-

Mihai Smarandache – „Libertate…asta mă face să mă urc pe scenă”

 
 
A durat ceva până am reuşit să stabilim o dată pentru interviu, dar sunt convinsă acum că întâlnirea mea cu Mihai a venit exact când trebuia. A fost în prima zi adevărată de vară pe anul ăsta şi n-a fost ca la teatru, deşi eu tot spectatoare m-am simţit în unele momente. Ne-am găsit două scaune şi câte-o cafea mai la umbră şi ne-am întins la poveşti. Rezultatul: o înregistrare de 70 de minute pe care se aud piese jazz de la un capăt la altul, două-trei motorete şi Mihai, aprinzând, pe rând, vreo 5 ţigări şi povestind despre curaj, implicare şi transformări, în teatru şi nu numai.

Cine este Mihai Smarandache?
Au!… Un domn de treabă, un băiat care a avut norocul să se întâlnească cu cine-a trebuit până acum şi să îşi facă de cap într-o meserie pe care n-o cunoaşte atât de bine.

 Şi cum ai ajuns să îţi faci de cap în meseria asta? Cum a început povestea ta cu actoria?
Când am văzut-o pe vară-mea într-un examen la Facultatea de Teatru din Cluj. Pe-atunci eram în anul I la Automatică şi Calculatoare, pentru că aşa mi s-a părut mie normal până la momentul respectiv: o meserie de viitor, mi s-a spus. Şi când am văzut proba aceea, un spectacol de mişcare, în care nu se vorbea deloc, dar se spuneau foarte multe, am zis că trebuie să învăţ şi eu să fac asta. Să pot să mişc oamenii în felul respectiv, să pot să le spun poveşti. Pentru că poveşti aveam. În poveşti am încredere şi aveam şi atunci. Doar că nu ştiam că există un locuşor unde oamenii merg să înveţe să spună poveşti… Şi-atunci m-am hotărât să încerc şi eu.

Aşa că te-ai înscris la Universitatea de Arte din Iaşi. Ai avut foarte mult curaj să faci trecerea asta.
Da, acum nici nu îmi mai explic. Nu cred că aveam neapărat încredere că o să îmi iasă şi nu ştiu de unde am luat curajul acela. A trecut aşa de mult timp şi m-am schimbat de-atâtea ori de-atunci… Am senzaţia că sunt momente în viaţă când spui „trebuie să mă schimb”. Şi faci lucruri mici pentru schimbarea respectivă până îţi iese. Când se întâmplă schimbarea, nu mai poţi să îţi aduci aminte cine era ăla care-a zis „trebuie să mă schimb”. Asta dacă merge… şi a mers, altfel nu eram aici.

Cum te-ai schimbat din anul I de facultate şi până acum? Cum simţi că ai crescut ca actor?
Cum m-am schimbat ca actor? Am învăţat multe chestii, pe care nu poţi să le înveţi aşa, transmise ca „Mioriţa”, din gură în gură. Trebuie să faci şi să vezi tu singur dacă ai făcut bine, dacă ai făcut prost. Apoi, cred că întâlnirile sunt esenţiale. Să ai actori în jurul tău de la care să furi, să înveţi… Îl vezi pe ăla cum s-a descurcat într-o situaţie şi brusc se luminează ceva. Zici „da, frate, într-o situaţie din-asta, aşa”. Oricum, n-ai să faci ca respectivul, că nu eşti maimuţică, dar, încercând să faci ca tine, ca el, mai câştigi un mecanism, Şi mai câştigi un mecanism.

Cât de mult din ce faci pe scenă e instinct şi cât e metodă?
Asta vorbeam şi zilele trecute şi vorbesc mai mereu cu my fellow actors. Eu nu prea am o metodă şi asta mă sperie câteodată. Când mă uit la alţii, am senzaţia că ei ştiu ce fac, dar am întrebat pe mai mulţi oameni şi n-are nimeni o metodă clară. Bine, nici la întâmplare nu e. Nu ştiu, e mult mai umană meseria. De orice text, de orice rol te-apropii în felul tău. Cu armele câştigate de tine. Cu ce crezi tu că e important în viaţă. Sigur că sunt reguli pe scenă: să nu stai cu spatele la public, să te-audă toată lumea… Dar, în rest, ţine de comunicarea cu ceilalţi actori, cu regizorul. Când nu există comunicarea asta şi când unul nu dă – poate chiar tu nu poţi să dai, pentru că, eu ştiu, ai o lună absolut neagră şi nu eşti în stare să ai absolut niciun sentiment, se întâmplă. Nu înseamnă că trebuie să renunţi. Poate îţi dă Dumnezeu şansa să ai următorul rol în care să povesteşti exact luna aia şi să îi dai personajului exact ceea ce pusese stăpânire pe tine în perioada aia, poate să iasă ceva bun. Adică, personajul îţi dă nişte idei şi tu îi dai nişte idei personajului, pui ceva din tine în el.

