-

Philip Ó Ceallaigh – De la Irlanda spre lume. Via Titan

 
 
 
La asta nu mă așteptam. Primul lucru, a mers ca atras de un magnet în mijlocul camerei, a deschis amândouă brațele și a murmurat admirativ: „Cât spațiu!”. Exact ca personajul principal din Și te trezești râzând, care prețuia spațiul său mai mult decât orice și, când a apărut EA cu obiectele ei, a început să nu se simtă în largul lui. Apoi (Philip cel adevărat, nu personajul) a scos din buzunar un portofel, un telefon Nokia model vechi și un set de chei cu CIP albastru, rotund, de interfon. Simbolul Bucureștiului. S-a întins ferice pe canapea, testând diverse poziții de tolăneală.

E scriitor, irlandez, bucureștean din anul 2000. Toate răspunsurile legate de motivele pentru care este aici le găsești, repetate până la exasperare, la un simplu search pe Google. Când i-am zis că nu îi vom pune aceleași întrebări, a exclamat ușurat: „În sfârșit, excelent! Evoluăm!” Vorbește română. Așa cum o să citești mai jos. Singurele lucruri le care nu le-am putut reda sunt r-urile moi, de limbă engleză. Pregătește, calibrează, nu se grăbește. Pare că vorbește cu respect pentru cuvinte. - Vasi

[DE UNDE EȘTI?]

Vasi: Ai încercat să scrii direct în română?

Nu, nu. A, ba da, am făcut un articol sau două. A ieșit ok, dar să scriu ficțiune n-are rost. Adică, e suficient de greu pentru mine să scriu în engleză, nu caut probleme adiționale.

V: De ce alegi, totuși, să vorbești cu noi în română?

Este și vorba de context. Sunt anumite contexte unde nu este firesc să vorbesc în engleză. Adică schimbă ceva între oameni. Mi-am dat seama că, atunci când vorbesc engleză, automat devin un om mult mai interesant. Devii alt om când vorbești altă limbă. Și asta e valabil și pentru români. Se simt altfel. Au trecut o graniță, cumva. Se bucură de o șansă de a vorbi engleză. Și eu, din nesimțire, refuz să ofer bucuria asta. Din motive egoiste. La un moment dat, am hotărât că nu e în interesul meu să rămân într-un ghetou de oameni care vorbesc engleză. Nu vreau să fiu un expat care e primit ca un străin tot timpul.

Sunt aici de treișpe ani. Nu mai am cum să fiu turist. Cunosc Bucureștiul mai bine decât cunosc orice loc pe Pământ. Chiar dacă nu o să scap niciodată de accentul meu, e un loc pe care îl cunosc. Da. Într-un sens e casa mea. Într-un. UN sens.

 

[CE AI SCRIS?]

V: Cum scriai înainte de Însemnări dintr-un bordel turcesc, primul volum premiat?

Înainte de asta am scris mai prost, înainte de asta învățam să scriu, să găsesc acest libertate. Nu există un manual, e ceva pe care trebuie să înveți singur. Și trebuie să încerci tot felul de experimente, până găsești modalitatea ta. Ca să te exprimi în modul cel mai… eficient. Adică să nu existe o ruptură între conținut și stil.

Adică să scrii o ficțiune, trebuie să faci o mie de decizii când scrii. Nu poți să faci asta în mod conștient. Trebuie să faci asta subconștient, trebuie să fii aproape liber. Ajungi într-o stare în care practic se întâmplă. Ai senzația că se întâmplă și tu doar observi. Dacă stai să gândești, să organizezi tot într-un mod conștient și rece, nu merge. Nu curge. Să ajungi la punctul ăsta, ca să ai libertate, ai nevoie de disciplină. Ai nevoie de o perioadă în când încerci tot felul de prostii… Cum se învață un instrument muzical. Nu e ceva care o să iasă de prima dată. În artă nu există spontaneitate. Asta e un mit. Ai nevoie de o tehnică de bază ca să faci alte chestii mai subtile, mai personale.

V: Crezi că mai ai de învățat ceva, ca scriitor?

(expiră prelung) Daa…!(râde) Unde să încep? Un om are o evoluție în viață. Nu vezi lumea la fel tot timpul. Ai alte interese, ai alte preocupații. Când scrii, explorezi experiența ta. Care nu va fi la fel toată viața. Interpretăm viața pe parcurs și mereu parțial. E ceva… o muncă de improvizare. Nu o să ai niciodată ideea că ai stăpânit experiența și ai înțeles viața ta într-un mod global. Nu se întâmplă.

