-

Nick Făgădar – Folclor urban

 
 
Folclor este o piesă a celor de la Luna Amară pe care o știm, cred, cu toții. Este o piesă cât de poate de directă. Deși poate la început cei de la Luna Amară nu au luat-o atât de în serios, pentru cei din generația mea a reprezentat cel mai vehement strigăt venit dinspre Cluj către București. Văzuți de aici, de la distanță, oamenii de acolo nu au părut niciodată să se teamă de ceea ce cred, sau de a îmbrățișa cultura de bună calitate. Nu îmi propun să idilizez o comunitate, spun doar că întotdeauna mă aștept ca o trupă bună să vină mai degrabă din Ardeal. Nick Făgădar este vocalul celor de la Luna Amară, lucru pe care din nou, îl știți deja. Ceea ce ar trebui să mai știți este că Nick a lansat de curând și un proiect solo, Autumn Hotel. Și ne-a spus ce l-a inspirat pentru a face acest album, cât a contat că a fost lucrat la Cluj, iar apoi noi ne vom gândi dacă Luna Amară sau Autumn Hotel ar fi fost la fel și în București.

Drumul Cluj-București trece prin Autumn Hotel

La București a fost fantastic, era o liniște în sală… Am apreciat mult chestia asta, un pic altfel decât la concertele Luna Amară.

Și chiar așa a fost. Într-o sâmbătă seară am intrat în Club Fabrica așteptându-ne să nu avem unde arunca un ac. În sală însă, ne puteam auzi pașii. La bar erau câțiva oameni care vorbeau liniștiți, pe margine alții care așteptau răbdători iar în dreapta scenei artiștii stăteau de vorbă. Apoi începe concertul, și oamenii se strâng în fața scenei. Văzusem o serie de înregistrări Autumn Hotel într-un studio, cu Nick la voce și la chitară, și un tip cu plete foarte lungi la clape și backing vocals. Foarte liniștit și acustic. Iar acum parcă totul se lega, era o atmosferă destul de intimă care se potrivea cu set-ul acustic la care mă așteptam. Și cu toate astea, concertul începe, dar piesele nu sunt ceea ce văzusem eu pe YouTube. Ritmul era mult mai îndrăzneț, chitările erau puternice și percutante. S-a cântat și cald, și în forță. A fost un concert care ne-a mers la inimă.

Nick ne spune că și-ar fi dorit să aibă ceva mai mult timp să repete, și crede că ar fi putut ieși mai bine. Fiind singurele reprezentații live în această formulă, pentru că este totuși greu să strângi 7-8 oameni care vin din formații diferite. În săptămâna precedentă concertelor au repetat zilnic, de luni până joi. Joi seara însă a avut concert cu Luna Amară, lucru care l-a cam lăsat fără voce, așa că nu este foarte mulțumit de cum a ieșit la Cluj (unde au fost aproape 150 oameni). Putem doar spune că vocea „cu overdrive” a dat bine pe piese la București, deși toată seara „a stins ceai cu ceai” și poate nu s-a simțit prea în largul lui. Ne povestește cum la al doilea concert, cel din București, deja era ceva mai montat și emoțiile se mai scurseseră. Păcat că nu a fost multă lume la concert, și el a remarcat acest lucru. Se aștepta la o participare ceva mai numeroasă dat fiind line-up-ul și faptul că aparițiile acestea au fost mai degrabă unicat. Dacă vor mai cânta piesele live, ceea ce noi sperăm, o vor face în formulă mai restrânsă, fără a grupa toți muzicienii care s-au strâns la lansare.

Oricum, nu judecă publicul. Nu pentru asta face muzică. Este de părere că dacă nu au venit oamenii înseamnă că ori nu le place, ori au avut alte probleme, în fine, alegerea lor. Vorbim despre cei care au fost, iar aceștia au primit foarte bine piesele. Și pentru că am fost în public, aș mai adăuga numai că, pe lângă albumul pentru care m-am dus special să îl ascult, m-a bucurat mult să ascult Sorrow de la The National și Butterflies de la Kumm în formula asta.

Până la lansări, drumul a fost destul de anevoios.Au început să lucreze piesele de prin 2010, în ianuarie. A fost clar un side-project atât pentru el cât și pentru ceilalți muzicieni invitați. La un moment dat, el și Domi au avut ceva mai mult timp liber prin Cluj și au început să lucreze: „Domi a fost cel mai activ, cu el am discutat ritmurile. De aceea suntem trecuți amândoi ca the core.” Plănuiau de mai mult timp să facă ceva piese împreună.  Apoi au chemat și alți instrumentişti.