Şi ce pui din tine în toate personajele tale? Ce nu reuşeşti să laşi în culise?
Pui nişte întrebări care îmi schimbă viaţa… Glumesc. Nu ştiu, poate puţină indiferenţă faţă de evenimente, pentru că eu încerc să trăiesc mai detaşat sau cu o anumită limită a implicării. Să nu iau totul prea în tragic. Chiar şi cel mai tragic monolog trebuie să aibă o notă de umor. Ca şi în viaţă, orice situaţie tragică, dacă reuşeşti să râzi un pic de tine în situaţia în care te afli, o să te vezi altfel şi ceilalţi te vor vedea altfel şi vor zice: „uite, ăsta o să se salveze”. Acuma, nu ştiu dacă nu pune stăpânire prea mult pe mine atitudinea asta. În unele situaţii ar trebui să fiu mai prezent, mai „acolo” şi-n ultima vreme sunt mai atent cu chestia asta.

Asta pe scenă. Şi-n viaţa reală? Te ajută detaşarea asta? E un mecanism de apărare?
Până acum m-a ajutat. Ca un mecanism al Universului, dacă vrei, sunt conştient că orice chestie o să treacă. Au spus-o mai mulţi, actori mai mari ca mine, una dintre tainele meseriei este „hang on tightly, let go lightly”. Şi-n viaţă se aplică perfect. Adică, ţii cu dinţii de ceva, lupţi cât poţi tu pentru treaba aia, dar dacă nu vrea şi se îndepărtează de tine, trebuie să vezi asta, nu poţi să ţii ca nebunul.

În teatru depinzi mult de ce fac cei cu care împarţi scena. Ai momente în care te simţi frustrat de prestaţia lor? Se întâmplă să te dea peste cap?
Să îmi dea rolul peste cap, nu, dar te pot incomoda în anumite situaţii. Încerc să iau atitudinile alea pe care le găsesc străine la om şi să le fac să fie de-acolo din piesă, pentru că, în momentul în care eu văd că cineva e exterior şi mă las cuprins de chestia aia, înseamnă că şi eu sunt exterior. Cât poate el să oprească situaţia pentru că are un orgoliu sau Dumnezeu ştie ce are el? N-o să îi meargă, dacă tu mergi cu piesa înainte şi iei orice chestie şi i-o dai prin personaj înapoi.

Adică îi tragi după tine, înapoi în spectacol.
Păi, altfel cum Dumnezeu? Eu am fost, de exemplu, în situaţii în care nu eram concentrat şi a fost nevoie de un singur moment în care m-am uitat în ochii partenerului şi-am văzut că era în poveste acolo ca să mă recompun şi să merg mai departe, să recâştig ce pierdusem în acele momente când n-am fost suficient de focusat. Ne ajutăm… cred. Aşa mi-ar plăcea să fie tot timpul.

Ce te motivează să urci pe scenă, chiar şi când nu ai chef de nimic? De ce eşti actor şi nu altceva?
Pentru că e cea mai liberă meserie, după mine. De-aia am ales asta. E cea mai liberă meserie pe care puteam să aleg s-o fac. Să nu mă simt constrâns. Nu trebuie să am servietă, nu trebuie să am grijă să nu scriu 3 în loc de 2 că o să pice compania, mă dau ăia afară, se pierd nişte bani sau suferă nişte oameni. Scenele sunt atât de umane încât nu-s greşeli până la urmă. Doar delăsarea şi lenea pot să te facă să fii urât în meseria asta. Libertate, asta mă face să urc pe scenă.