Poți să-ți imaginezi cât de lungă e o zi pentru un copil? Pentru că toate impresiile sunt proaspete. Și asta e ceva care se duce. Dacă nu reînvigorezi puterea asta care e aproape magică de a percepe, pe care o ai când ești mic, se duce. Și dup-aia da, poți să devii un om care nu are curiozitate, care are senzația că a înțeles și s-a terminat, a interpretat tot, le-a băgat în niște cutii cu etichete. În realitate nu este așa.

V: Prin ce a diferit experiența de a scrie Însemnări dintr-un bordel turcesc de experiența Și te trezești râzând?

Și te trezești râzând e un experiment care n-a reușit și n-ar fi trebuit să-l public. Și încă nu e publicat în engleză.

Când am scris Însemnări dintr-un bordel turcesc, eram… foarte singur, cred. Am vrut să devin un scriitor, ăsta era singurul scop în viața mea. Eram acolo în Titan, unde am locuit într-o garsonieră, acum 10 ani. Nu aveam bani, nu aveam perspective. Viața mea era foarte… mică, de fapt. N-am fost inspirat de România, am fost inspirat de Titan. N-am locuit în București, am locuit acolo, în cartier. Era departe să vin până în oraș. N-aveam bani și nu voiam să merg în oraș pentru că era obositor și dacă nu te distrezi, ai senzația că ai pierdut… Eram destul de frustrat. La un moment dat, am renunțat la ideea de a avea orice succes, să fiu publicat sau… N-am avut o idee de audiență: cine citește asta, pentru cine e asta? Era pentru mine. Mai târziu, am fost publicat și s-a schimbat, pentru că oamenii așteaptă ceva de la tine, începi să te gândești cum va fi judecat și primit ce spui tu, te temi de chestia asta. Și acum m-am retras un pic. Acum nu mai iau în serios a scrie ficțiune cum am luat în serios înainte. Adică din nou e ceva pe care fac pentru mine.

Alexandra: De ce crezi că că a fost o greșeală să publici Și te trezești râzând?

Era un experiment. Am vrut să scriu ceva care se ducea în mai multe direcții, am făcut asta. Fără să mă gândesc la cum evoluează povestirea și unde se duce. Și asta a făcut probleme enorme pentru mine, pentru că am avut un monstru și n-am știut cum să-l refac, cum să… Și era extrem de stresant să rescriu de mai multe ori. S-a dus orice plăcere, eram într-o capcană, practic. A trebuit să termin cu asta. Poate n-ar fi trebuit să scriu ceva mai lung, că nu e ceva natural pentru mine. Nu știu, era un experiment. Acum îl rescriu, pot să văd mai bine anumite probleme acolo. E doar nevoie de timp.

A: Atunci aveai un deadline de la editură?

N-am niciun d­eadline, nu.

A: Nu lucrezi așa?

Nu, nu. Editorul meu la Polirom a văzut un draft. A zis „hai, hai, hai să publicăm!”. „Păi nu e gata…” Am folosit un deadline pe care mi l-a dat ca să mai muncesc pe asta, dar nu.

Nu-mi place să muncesc pe un deadline. Nu merită. De ce să te grăbești? Sunt prea multe cărți în lumea asta. Și de ce să adaugi unul înainte de-a fi bine făcut?

A: Totuși, dacă nu erai complet mulțumit, de ce i-ai lăsat să o publice?

Pentru că sunt prost. Bine, nu e publicată în engleză. Adică, în capul meu, nu e gata. Chiar dacă a ieșit înainte… îmi cer scuze că mi-a scăpat în România. Chiar mi-e rușine, dar asta e situația.

A: Scrii mai degrabă pentru publicul din Occident decât pentru publicul de aici?

Nu mai simt că scriu pentru niciun public. Trebuie să mă gândesc la mine mai mult și la cititor mai puțin. Și poate asta a fost încă o greșeală la Și te trezești râzând, între mai multe… am vrut să vă zic ceva despre acest loc și să văd reacția. Asta a fost.

A: Despre București?

Da. Asta era în capul meu, să văd cum reacționează oamenii. Și, de fapt, relația ta cu un loc în ficțiune e una imaginativă. Nu e o legătură cu realitatea socială neapărat. În cazul meu, n-am nimic de spus despre România, despre București în ficțiune, nu mai vreau să încerc.