Nu a fost greu să îi aleagă și apoi să îi convingă pe invitați. Pe cei din Kumm îi cunoaște de mult timp, pe când Oigăn și Andras locuiau în Cluj iar el era student în anul I. Andras cânta în Shortcuts iar Oigăn în Talitha Qumi, care îi plăcea foarte tare. Atunci i-a cunoscut și s-au apropiat.

M-am alipit cumva de ei. Oigăn avea o sculă din aia de tras, un fel de 8-track, și mi-a înregistrat un demo la ei. De exemplu piesa Downtown Jesus e din perioada aia. Și Oigăn a tras și el chitări. Păcat că nu mai am varianta aia, era pe casetă, cineva a pierdut-o.

La Sorin, basist în Luna Amară și invitat pe Autumn Hotel, apreciază mult faptul că atunci când se implică, o face total. Celălalt basist, Dan Vaida, este cel care l-a învățat să cânte la chitară în liceu. Dan era mai mare cu vreo doi ani, avea trupă, și era un fel de erou pentru ei. Era deci pe „whishlist” ca acum să cânte împreună.

Cel mai mult a cântat cu OQ, sunetist la Luna Amară. Asta pentru că proiectul are și o variantă „în doi”, clape, chitară acustică și voci, despre care vă spuneam mai la început.

Legat de contribuția fiecăruia, a dat libertate totală muzicienilor pe care i-a invitat. „Uneori nici nu intram în studio cu ei, ca să văd ce surprize au. De-asta i-am ales așa și nu mi-am făcut probleme pentru că știam deja ce cântă și pot face. Ideea nu era să stau eu să-i dădăcesc.” Îi plac foarte mult părțile de chitară ale lui Oigăn „Atât de inspirate. El este un chitarist foarte versatil și foarte mișto, cu un stil extraordinar.

Nick ne povestește că piesele au fost scrise cu mai multă vreme în urmă și sunt practic din calupul de compoziții care nu au intrat în lucru cu Luna Amară. Poate pentru că nu erau într-o formă suficient de finisată încât să devină convingătoare și pentru ceilalți membri ai trupei. Mai era și faptul că în perioada în care piesele de pe Autumn Hotel prindeau contur, Luna Amară lucra la Pietre în alb, un album mult mai dur decât precedentul (cunoscătorii își amintesc de albumul acustic Don’t let your dreams fall asleep). Este și motivul pentru care o parte dintre compozițiile lui Nick nu au intrat în lucru cu Luna Amară, fiind numai bune de pus pe albumul lui solo.

Am mers pe genul ăsta de compoziție, adică am scris acasă un fel de backbone al piesei, cu structură clară, strofă-refren, cu o linie de voce și versuri. Apoi le-am arătat și celorlalți, și ei au fost în asentimentul meu sau nu. Și cu un număr de piese așa s-a întâmplat.

Nu și-a propus să facă neapărat ceva diferit față de Luna Amară. Și asta se simte, pentru că piesele au o naturalețe care sigur ar fi fost pătată de orice forțare de genul acesta. Cu atât mai mult cu cât atunci când au fost compuse nici nu li se știa destinația.
N-am intenționat să fac o chestie diametral opusă pieselor pe care le fac cu Luna Amară sau să pun o coadă la cireașă, ceva în genul ăsta. Am vrut să fie
natural. Unele piese au fost foarte lucrate, unele sunt mai inspirate, altele mai puțin, altele-s mai grăbite, dar așa scoți album până la urmă. E un material lung, are 70 de minute. Nu prea se mai fac albume de-astea, în medie sunt de 45 de minute. Lumea e foarte grăbită și atunci evită materialele foarte lungi. Faci asta dacă știi clar că ai o nișă de public pe care mizezi și al cărui răspuns îl ai clar
.”

Diferențele de stil dintre Autumn Hotel și Luna Amară sunt aduse în principal de contribuția externă a muzicienilor care vin din alte alte trupe și care au alte abordări, ca instrumentiști. Au venit cu nuanțe, vederi diferite.