Dar uneori eşti şi tu pus în contexte care nu-ţi plac. Şi-atunci…
Atunci, mă joc. Încerc să îi contaminez pe ceilalţi cu joaca. Sau câteodată să îi enervez, pur şi simplu. Să schimb situaţia aia. Pentru că, dacă un context nu e suficient pentru mine, sunt convins că mai simte asta cel puţin o persoană. Dacă toţi sunt veseli şi jucăuşi, n-are cum să nu îmi placă şi mie, dar dacă suntem mai mulţi nemulţumiţi, înseamnă că trebuie schimbat ceva. Şi dacă eu am observat situaţia aia, înseamnă că pot să o şi schimb. Şi-atunci îl iei pe ăla sau poate te ia el pe tine, când vede că eşti mai străin de situaţie şi că bombăneşti. Şi îţi zice: „măi, dar e frumos, încearcă aşa, te-ai gândit la asta? Ăsta seamănă cu tine.” Şi tu spui: „Da, de-aia nu îmi place.” „Vezi că eşti prost?” Am dat un exemplu. Cred că tot împreună reuşim.

Ce înseamnă să fii sincer în teatru?
Înseamnă să crezi în situaţia propusă, în ceea ce vrea personajul să obţină. Să poţi să te laşi pe tine la o parte, dacă tu simţi că eşti diferit. Sinceritatea e puterea asta a actorului de-a se lăsa pe el ca să „pară” că e altcineva. Şi, din cauză că faci multe momente de-astea în care pare că eşti altcineva, până la urmă chiar eşti altcineva. Nu cred că, dacă te pune cineva sub un microscop ciudat, care poate să vadă tot, nu ştiu dacă într-un moment eşti tot personajul. Poate unii actori mari reuşesc să facă asta, dar eu cred că o mână nu stă bine la mine tot timpul. Că poate vorbesc cum trebuie, poate mă uit cum trebuie, poate sunt într-un fel ca personajul, dar în acelaşi timp simt tot timpul că parcă nu e complet. Poate asta face parte din cum fac eu meseria, nu ştiu. Şi-atunci când simt că în scena aia nu reuşesc să pun şi partea aia, în următoarea scenă zic: „Uite, ce bine, acuma poţi să faci asta!”

Chiar aşa, cum ştii când îţi iese un rol? Ştii în timpul spectacolului sau la sfârşitul piesei?
Eu încă nu ştiu. N-am simţit încă un personaj că s-a făcut rotund şi mare şi grăsuţ. Nu prea am simţit asta. Încerc să fac aşa, cu bucăţelele de care ziceam, să le pun unde trebuie şi să nu îi mint pe oameni. Sper să fie suficient. Poate n-am eu încredere încă. Unii oameni zic că mi-au ieşit unele chestii, dar eu ştiu ce înseamnă să îţi iasă un personaj. Am văzut la alţi oameni. Care te fac să crezi în povestea aia, din cauză că şi ei cred. Despre asta-i vorba. E un mister în spate, care se leagă de talent. Altfel, de ce în scenă te uiţi la unul mai mult şi la altul mai puţin? Că poate ei sunt la fel de sinceri. Îţi place unul mai mult. De ce? Ce face unul mai mult decât celălalt? Nu ai cum să răspunzi la întrebarea asta. Pur şi simplu, aşa e. Nu poţi să pui degetul, să zici: „aşa trebuie să fac şi eu”.

Mergi la spectacolele altora? Ce îţi place să vezi?
Merg de câte ori am ocazia. Ultimul spectacol la care am mers a fost „Dance a playful body” cu Istvan Teglaş. Mie mi se pare că Istvan e de un curaj pe scenă care pe mine nu poate decât să mă inspire. Mă întrebai ce s-a schimbat cu mine din anul I – parcă pe undeva pe drum eu am pierdut asta. Parcă eram mai curajos şi m-am lăsat influenţat de mici metode de-a face teatru. A, uite, aşa se face, faci ca ăla… Şi totul se duce într-un uşor şi într-un derizoriu. Şi dup-aia a venit Afrim şi m-a trezit şi-am zis: „Frate, stai puţin, că e vorba despre altceva”. Şi dup-aia l-am întâlnit şi pe băiatul ăsta şi mi-a adus aminte de sentimentul ăsta.

Ce-ai schimba la felul în care se face teatru la noi? E ceva ce te deranjează?
Nu sunt încă atât de deştept să spun chestia asta şi sper să nu fiu în timp parte dintr-un curent la care alţii să se uite şi să zică, aşa cum m-ai întrebat tu acuma pe mine, da, l-aş schimba pe Mihai, ştii? Acum nu ştiu. Poate ar trebui să fim mai curajoşi totuşi. Şi mai sinceri câteodată. Adică e OK şi să fie doi oameni care vorbesc într-o scenă, care stau la o masă, dar nu numai aşa. Atât, nu vreau să îmi dau cu părerea. Dacă aş şti eu perfect, dacă toată lumea ar veni la mine ca la biserică să zică „Guru Smarandache”, poate mi-aş da cu părerea, dar nu e cazul.