[CE E CU NUVELELE?]

A: Ai scris foarte mult nuvele, care implică un anumit vid de informație. Crezi că valorificai asta în mod conștient, intenționat?

Nu a fost intenționat, mai degrabă este ce merge pentru mine. Și încerc acum să înțeleg de ce așa și nu altfel. Bineînțeles, nu sunt la fel de populare nuvelele. De ce ai intenționa să te restricționezi la asta? Probabil scriu într-un fel impulsiv, fără să știu de fapt ce fac. Și asta e greu de susținut pentru ceva mult mai lung, când trebuie să devii conștient de structură, situație, trebuie să fii mult mai organizat la mod conștient și nu știu dacă nu sunt capabil sau este ceva neplăcut… sau faptul că e neplăcut face că sunt incapabil, Și te trezești râzând fiind un exemplu.

A: De ce crezi că sunt percepute textele mai scurte ca fiind un pas în maturizarea scriitorului către roman? De ce nu ar putea fi de sine stătătoare?

Nu, nu, eu cred că nuvelele sunt superioare, că nuvela e forma perfectă, fiind între narativ și poezie, când chiar poți să focalizezi foarte bine asupra unui aspect, poți să ai niște momente de claritate, poți să direcționezi atenția cititorului foarte bine, pentru că este ceva scurt. Este și o formă foarte exigentă, fiindcă nu poți să greșești în ceva foarte mic, se vede foarte repede. Mi se pare o formă frumoasă, perfectă, este ce îmi place să citesc, este ce e al meu, este ce îmi place să fac. E altă problemă faptul că în piață nu e primit, nu e ceva respectat, dar și asta se întâmplă tot fiindcă e o formă mai literară. E forma literară pură. Romane sunt tot felul de cărți care nici nu încearcă să aibă valoare ca literatură. Pur și simplu, vând și sunt mai simplu de vândut. Ca atunci când te duci la cinema: aștepți un film de o oră și jumătate. O editură are o unitate, o bucată de ceva de vândut. Nu poți să vinzi O nuvelă.

A: Trebuie să le vinzi într-o colecție…

Da, dar ca scriitor care n-a scris niciodată un roman, ești limitat cât poți să vinzi ca scriitor de nuvele. E frustrant pentru editură dacă are un scriitor care nu trece la roman.

Într-un mod paradoxal, ceva mai scurt are nevoie de mai multă atenție și liniște pentru un cititor. Probabil și sunt foarte puține colecții bune de nuvele. Și mulți oameni care nu scriu nuvele bune se apucă de nuvele pentru că sunt scurte. Și asta face confuzie în piață, din păcate.

Acum e o mare agitație perpetuală pe care o aduce tehnologia, un fel de gălăgie în plus. Ca atunci când ești în autobuz și trebuie să asculți două conversații tâmpite în jurul tău, fiecare pe telefonul lui. Nu cred că devenim o civilizație mai receptivă la proză scurtă sau poezie.

 

[CUM SCRII?]

A: Cât de mult te inflențează contextul atunci când scrii? Poți să scrii când ești fericit, de exemplu?

Am nevoie de CAFEA să scriu, nu să fiu fericit sau trist sau nervos sau relaxat! Am nevoie de timp liber și cafea, în primul rând. Am nevoie de liniște, am nevoie de singurătate, asta în primul rând. Am nevoie de o dimineață în care nu sunt alte chestii de făcut și alți oameni în jur, asta-mi trebuie. Să mă trezesc, să merg în somn până la ce am de făcut, asta-mi trebuie mie. Am nevoie de o masă și un pix, sau un calculator. Nu vreau oameni în jur. Asta este. Adică să am o cameră.

A: Cum crezi că ar fi arătat textele tale dacă le-ai fi scris în timpul unui regim comunist?

(se gândește mai mult) Asta e o întrebare mare. Ce regim comunist? România sau Cehia?

În Cehia și în multe state comuniste a existat o cultură de a produce literatură și foarte reușit și sistemul de distribuție și tot. Chiar au avut o literatură adevărată. Aici a fost altfel, n-a fost produsă o literatură aici în timpul comunismului.