Deosebirile au apărut atunci când am început să lucrez partea ritmică cu Domi care are alt stil de abordare a pieselor decât Răzvan (n.r. toboșarul Luna Amară), mi se par foarte diferiți. Și au fost mai multe detalii pe care le percepe un om care ascultă multă muzică sau care face muzică. Sau poate și ascultători care sunt avizați. E vorba de simțit diferențele astea și de a-ți pune problema în felul ăsta și nu toată lumea se gândește «băi da’ stai puțin, ce-o fi diferit, sau cu ce diferă tobarul ăsta față de celălalt sau cum sunt temele de bass?» Și am vrut să mai fac o altă chestie care mi-a plăcut: n-am vrut să setez piesele, să le tai, să le gândesc cumva într-un mod pragmatic. Ulterior după ce am scos din teme pe unele care se repetau foarte mult am vrut să las să respire muzica, să se așeze cum simt eu și cred că n-am făcut rău. Toate piesele au peste 4-5 minute.”

Nu a avut foarte mult timp la dispoziție pentru promovare, și nu îmi dă impresia a fi genul de om care să fie extrem de preocupat de asta. Preferă să lase lucrurile să se întâmple de la sine, să lase muzica să vorbească. Importante sunt concertele și albumul fizic. De aceea s-a ocupat de felul în care arată albumul. Și într-adevăr, artwork-ul semnat Catrinel Săbăciag arată foarte bine și se potrivește de minune feelingului de pe album. E în culori calde, foarte mult joc de imaginație, nimic pus pe tavă. Este și foarte consistent, lucru destul de rar în ultimul timp, când albumele încep să se rezume la niște plicuri de carton și atât. A încercat să ajungă la public numai prin muzică, ci și prin felul în care arată albumul.

Consider că-i o reușită [albumul] și realizarea cea mai importantă, pentru că e un lucru de viziune până la urmă. Sunt destul de pragmatic în gândire uneori, și nu m-am așteptat să se întâmple ceva spectaculos după lansarea albumului. Normal că este un dram de speranță, te gândești ce piesă ar putea să aibă succes, dar nu a fost cazul. Până la urmă au fost oamenii entuziasmați deși feelingul meu extern era altul. Când am perceput reacțiile, mi s-au părut destul de temperate.”

În timpul concertului ne spunea poveștile fiecărei piese. Multe din ele păreau a fi inspirate de oameni din jurul lui. De poveștile lor, împliniri, vicii sau nereușite. Poate a vrut ca în Autumn Hotel să îi „cazeze” pe cei pe care i-a observat de-a lungul timpului, și cărora le-a oferit până la urmă câte o piesă. Există însă și cel puțin o piesă cu mesaj social, dar nu spunem care. Ascultați albumul pentru că merită descoperită.

Despre boemia pierdută sau regăsită a Clujului

Apropo de mesaj. Îi spun că cele mai multe trupe care transmit un mesaj puternic, social sau politic, vin din zona Clujului sau Ardealului. Nu crede că e atât de important contextul zonal, și faptul că cele mai multe trupe de acest tip [IPR, Altar etc.] sunt din zona de Vest e mai mult o întâmplare. Chiar dacă Timișoara este un oraș reprezentativ pentru Revoluție, nu este convins că acest cuvânt, sau moment,  mai are o atât de mare greutate acum. Totuși, de ce aici, mai la Sud, sunt puține trupe care simt nevoia unui mesaj social puternic?

Poate pentru că Bucureștiul e buricul târgului, și ești chiar în gura evenimentelor. Te vezi față în față cu Președintele sau Primul-ministru și poți să te duci să le zici ce vrei. Aici (n.r. în Cluj) îi vezi mai mult la televizor sau îi vezi o dată în vizită de lucru. Mă refer la contactul direct. Altfel nu cred că există vreo explicație.”

În ceea ce îi privește pe cei de la Luna Amară, nu este de acord cu cei care spun că și-au mai temperat mesajul. Doar că s-au mai maturizat și mesajul a ajuns și el ceva mai subtil, și nu vrei să te repeți.

Piesa Folclor a fost o chestie mai mult făcută în bășcău, a fost o temă de chitară pe care noi am făcut-o ca un Outro pentru un concert Zdob și Zdub. După aia am început să ne prostim cu Mihnea cu versurile astea, «uite mă, noi suntem masochiști că stăm în țara asta,» și a venit mai mult ca o chestie de zeflemea, ca o glumiță. După aceea am luat-o în serios și noi, pentru că am văzut că oamenii chiar reacționau și se regăseau în chestia asta. Era și foarte catchy fiind armonia aia de blues foarte comună cântată în stil punk, și a prins. Lui Mihnea îi și plăceau foarte mult The Clash și chiar cântam la începuturi Should I Stay or Should I Go. Revenind, nici nu am vrut să căutăm rețeta aia. Cântăm Folclor de 12 ani şi încă are succes și lumea o cere și îi face plăcere să asculte, și deci să facem ceva asemănător. Am făcut și o piesă, În tine tu de exemplu, de pe Pietre în alb, care este mai profundă. Bine, e normal, omul reacţionează mult mai prompt dacă îi spui așa verde în față: «Politica îmi face greață/Statu-i o paiață,» decât să îi spui «Ai să afli și-ai să știi și-ai să vezi.»

