-

Mihai Zgondoiu – Autoportrete. Cu şi fără cod de bare

 
 
În aer 40 de grade. Asfaltul încins, autobuzele dilatate şi totuşi neîncăpătoare. Eu răguşită şi cu febră. Sunt un cuptor mai mic într-un cuptor mai mare. Şi totuşi, la 4 fără 5 după-amiază ajung în faţa atelierului lui Mihai Zgondoiu. Urc nişte scări întortocheate care mă ameţesc şi mai tare şi admir uşa atelierului – în sine a work in progress, pe cale de a fi acoperită cu stickere – dincolo de care se află micuţa cameră în care, printre culori, materiale şi un Lenin roz, creează Mihai. El apare câteva minute mai târziu, cu braţele încărcate, ochii sinceri şi curioşi şi zâmbetul acela din care curg mereu stropi de ironie. Îmi deschide uşa şi îmi întinde un portofoliu de-al său. Să mă uit pe el, cât coboară repede să ia ceva de băut. Deşi îmi fură ochii camera aceea care pare să aibă propriul echilibru, răsfoiesc portofoliul suficient cât să îmi aduc aminte de ce sunt acolo şi să mă rog să nu scot prea multe prostii pe gură din cauza răcelii. Din fericire, răspunsurile lui sunt mult mai inspirate decât întrebările mele, aşa că, două ore mai târziu, când opresc reportofonul, am impresia că tocmai ce-am stat de vorbă cu un prieten vechi, căruia îi pot desena verbal mai multe portrete. Să le spunem însă autoportrete, pentru că prefer să îl las pe Mihai să vorbească.

Autoportret 0: „Me” = artist vizual
La origine şi prin formaţie, Mihai e grafician. A terminat o facultate şi un masterat de artă în grafică şi de ani buni este graphic designer – asta ca day job. Artistic, însă, Mihai nu se mai limitează de mult la grafică şi a pătruns în mai multe zone de expresie. Face desene, instalaţii, colaje, artă de stradă, performance, artă video… şi sigur îmi scapă ceva. Aşa că s-a botezat singur „artist vizual”, definiţie care cuprinde cel mai bine tot ce face. Îşi spune aşa din 2008, momentul zero, al unui „restart artistic”, când, după doi ani de pauză, se re-inventează ca artist. Primele rezultate se văd la Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu, care face loc pentru expoziţia Me: o serie de „autoportrete” lucrate în toate ariile de expresie în care Mihai a simţit că e firesc să lucreze. A avut de toate: de la instalaţii cu lumini de neon până la autoportrete pe pereţii galeriei. „În viaţa fiecărui artist există o perioadă în care este interesat de sinele său, de corpul său, toate ca expresii şi referinţe ale autobiograficului. În proiectul «Me» vorbeam de şabloanele consumismului. Matriţele gândite de mine ca autoportrete depersonalizate au fost un fel de oglinzi negre în care reflexia artistului, ca şi condiţie, era inexistentă. Aceste autoportrete scot la iveală imaginile reflectate de societatea de consum, modul în care consumismul afectează condiţia de artist, mereu în criza de a fi deconstruit şi avariat de societatea în care trăieşte. Evident că le-am închipuit într-o manieră post-pop-art pentru a ne aduce aminte de boom-ul pieţei americane de consum din anii ‘60. La noi, efectul s-a produs mai târziu…” De la Me încoace s-a cristalizat o linie care defineşte mai toate proiectele lui Mihai. „Este destul de periculos să experimentezi fără o linie care să te reprezinte. Când fac acest lucru încerc să îmi păstrez un lanţ al ideilor şi o tuşă cât de cât personală, adică experimentul meu nu conţine transformări radicale unde nu mă mai poţi recunoaşte. Trebuie să fii extrem de atent cu aceste vibraţii personale.”