Dac-aș fi fost aici, probabil aș fi scris căcaturi cum au scris aici. Care n-aveau nicio legătură cu realitatea. Adică ce vrei? Să scrii literatură fantastică? Foarte frumos. Într-o societate liberă, să existe și un segment de literatură despre fantezii personale… de ce nu? Este și asta un fel de literatură. Dar să fie ăsta singurul gen de literatură care se poate apăra într-o societate care, de fapt, are probleme reale, asta e trist! Este de înțeles, într-un fel, dar trebuie recunoscut.

Sunt și scriitori care au încercat să scriu un fel de literatură care critică sistemul, dar într-un mod atât de ascuns și complex, care e aproape imposibil de citit. Mă gândesc la Plicul Negru a lui Norman Manea. Vezi că e un efort acolo de a lupta cu probleme, dar jocul cu cenzura era atât de complex, că ridici cartea acuma și încerci să citești și e foarte dificil. Adică, ce faci? Faci ceva atât de complicat care aproape nu poate fi citit? Care e atât de greu de interpretat că nu mai este, de fapt, o critică directă? Nu funcționează ca niciun fel de protest asta.

De fapt, sub un regim comunist nu ai o viață privată, cum ai într-o societate liberă, și asta trebuie să fie subiectul literaturii: experiența ta.

Dacă experiența ta nu e demnă de literatură, ce e demn de literatură? Asta e viața umană. Dacă viața ta ca un om nu e subiect pentru literatură, ce este? Ce rămâne? Dacă vrei să eviți faptul că oamenii în jurul tău suferă și nu vrei să vorbești despre asta, ce rost are? Ce este? E un joc gol.

Singura descriere după mine a Bucureștiului în anii în anii ’70 în care pot să recunosc un oraș a fost Saul Bellow, Iarna decanului. Simți că e ceva veridic acolo. Nu  vreau să sune că reproșez pe cineva care nu a avut curaj sau ceva de genul ăsta. Doar trebuie recunoscut de unde-am venit, cel puțin. Să ne întrebăm dacă literatura aici este slabă și dacă este, de ce sau dacă e ceva ocolit. Bine, nici n-am fost în comunism și vorbesc ca un mare expert…

A: Ai spus că ți-ai dorit foarte mult să scrii și că te-ai zbătut ani la rând pentru asta. De ce simțeai această nevoie?

Nu am putut să fac altceva. Adică, dacă e vorba de muncă, n-am găsit nimic care mi-a dat o satisfacție. Eram destul de confuz. Am căutat sens și fericire în viață și nu am știut unde era. Am locuit în diferite locuri, am avut diferite slujbe, am avut diferite prietene… și nu am găsit niciodată. Am avut senzația că caut ceva stabil undeva, poate va fi fericire și acolo pot să mă așez ca să mă bucur de viață. Și nu am găsit asta nicăieri. Fiindcă nu există. Și prin lipsa asta, prin neliniștea asta a trebuit să mă tratez cumva ca să mă liniștesc. Am avut o senzație mult timp că viața era grea și eram trist, am mers dintr-o problemă în altă problemă și singura recompensă era când am scris despre asta. Când am avut o povestire, am avut senzația cumva că a meritat (râzând). Era o satisfacție de a face ceva din experiența mea nefericită, ceva la care mă uit și zic: băi, arată frumos! Adică, ce are? Are un pic de formă, sau poate m-am proiectat în asta și pentru o clipă am avut senzația că eu arăt mai bine ca de obicei. Să aduc ceva care avea formă…

A: Din ceva care nu avea, de fapt, nicio formă…
Care este viața! Adică, trebuie să construim forma. Când am făcut asta nu am înțeles, de fapt, ce făceam. Era, pur și simplu, o acumulare de frustrare, apoi un release, apoi creștea din nou. Și devenea adictiv. Orice faci în mod repetitiv pentru a te simți mai bine e ca un drog, iar eu am devenit dependent de acest proces.

[CE VEI SCRIE?]

A: La ce lucrezi acum?

Acum scriu despre istorie și trebuie să mă documentez despre chestii factuale. Scriu un articol despre Saul Bellow și unul despre Vasily Grossman.