Până la urmă, vizavi de societate, individ și aceste piese, Nick concluzionează: „Mihnea care constant e revoltat, întreține chestia asta și îndeamnă oamenii să fie mai conștienți de drepturile pe care le au în primul rând și apoi de faptul că ei au posibilitatea de a-și exprima nemulțumirile și de a nu ține frustrările în ei.

La fel de militant este Mihnea și în timpul liber. Nick este ceva mai temperat și unori se simte vinovat pentru că poate înghite prea ușor ce se întâmplă în jurul lui. El lucrează în mediul privat, având o afacere de  familie, și simte cum micii antreprenori sunt loviți chiar „în moalele capului” de ceea ce se întâmplă, pe ei se calcă în primul rând.

Muzical vorbind, în Cluj are studioul lui de înregistrări, Luna Recording Studios. Aici a fost tras Autumn Hotel. A investit foarte mult în el și a luat cele mai bune echipamente de pe piață. Pe lângă asta, atmosfera de oraș universitar întreține plăcerea pentru muzică a locuitorilor.

Scena din Cluj e foarte efervescentă. Eu nu știu chiar toate trupele, dar la studio mai apar și trupe de adolescenți, studenți, sau care au terminat facultatea deja. Mă bucur că se cântă mult. Sunt foarte multe trupe mișto, The Alternativ Quartet de exemplu, Bloodprint, Mute, Fluturi pe Asfalt, o trupă care ne place tuturor din Luna…

Când erau la vârsta lor, începeau și ei, în același oraș, cu Tanagra Noise. Aflăm și noi că nu este chiar primul nume pe care l-a avut Luna Amară. Totul a început într-un local, o combinație între cofetărie și bar, unde se întâlneau regulat. A apărut la un moment dat Mihnea și au început să stea de vorbă mult la câte o bere, despre ce muzică le place de exemplu. Îmi spune că începuturile cu Tanagra Noise au fost „confusing”. La început au fost trei chitariști, el, Mihnea și încă un prieten, Radu.

„Mihnea și Radu erau hipioții Clujului. Imaginează-ți-l pe Mihnea cu părul lung, pantaloni evazați, mărgele. Erau prin Piața Centrală din Cluj cu chitările după ei și desculți, foarte flower power. Dar chimia noastră nu a avut nimic de-a face cu chestia asta. ”

De bază erau Pearl Jam, Radiohead și alte trupe. Lui Mihnea îi mai plăceau formaţii din anii ’70, cum ar fi Colosseum. Specific orașului era și faptul că o rampă de lansare o constituia întotdeauna Balul Bobocilor de la Arhitectură. Așa că nu puteau să rateze o astfel de ocazie.

Facultatea lor dura şase ani și erau foarte mulți studenţi. Chefurile lor erau un fel de rampă de lansare. De exemplu, actualii Nightlosers s-au lansat la Balul Arhiecturii. Anul ăla ne-am propus noi un deadline, «bă, ne facem trupă și cântăm la Balul Arhitecturii.» Și l-am luat pe Claudiu Purcărin care este un tobar foarte bun (n.r. actualul toboșar Nightlosers și Sistem) și omul a fost drăguț și-a venit. Mihnea mai știa să cânte la trompetă iar băiatul celălalt cânta la clarinet. Dar clarinetul era stricat, așa că n-am apucat să băgăm și clarinetul.

Înainte de concert, repetau în barul-cofetărie, unde Claudiu venea și bătea într-o cutie de carton. Și uite așa, fără basist, s-au urcat pe scenă pentru prima dată, așa cum și-au propus. Și s-au numit The Ideal Crash, precum albumul de la dEUS. Abia apoi s-au numit Tanagra Noise, nume sub care au avut vreo 2-3 concerte. A venit apoi Petru, inițial tobar, iar apoi chitarist al formației.