Autoportret 1: Normalitate?
Şi poate că acea vibraţie a lucrărilor lui de care povesteşte Mihai se datorează faptului că tot ceea ce creează e atent conectat la realitatea cu care se-ntâmplă să fie contemporan şi pe care o observă şi şi-o asumă cu un spirit critic demn de apreciat. Aparent fără legătură cu proiectele lui Mihai din ultimii patru ani, un experiment făcut de el şi scriitorul Dan Mircea Cipariu în vara anului 2004 la Clinica de Psihiatrie Voila uimeşte prin aceeaşi mare doză de adevăr pe care cei doi au căutat-o înainte chiar de a-şi începe lucrările. S-au întrebat care e diferenţa între normalitate şi nebunie şi au plecat să caute pe cont propriu răspunsul. Uşor naivi, voiau iniţial să intre în clinică drept „profesori”: să facă exerciţii de scriere creativă şi art therapy cu pacienţii, dar doctorii i-au sfătuit să încerce altă abordare. „Ne-au explicat că orice individ care interacţionează cu pacienţii este perceput asemeni unui doctor, iar ei întrerup automat comunicarea cu acesta. Singura soluţie a fost să ne internăm în acelaşi mediu cu ei. În secţia Castel, salonul 13, am stat aproape două săptămâni.” Din acestă cercetare a ieşit o carte-experiment scrisă de Dan Mircea Cipariu „sunt eu, maria petrarca rilke. adevărata biografie a mariei dante spinoza”, poeme-dialog cu două voci feminine, completate cu desene-colaj făcute de Mihai în cadrul proiectului şi o expoziţie- eveniment, „Biografii Subiective”. „Pe noi asta ne interesa. Să nu ne imaginăm experimentul cum ar face majoritatea, adică «hai să zicem că suntem într-un spital de psihiatrie şi să scriem/desenăm o carte». Nu! Noi am mers exact acolo. Noi ne-am propus să relaţionăm cu pacienţii în mediul lor şi să vedem unde se pune punctul între normalitate şi nebunie.” Un punct destul de greu de fixat, după cum a aflat Mihai pe pielea lui. „Dacă stai acolo o perioadă, te obişnuieşti. N-o să ţi se mai pară deloc că oamenii aceia sunt bolnavi. Lumea de acolo devine normalitate pentru tine. Asta m-a speriat cel mai mult.”

Autoportret 2: Matriţe & Matrice
Matricea sinelui revine aproape obsesiv în lucrările lui Mihai Zgondoiu, conectând ca un fir roşu mai toate proiectele sale. Autoportretele lui cu cod de bare trimit la căutarea lui „eu” într-o lume în plină criză a valorilor. La Zgondoiu, sinele apare ba fragmentat, ba opacizat, întotdeauna incomplet. În Me Matrix artistul foloseşte doar conturul profilului în locul autoportretului
reprezentativ pentru a arăta cum în lumea contemporană imaginea artistului se contopeşte cu opera sa. „…în ziua de astăzi, în multe cazuri este pus accentul pe imaginea ta de artist în paralel cu opera de artă. Nu mai poţi vorbi despre cineva dacă nu îl asociezi cu faţa lui. Acest fapt ni l-a demonstrat deja reţeaua de socializare Facebook prin succesul înregistrat. Pe de altă parte artiştii caută să intre în ei foarte mult, să ajungă la vocea lor interioară folosind în acelaşi timp corporalitatea lor, trupul ca model şi materie de studiu. Unii şi-l mutilează, alţii şi-l expun în fel şi chip.” Toate sugestiile autoreferenţiale vin natural în opera lui Mihai, pentru că, de fapt, tot ceea ce face este conectat la propriile experienţe. „Artistul lucrează cu el însuşi cel mai bine. Găsirea sinelui personal prin ochii societăţii este precum o terapie psihiatrică.”