Toate sunt legate de Holocaust și de experiența evreiască din Europa de Est și ștergerea civilizației evreiești din zona asta. Acest fapt ENORM, asupra căruia probabil ar trebui să medităm un secol în liniște ca să începem să aflăm ce s-a întâmplat și de ce, este ignorat, evitat. Și de ce să se întâmple așa ceva și să nu fie demn de un moment de reflecție? Este o întrebare care mă interesează. Nu sunt interesat în mod specific de evrei sau război sau ucidere în masă, dar cred că, dacă reușim să înțelegem chestia asta, înțelegem de fapt cum funcționează mintea umană. Și hai să facem asta înainte de a trece mai departe. Mi se pare deștept.

V: Cred că e un pic ignorat pentru că a fost un subiect foarte consumat în mod comercial, și unii s-au plictisit să audă despre asta.

E interesant că oamenii s-au plictisit dinainte de a afla nimic. Dacă nici fapte nu sunt cunoscute și informații, suntem la nivelul ăsta. Oamenii au ghicit informația și s-au plictisit pentru că au văzut Schindler’s List. Asta e problema în România, nu că oamenii s-au plictisit, oamenii n-au știut niciodată.

V: Despre pogromul de la Iași sigur n-a știut multă lume.

Da, e un exemplu bun, pentru că acolo a început Holocaustul. Românii nu știu că Holocaustul a început în România. Cronologic, la Iași a fost pe 27-29 iunie 1941. Nemții n-au început să omoare pe civili în masă până la sfârșitul lui august.

Genul ăsta de informație lipsește, de fapt. Acest fel de recunoaștere. Nu zic că ar trebui să începi să te simți prost pentru că ești român. Nu e vorba de asta. E vorba de informație, pur și simplu. Întâi să acceptăm informația. După aia, dacă avem chef, vorbim despre sentimentele noastre. Asta mă interesează foarte mult ca subiecte și îmi place că sunt accesibile prin literatură. Este ștearsă populația evreiască din Europa de Est, dar sunt mulți scriitori prin care e accesibilă. Și am început cu Mihail Sebastian, apoi Vasily Grossman, un scriitor rus, Saul Bellow e american – dar unghiul meu este că îl descriu ca un scriitor est-european. Asta, de fapt, este sensibilitatea lui. Și nu este foarte bine înțeles ce a scris, tocmai fiindcă e perceput ca fiind un scriitor american.

[DIN NOU. DE UNDE EȘTI?]

A: Dacă Saul Bellow era un american cu sensibilitate est-europeană, tu cum te consideri? Ești un scriitor irlandez, un scriitor român…?

Mai degrabă aș zice că sunt dezrădăcinat, în sensul că nu scriu despre societatea irlandeză. Am avut o clipă când m-am gândit dacă să scriu despre România în felul ăsta, foarte intim și exact. Și nu mi se pare o idee bună. Tendința mea mai recentă este să scriu mai fantastic, mai imaginativ, am început să scriu niște povestiri care sunt într-un spațiu semi-desconectat de lume. Ca să fiu liber să scriu despre experiențele care, de fapt, sunt comune.  Este faza în care sunt în ficțiune: vreau să mă joc din nou și să nu iau în serios ce fac. Partea serioasă acum e nonficțiunea, care e solicitantă și consumă multă energie, dar, din când în când, cum am un pic de timp, scriu o povestire, o prostie, și poate în trei-patru ani o să văd ce-a rămas în sertar, dacă e ceva interesant acolo. Funcționează pentru mine, îmi face mai multă plăcere așa să muncesc.

Imediat după interviu, Vasi îmi spune că ar fi o idee bună să lăsăm needitate stângăciile lingvistice ale lui Philip, moment în care eu realizez că nu le-am băgat deloc de seamă. Nu pentru că n-ar fi existat, înregistrarea le confirmă prezența, ci pentru că nu cred că a contat foarte mult în ce limbă s-a purtat conversația, cât de scurte au fost frazele lui Philip, de câte ori și-a căutat cuvintele, a greșit pluralul sau genul unui substantiv. Nu forma în care îl citiți acum mă face să mă bucur că avem interviul acesta în rAM, ci conținutul lui, energia, modul de a gândi al celui cu care am stat de vorbă și faptul că, timp de câteva ore, am discutat despre cărți, libertate și experiențe sublimate prin artă, fără să ne gândim la ce o să iasă din acel material, la ce avem de făcut după, la deadline-uri sau la presiuni exterioare. Într-un fel, Philip vorbește așa cum scrie: te ține acolo, concentrat asupra momentului prezent, într-un aici și acum, care sunt, în fond, în orice clipă, singurele certitudini.  – Alexandra