dacă spun ce gândesc”.

 

Dincolo de școală

Dintr-un anumit punct de vedere, nu i-a plăcut niciodată școala. A perceput-o ca pe o muncă. Era un elev bun, dar nu se agita foarte mult. Se mutase din Orșova în Craiova. După școală, juca fotbal. O perioadă, și-a dorit să fie „cel mai mare fotbalist din toate timpurile”.

Până la 16,00-17,00, cartierul era al copiilor și bunicilor, restul erau la muncă. „Pentru câteva ore, eram stăpânii cartierului. Ne jucam, ne duceam pe la case să luăm corcodușe, eram prinși, ne mai trăgeau de urechi. Cartierele, blocurile în construcție erau locuri de joacă. Ăsta era ritmul”. Absența autorității îi plăcea mult. „Era bine și să nu te găsească părinții acasă când veneau de la muncă, așa puteai sta mai mult afară, nu ne puteau suna pentru că n-aveam telefoane, strigau de pe geam, dacă erai pe acolo, te duceai, dacă nu, nu. Te certau, te pedepseau, dar trecea”.

Datorită cărților pe care le citea, a avut câteva nopți după care nu îi venea să se mai ducă la școală. O descoperise pe Agatha Christie. Punerile în scenă, perfecțiunea narațiunilor îl fermecau. „E ceva ce mă fascinează și acum în literatură: scheletul pur polițist al unei cărți. Nu cred că există carte care să nu poată fi redusă, în esență, la o chestie polițistă, la un mister ce trebuie descoperit, ceva de care te apropii prin diferite pârghii. Chiar și un tratat de metafizică cred că poate fi redus la o tramă și la un schelet polițist”.  N-a făcut o pasiune aparte pentru romanele polițiste, dar de aici crede că a început totul legat de literatură, deși nimic din ceea ce a scris nu s-a încadrat în gen. Îl bântuie, din când în când, o scriere punk cu un criminal la început de secol, prin București. Nu știe dacă și când va avea vreme și dispoziție să facă o documentare serioasă pe epocă.

În liceu a  început să citească mai mult. Pe la 14 ani, își nota pasaje întregi din Metafizica lui Aristotel. Mai are și acum cele două caiete pline. Nu era nimic ordonat. I se părea că are acces la lucruri la care alții nu aveau. Atunci înțelegea, pentru prima dată, discursul despre temei, principiul că totul trebuie să aibă un temei. L-a fascinat. Nu-l provoca neapărat la a gândi, cât la a visa. În paralel cu Metafizica, citea Sven Hassel.

A ținut fișe de lectură și a citit mai ordonat în timpul facultății și o perioadă după terminarea acesteia. Citea multă non-ficțiune – cărți de filosofie, istorie, istoria ideilor.

Acum își notează într-un fișier câteva lucruri despre fiecare carte pe care o citește. În rest, subliniază pe cărți. Întotdeauna cu creionul.

 

Dincolo de zgomot

Fiind totdeauna în zona scrisului, spune că nu a avut vreodată decuplări mentale foarte mari între presă și literatură, ceea ce l-a ajutat foarte mult.

Când a început să scrie literatură, era iritat dacă lucra în zgomot. Acum i-a trecut. Sigur că ideal ar fi să poată o poată avea, „vorba Virginiei Woolf, probabil că cel mai mișto e să ai o ușă care se închide în urma ta”. Rar i se întâmplă, însă, să poată scrie în singurătate, așa că s-a adaptat. Scrie cu copii în jurul lui sau agățati de el, cu desenele date la maxim, cu maimuțe omorându-se între ele pe Animal Planet, cu sau fără muzică, cu alți oameni în jur. „Am renunțat să mai cer liniște”. Obișnuiește să scrie fie acasă, cu laptopul pe picioare, fie în cafeneaua Bistro Villacros, unde se simte între prieteni.

Când nu scrie, citește. Dar nu se consideră un cititor foarte împătimit. Face pasiuni pentru scriitori și îi citește pe rând. „Scriitorii apar de nicăieri și scriu. Literatura nu există fără ei. Mi-e mult mai ușor să vorbesc despre scriitori decât despre literatură în ansamblul ei. E foarte greu s-o apuci de undeva, statutul literaturii s-a schimbat foarte mult de-a lungul timpului”. Nu cumpără fiecare carte care apare sau fiecare carte despre care se vorbește foarte mult. Vâlva care se face în jurul unei cărți nu-l interesează.

De curând, îl recitește pe Saul Bellow. Acum i se pare mult mai bun decât la prima lectură.