Autoportret 3: Libertatea = pattern vizual
Deşi abia dacă a prins şapte ani din perioada comunistă, Mihai crede că un artist contemporan nu are cum să nu se raporteze la o istorie recentă, mai ales într-un climat atât de fragil cum este România în eforturile ei de a se recompune. „Inevitabil în momentul în care faci (şi) artă social-politică sau doar o artă cu implicaţii sociale, eşti un mic cercetător. Nu desenezi şi creezi idealuri! Produci ceva o dată cu mişcarea timpului, o dată cu prezentul.” Mihai crede că artistul de astăzi nu mai trebuie să caute originalitatea de tip Cartea Recordurilor, ci noutatea, pe care o găseşte „tocmai în modul în care noi evoluăm”. Aşa se face că mai toate lucrările lui vin cu o tentă ironică şi cu un soi de protest social. E şi cazul proiectului Somnul lui Lenin expus în 2011 la soclul lui Lenin. Odată cu căderea regimului, au dispărut şi marile simboluri, iar pe multe dintre ele oamenii au simţit nevoia să le ascundă, pur şi simplu să le vâre sub covor. Soclul din Piaţa Presei Libere a rămas gol după ce statuia care îl ocupase până în ‘90 – cel mai mare monument al lui Lenin din România – a fost abandonată preţ de douăzeci de ani în spatele zidurilor Palatului Brâncovenesc din Mogoşoaia. Lucrarea lui Mihai este şi un protest la acea atitudine generalizată de a pune între paranteze câteva decenii din istoria României. „Dacă te gândeşti la părinţii şi bunicii noştri, ei au trăit în perioada aceea. Nu poţi să excluzi toată povestea chiar dacă vremurile nu erau tocmai roz. E absurd!” De fapt, ideea de a lucra cu Lenin îi venise încă din 2009, când a născocit Păpuşile Sovietice în rezidenţa de la Mogoşoaia. „I-am colorat faţa într-un roz aprins, iar sprâncenele şi părul i le-am făcut negre pentru a-l cosmetiza puţin. Era aruncat după nişte ziduri şi nu mai răspundea nimeni de el. În aceeaşi situaţie era şi statuia lui Petru Groza. Iarba şi mărăcinii aproape că îi acoperiseră. Am zis că ar fi foarte interesant să îi aduc puţin la zi, gândindu-mă ironic la păpuşile matrioshka din Rusia şi la coloritul lor viu.” Întâmplarea a făcut ca în aceeaşi zi un grup de turişti din Republica Moldova şi Rusia să viziteze Palatul Mogoşoaia şi să remarce statuetele proaspăt „cosmetizate” de Mihai. „Oamenii s-au sesizat, au încercat să îl cureţe pe Lenin şi n-au reuşit, aşa că l-au dat cu spray negru.” Aşa se face că, azi, din Păpuşile Sovietice nu au rămas decât nişte fotografii de cercetare. „Când m-a invitat Ioana Ciocan în proiectul 1990, mi- am amintit de intervenţia artistică la statuia lui Lenin. Am printat 1 la 1 o fotografie din profilul întins pe burtă al statuii şi am expus-o în faţa soclului exact cum stătuse 20 de ani… întins pe iarbă, într-un somn continuu…” O vreme, Mihai a monitorizat reacţiile trecătorilor. La fiecare cincisprezece minute cineva se oprea ca să se fotografieze cu imaginea dictatorului cu chip roz. „Practic, imaginea uneia dintre cele mai înspăimântătoare figuri comuniste a ajuns după 20 de ani de tranziţie continuă să fie un fel de icon plăcut, un fel de icon pop-art. Asta da tranziţie!”


Autoportret 4: Caietele lui Mihai
„M-am schimbat destul de mult în ultimii ani. Înainte lucram cantitativ, vulcanic ori gestual, iar compoziţiile primau prin plasticitate şi tehnică. Acum fac invers. Încerc să-mi păstrez ideile în caiete, carneţele sau jurnale cu schiţe pentru a le selecta ulterior. Fac un preambul la toată povestea pe care urmează să o creez şi cred că este foarte important pentru un artist să aibă un astfel de caiet-jurnal. Nu suntem în fiecare zi geniali şi nu dăm acelaşi randament de fiecare dată. Chiar dacă astăzi te bucuri de o idee foarte generoasă, mâine ţi se poate părea o prostie şi-atunci e de preferat să-ți selectezi ideile, să nu le treci imediat pe curat, aşa cum, de altfel, o faci în studenţie.” Caietele îl ajută mult. Păstrează un proces ordonat în proiecte, pe care poate mulţi nu l-ar bănui doar văzându-i lucrările. Caietele i-au permis să identifice două trasee importante din creaţia sa: „unul conceptual în care prezint instalaţii, performance-uri, obiecte, fotografii şi altul cu colaje, imprimări experimentale, street art etc.” Totuşi, abia în 2012 a expus şi la Bucureşti o parte din sutele de colaje pe care le-a făcut începând cu 1996. Expoziţia rupTrup pe care a gândit-o cu sculptorul Bogdan Raţă la începutul verii, la Atelier 030202 din Bucureşti a fost un dialog provocator între doi artişti care comunică firesc, un discurs vizual lipsit de alăturări forţate. „În colajele mele fragmentez foarte mult forma. Decupez! Sunt asemeni un chirurg. Crestez atent, aproape la fel cum mixează Bogdan forma în sculptură şi poate că aceste tangenţe ne-au adus împreună să facem rupTrup”.