Ai roluri pentru care te lupţi, pe care să vrei neapărat să le joci?
Nu. Cum să mă lupt? Nu ştiu ce-nseamnă asta. Cum adică să îţi doreşti? Şi dacă-mi doresc, ce fac? Păi, dacă-mi doresc ceva, nu trebuie să fac? Ce fac, stau aşa dorindu-mi? Nu, nu mai vreau musai anumite roluri. Las lucrurile să îmi fie un pic străine. Dacă m-aş împrieteni cu toate personajele de-acasă, după aceea când m-aş întâlni cu ele deja ar fi nişte prieteni vechi. Dacă sunt străini, parcă poţi să schimbi mai multe.

Totuşi, îţi alegi rolurile sau te aleg ele pe tine? Ce faci dacă nu îţi place un rol sau simţi că nu îl poţi juca?
N-ai cum! Am simţit poate la început că nu o să iasă bine spectacolul, dar a fost o prostie. Când începi să faci, se schimbă totul. Lectura e una, te-ai ridicat în picioare să te mişti, deja s-a schimbat. Ţi-a venit decorul, ai iarăşi o grămadă de posibilităţi. Dacă eşti viu şi prezent acolo, n-ai timp să te plictiseşti sau să zici „e prost, nu îmi place”. Ce să fie prost? Piesa, textul ei? Da, poate să fie scrisă prost, să fie despre lucruri care nu ne interesează, dar chiar şi-aşa, singura şansă e să poţi să aduci tu ceva şi să o faci să fie pentru oameni. I-a venit unuia ideea să o pună la teatru, s-a pus. Că aşa s-a întâmplat. Şi tu te-ai trezit într-o situaţie. Ce faci? Faci un om din chestia aia. Îl faci frumos, că altfel… Să fie piesa numai cu oameni răi şi urâţi care nu vor să fie în piesa aia? Nu există aşa ceva.

În „Când Isadora dansa”, Esenin îi spune Isadorei că dansul ei va fi uitat repede, în vreme ce poezia lui va supravieţui, va fi eternă. Ţi-ai pus vreodată problema aşa? Că teatrul e efemer?
Da, da. Dar, uite… Ştii cine e Marcel Iureş, nu? Ai văzut? Gata. Ce-a făcut el? Că nu numai pentru film îl ştie lumea. L-ai văzut şi l-ai ţinut minte. Ai ţinut minte ceva. Aşa câştigăm lupta cu efemeritatea. Faci ceva cu suflet, le dai oamenilor ceva şi-atunci oamenii te ţin minte. Ca pe un prieten care le-a zis o poveste mişto. Da, e efemer teatrul, în juma’ de oră lumea deja nu se mai gândeşte la tine, dacă nu ai făcut nimic. Dar sunt şi lucruri pe care le ţii minte foarte multă vreme. Eu am spectacole pe care le ţin minte ani buni. De ce să le uiţi dacă sunt bine făcute, curate, frumoase? Eu le duc cu mine, poate alţii le uită, fiecare ţine minte ce îi place lui.

Încotro te îndrepţi? Ce vrei să faci în teatru şi n-ai apucat încă?
Vreau să fiu mult mai serios, asta e clar, mult mai implicat. Câteodată parcă sunt delăsător, parcă îmi bat joc şi nu îmi place chestia asta. M-au molipsit unii oameni răi şi nu mai vreau să fac aşa. Şi vreau să am mai mult curaj să mă joc. A, şi vreau să încep să merg pe la workshop-uri. Tot timpul am cochetat cu ideea asta de workshop –  te duci, stai cu oamenii, te joci, încerci, faci. Aşa, la teatru parcă trebuie să vii cu lecţia învăţată. Acolo nu trebuie să ştii neapărat, trebuie să doar să ai curajul să încerci. Cred că trebuie să ai tot timpul în jur un grup de oameni mai tineri, să stai cu din-ăştia care sunt puţin bezmetici aşa: „frate, nu ştiu ce fac aici”. Iar din acest „nu ştiu” pot să iasă nişte lucruri senzaţionale. Şi din „Ştiu” ies lucruri bune, dar eu am mai mult „nu ştiu” acum şi vreau să văd ce iese din asta.