 

Dincolo de realitate

A debutat în 2009 cu un volum ușor dezlânat de proză scurtă, Hobby și alte povestiri, publicat la Editura Vremea. În cuprinsul cărții se pot observa fazele incipiente ale scriiturii sale, dar și ale preocupărilor lui literare. Nu se dezice de Hobby…, dar consideră că nu-l (mai) reprezintă, că povestirile de acolo au fost simple  încercări. Scria și scria și, la un moment dat, a vrut să publice pentru a trage o linie. Crede că acel prim volum de proză scurtă a fost mai mult o masă de lucru, un fel de foi aruncate pe un birou, nu o carte cu cap și coadă. Poate de aceea nu prea vorbește despre Hobby. Speră să mai scrie, cândva, proză scurtă.

Sebastian, ceilalți și-un cîine – o carte cu mult umor (negru, pe alocuri), care îl are în centrul său pe Sebastian, un scriitor aspirant, fost jurnalist, actual funcționar, alcoolic, intelectual, aproape de pragul de 40 de ani, ratat; un volum incomod ce critică, grosso modo, lumea în care trăim – nu a pornit ca un roman. S-a apucat să scrie. Avea o poveste și un personaj. Un Sebastian care, pe cât este de diferit de ceea ce se întâmplă în jurul lui, pe atât realitatea este și o proiecție a sa, o creație a lui. „A povesti ține de ficțiune, nu contează conținutul acestei povestiri. Totul e ficționalizat. Realitatea este o ficțiune. Modul în care catalogăm ca gen ceva ține de o instituționalizare impusă de critici, nu are de-a face cu ficțiunea, cu literatura. Da, putem spune că o carte despre economia secolului XVI nu ar aparține ficțiunii în măsura în care aparține ei romanul, dar tot într-o zonă a conceperii unei lumi stă și acel scris. Și tot o mărturie despre o lume este și acolo”.

Nu poate să spună cum și-a dozat efortul pentru a-și scrie primul roman, carte care s-a întins pe trei-patru ani. Nu știe să explice cum rămâi acolo atâta vreme și continui să scrii. „Trebuie să vrei să scrii și o faci. Nici tu nu prea știi cum, dar o faci. Contează și cartea, care te trage după ea de la un punct încolo, te manipulează, te transformă”. Nu îl chinuie scrisul în sine. „Nu e o zbatere de a scoate lucruri din mine. Orice carte e un dialog al meu cu mine. Și romanul pe care l-am scris, și cel la care scriu acum, sunt preocupări din prezent. Aparțin vieții mele. Sunt ce sunt eu dincolo de piele, în interior”.

Scrisul are nevoie de o ordine, crede Mihai. O ordine pe care orice scriitor trebuie să și-o găsească. El nu poate scrie de la primul la ultimul capitol. Ordine, pentru el, înseamnă să scrie câte puțin în diferite capitole ale romanului. „Romanul e ca o zonă nedefinită pe care o luminez în diferite locuri, încercând să văd, pe parcurs, cum arată el cu totul, în întregime”. De aceea, scrie și multe capitole care nu au nicio legătură cu volumul respectiv, fragmente care rămân pe dinafară, nu mai intră în carte. Consideră că e firesc să fie așa. La început, îi era greu să renunțe la ceea ce scrisese, dar acum știe că părțile aruncate sunt la fel de importante ca cele pe care le păstrează.

Îi este foarte greu să scrie despre lucruri pe care nu le vede, cărora nu le știe mirosul sau pe care nu le aude. Trebuie să știe totul dinainte de a se apuca să scrie – cum erau hainele, din ce materiale, dacă cineva bea ceva, trebuie să știe ce ori din ce erau făcute cănile, ce sunete se aud din stradă, de undeva, și tot așa. Este genul de scriitor care fie trebuie să se documenteze foarte mult înainte de a scrie, fie trebuie să fi avut experiențe similare cu personajele sale. Cu cât vede mai bine o carte, scriind, cu atât e mai fascinat. Bănuiește că acesta este motivul pentru care nu are nevoie de program. Disciplina scrisului vine de la sine când ajunge în punctul respectiv. Nu contează când termină, ci că scrie, vede și știe unde trebuie să ajungă.

 

Dincolo de Sebastian

Mihai este de părere că, în romanul la care scrie în prezent, povestea este mult mai puternică decât în primul. Senzația de prea plin, prea mult din Sebastian… dispare la noua carte și e înlocuită cu istoria unei familii și modul în care toate personajele, nu numai protagonistul, văd acea istorie. Un singur trecut, perceput și tipărit de mai multe personaje. „Romanul e la persoana I, așa că avem o interpretare câștigătoare, cea a personajului principal, numai că el e continuu contestat de ceilalți”. O poveste despre divorț și relații extraconjugale, care va fi gata la vară. Când începe să simtă că povestea este întreagă, se poate mișca singură, este un miriapod care are toate picioarele, știe că o carte este aproape de final. Deși a înțeles că orice final este un final fals, „e un punct în care se termină, fizic, o carte. În interior, sunt circularități care te pot afunda spre pagina 7000”. De fapt, „o carte nu se termină niciodată”.