Autoportret 5: Manager & curator de galerie
Mihai nu se ocupă doar de propriile proiecte artistice. Este grafician la Teatrul de Comedie, iar la Sala Nouă a acestuia a deschis o galerie de artă contemporană, un spaţiu în care expun artişti tineri şi experimentali. La Atelier 030202, artiştii sunt promovaţi, nu şi vânduţi, adică spaţiul de expunere se împarte după alte reguli. Cum nu sunt constrângeri comerciale, e loc pentru proiecte mai curajoase care n-ar „încăpea” în galeriile ceva mai rigide. Din postura de manager şi curator de galerie, Mihai a învăţat multe despre cum trebuie atras şi format publicul de artă. „O expoziţie înseamnă să construiesc un întreg eveniment. O poveste. În ziua de astăzi nu mai merge doar să pui pe pereţi nişte lucruri şi gata, expoziţia este vernisată. Noi, artiştii şi promotorii de artă, trebuie să ştim să ne etalăm la un nivel înalt creaţia. Asta nu înseamnă să ne transformăm galeria sau proiectul într-un can-can, ci pur şi simplu să venim cu lucruri noi, proaspete, care chiar pot să intereseze lumea. Noi trebuie să mergem spre populaţie, nu invers. Trebuie să ne schimbăm strategia: să deschidem atelierele şi să ieşim în stradă cu proiectele.” În stradă Mihai a ieşit deja cu proiecte precum Wanted for sau Kitsch-Me, proiecte care protestau şi ironizau dictatura imaginii, cultura de consum şi personajele tabloid care au invadat spaţiul public românesc. Tot în afara galeriei o să iasă cu Facebook Mon Amour, proiect inspirat după titlul unui poem de-al prietenului său Dan Mircea Cipariu care a lansat în septembrie volumul de poezie Singurătatea vine pe Facebook.


Autoportret 6: Conceptual
Am înţeles de la Mihai că astăzi artei îi poate lipsi chiar şi materia, dar niciodată conceptul. Cam asta a vrut să ne spună şi prin proiectul The Artist’s Golden Hand (proiectul care m-a făcut, de fapt, să îl propun redacţiei pe autor). „Mâna de aur a artistului” este o poveste despre transformarea unui accident fizic într-un pretext artistic. Mihai şi-a rupt mâna şi a trebuit să stea cu braţul în ghips preţ de două luni. A fost momentul unor revelaţii personale pe care le-a transformat ulterior în artă. „Am fost pus în faţa unui fapt împlinit. Ce pot să fac eu acum? Cum îmi continuu demersul artistic dacă nu mai pot să lucrez? Sunt dreptaci. Era şi ca şi cum aş fi fost pus la colţ, scos din circuit. Având antrenamentul unor proiecte mai conceptuale, această întâmplare-accident mi-a servit drept pretext creativ. Atunci am ajuns la o serie de întrebări printre care şi următoarea: se poate face artă fără a face o formă (materie) de artă?” Mihai respinge lucrările pur decorative. „Arta, până la urmă, s-a ermetizat şi emancipat într-atât încât nu cred că ne mai interesează să facem numai demonstraţii de virtuozitate. Mai degrabă ne interesează să ajungem în mintea unui om şi să-l facem să înţeleagă că o linie poate să existe sau să nu existe; că artistul nu poate să fie doar boemul de altădată, ci şi un om care contemplă, un om care poate să vorbească în diferite domenii cu aceeaşi libertate cu care o face atunci când desenează o linie.”

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.