Pe atunci, ne spune el, era mult mai fain în Cluj. Erau vreo două-trei cluburi, printre care Clubul CFR și Music Pub-ul. Music Pub-ul era foarte selectiv, primind trupe de jazz sau de electro, trupe din Chișinău, Zdob și Zdub, Holograf, Iris. Și atât timp cât și artiștii și cei din public se simțeau excelent, puțin conta că pe scenă se afla Cristi Minculescu sau un debutant, totul era cumva la unison și muzica era singura care conta. Acum însă, e de părere că deschiderea asta s-a pierdut:

Au și îmbătrânit cei din formațiile vechi, îi înțeleg, dar acum toți vor să cânte la Circul Globus și la Festivalul Berii, unde merge toată lumea pentru că e moca. Dar atunci atmosfera era mult mai veritabilă, mai încărcată cumva decât acum. Acum e bine că ai de unde alege, sunt foarte multe cluburi, dar a dispărut chestia aia de unitate. În Music Pub încăpeau peste 1.000 de oameni și veneau toți studenții de la Arte, Arhitectură și de la cinci după-masă nu puteai arunca un ac până dimineață la 4. Dacă intrai acolo găseai pe cineva cu care să bei o bere și cu care să stai la povești.”

Am fi tentați să spunem că nu mai simțim entuziasmul ăla de la sfârșit de ani ’90, început de 2000 în muzică. Asta poate pentru că nu mai avem nici noi entuziasmul de atunci, și ne așteptăm să îl resimțim de la niște formații. Nick ne contrazice, spune că și acum sunt trupe care își pot face loc ușor și au aceeași determinare, cum ar fi Robin and the Backstabbers. Pe de altă parte, față de atunci, acum au început să vină nume mari de afară, iar asta se simte. Și nu numai trupe mari care aduc peste 50.000 de oameni. În Cluj poposesc multe formații tinere care se urcă în mașină și timp de jumătate de an își propun să cânte prin toată Europa. Au ajuns în Cluj și trupe foarte bune din America de Sud sau Japonia. Astfel oferta a ajuns mult mai mare, față de anii ’90 când nu exista o cultură de club, chiar dacă boemia exista și a existat dintotdeauna. Și poate tocmai diversitatea asta a făcut ca oamenii să fie mai greu de adus împreună la un loc, decât acum când totul e atât de divizat în subgenuri și categorii, și este atât de dedicat referitor la muzica ascultată sau locul unde ieși în oraș. Poate de aceea, cu timpul, publicul a devenit mai selectiv și mai capricios.

 

În loc de concluzie…

…Nu se vede plecând din Cluj. Pe lângă formație, are afacerea de familie care îl ține legat de oraș. Ca să poți trăi din muzică, trebuie fie să ai o sursă stabilă de venituri, cum are o trupă de bar de exemplu, sau de coveruri, fie să reușești să ai multe concerte pe an, cum, cât de cât, reușesc cei de la Luna Amară. Cântă de vreo două-trei ori pe an în Cluj, mai mult nici nu ar avea cum. Nu poți cânta lună de lună într-un oraș mic. Se poate numai în București, care are peste două milioane de locuitori, unde este un alt tip de experiență. Se merge pe oamenii locului, cei care merg în Fire, Fabrica, Expirat etc. și atunci sunt o mână de oameni pe care îi cam vezi peste tot.

Dar chiar dacă nu ar fi fost asta, nu crede că și-ar fi pus problema să plece, nici în București și nici afară din țară. Pe lângă asta, nu îl încântă atât de tare orașul. „Dacă am fi cântat un gen care să fie apropiat de un fel de pop de masă, ca să îi zic elegant, poate că ar fi meritat și aș fi venit aici să fac o carieră. Sunt foarte mulți muzicieni de carieră care și-au dorit ei cu orice preț să ajungă în față și să facă bani. Cu Luna Amară am reușit să construim o bază destul de OK aici, care să ne permită să trăim în limitele decenței.

În Cluj, e ceva în atmosfera orașului, în simplitatea lui, despre care vorbește cu plăcere. Toamna mai ales este foarte fain, când încep facultățile, pentru că se adună studenții noi din orașele mici de prin împrejurimi, și sunt fețe noi tot timpul. Poate de asta și-a denumit și proiectul astfel, nu am de unde ști. Clujul rămâne un oraș dinamic, deschis. Poate nu are oportunitățile unui oraș foarte mare, cum este Bucureștiul, dar are cu siguranță farmec. Nick, Luna Amară, Autumn Hotel și invitații de pe album sunt numai câteva exemple.