 

Dincolo de publicare

Îi este foarte dificil să vorbească despre cărțile lui. „La Sebastian, de exemplu, tot ce-am avut de spus am spus acolo. Nu consider că există lucruri exterioare despre o carte”.

S-a întrebat de multe ori cât de mult trebuie să se implice un scriitor în promovarea cărților lui. Crede că sunt scriitori care sunt făcuți pentru asta și cărora le place să iasă în lume, să se întâlnească cu cititorii, să dea interviuri, să fie foarte prezenți. Mihai nu crede că e unul dintre ei, are o strângere de inimă de fiecare dată când este chemat undeva și trebuie să răspundă la întrebări. „De multe ori poate spun prostii în legătură cu ceea ce scriu, numai să răspund la întrebare”. Simte că are o foarte mare responsabilitate. „Într-o carte, oricum ai da-o, este vorba despre tine. Ești tu, cu tot ce ești până atunci. Nu poți să vii cu un nou tu până săptămâna viitoare, mergi cu același tu și la o săptămână după lansarea unei cărți, și la un an”.

Cu toate afirmațiile lui legate de promovare, îi reamintesc de faptul că este foarte activ pe Facebook, că taxează tot ceea ce se întâmplă în politică, ceea ce, din punctul meu de vedere, este o promovare indirectă. „Așa este. E un capital de încredere pe care îl transfer”. Spune că este totuși diferit, că este foarte obișnuit cu acest tip de punere în scenă față de cel în relație cu literatura. „Ce să mai zic, sper că o carte reușește să răzbată și fără mine. E de ajuns că am scris-o”.

Pe de altă parte, înțelege curiozitatea cititorului. „Cel mai mișto mi se pare să te duci la o întâlnire cu cititorii nu ca scriitor, ci ca simplu cititor al cărții pe care ai scris-o. Sunt absolut convins că toți scriitorii au și lucruri care nu le plac legat de ceea ce au scris”. În cazul său, crede că în Sebastian… sunt niște abuzuri stilistice. Sebastian este personajul ieșirilor din viață, din timpul liniar, își imaginează, problematizează. Uneori prea mult. „Ar fi putut să fie altfel”.

 

Dincolo de viitor

Nu-i place când este întrebat cât dintr-o carte este ficțiune și cât realitate. „Din momentul în care o carte este trimisă în tipografie, raportul meu cu ea e ca al oricărui alt cititor. Tot ce e adevărat în ea e așa în măsura în care ție ți se pare adevărat. Sunt adevărate în măsura în care ele sunt convingătoare ficțional pentru tine. Cartea se raportează doar la ea, nu are o istorie, doar ceea ce aruncă în față. E începutul unei lumi. Lume care se desfășoară în cei care o citesc. Altfel, ea e o bucată de hârtie și atât. Există în momentul în care oamenii o citesc”.

Scrie pentru că așa se obiectivează. „Cred că ți-e mult mai ușor să faci un pas în spatele tău atunci când scrii. Cred că e foarte important să-ți pui mereu în dificultate ceea ce vezi și lucrurile în care crezi”. Consideră că, dacă toți oamenii ar scrie – dar nu la modul literar, ci să-și noteze ce cred și cum văd lucrurile din jurul lor –, și-ar da seama de multe dificultăți pe care le au, de lucruri pe care le cred, dar nu știu de ce, de lucruri pe care nu le chestionează de obicei și nu le scot la suprafață.

Și scrie pentru trecut. „Am nostalgia, aproape maladivă, sentimentul, mereu proaspăt și crud, că totul trece, iar moartea și sfârșitul sunt foarte aproape. Tot ce ține de viitor mi se pare o perversiune. Abia reușim să putem să înțelegem o mică parte din ceea ce am trăit… Să-ți dorești lucruri mi se pare de o aroganță extremă. Tot ceea ce poți să-ți dorești e să trăiești ceea ce ai trăit. Pe undeva, asta e ceea ce scriu, o continuă rumegare a ceea ce s-a întâmplat. Nu viitorul e infinit și se schimbă, ci trecutul, amintirile se schimbă continuu, se reașează, te lasă să crezi că ai fost sau ai putea fi altcineva”.