-

Editorial – Orașul e al nostru

 
 
 

Electromagnetic. Ştiinţifico-fantastic. Post-industrial. Post-apocaliptic. Şantier în lucru. Modernism interbelic. Încadrat în clasa 1 risc seismic. Al mântuirii neamului. Revoltat. Încolţit. Resemnat. Centru. Vechi. Sens unic. Suspendat. Subteran. Erou. Grozav. Politehnic. Cultural.

E 8 dimineaţa şi te pregăteşti de serviciu. Geanta, cheile, nu uita să stingi lumina. Pleci. Intri în maşina parcată pe trotuarul din faţa blocului. Te chinui puţin până când ieşi în stradă, unde nimeni nu te lasă să treci. Ajungi pe strada lată, cu 3 benzi pe sens, dar în care acum n-ai loc. Din stânga vine un tramvai, din dreapta se bagă un taximetrist, în spate ai pe cineva care face cu farurile, apoi claxonează. Ai mai trecut prin asta, claxonează când semaforul încă e roşu, ca să te avertizeze să fii pe fază când se face verde. Claxonează de nervi. Claxonează pentru pacea în lume. Pentru criză. Pentru că poate. Claxonează.

NU PARCAŢI ÎN DREPTUL GARAJULUI. NU POT IEŞI.

Chiuleşti de la chimie. Te duci în Cişmigiu că-i aproape. Tu cu încă vreo doi prieteni şi două prietene. Ei au chitări, tu eşti cu vocea. Ajungeţi la Cetate. E cam pustiu parcul, dar e bine. Începeţi să cântaţi Luna Amară. Apoi Creep, hai şi un Red Hot Chili Peppers. Se cam termină playlist-ul şi rămân piesele învăţate bine, demult, care merg cântate în grup mare. Apă de izvor, cu patru acorduri şi multe versuri. Cântaţi toţi şi dacă tot e caterincă, de ce să nu continuaţi cu De ce mă minţi.

ATENŢIE, SE ÎNCHID UŞILE. URMEAZĂ STAŢIA PIAŢA UNIRII CU PERONUL PE PARTEA STÂNGĂ. CORESPONDENŢĂ CU MAGISTRALELE 1 ŞI 3.

Bucureştiul la amiază. Te întâlneşti într-o cafenea cu un artist. Îi iei un interviu pentru Arte & Meserii. Inevitabil se ajunge la o discuţie despre oraş. Unii s-au mutat aici din alte oraşe mai mici sau mai departe. Unii s-au acomodat, alţii nu. Unii îl găsesc interesant, pe alţii îi agresează, îi enervează. Sau poate şi una şi alta. Pentru unii e un amestec de cruci, statui cu viori, desene, reclame care acoperă blocuri, clădiri de sticlă şi case dărăpănate. Dan Perjovschi spunea (rAM #6) „Bucureştiul este un oraş extrem de viu. E un război care se poartă ne-ncetat. Sunt tot felul de mesaje care vin. Oamenii îşi păstrează locul de parcare pentru că iau o ladă d-aia de bere şi-o leagă c-o sforicică. În mijlocul oraşului. Câinii cu floricică galbenă pe ureche stau relaxaţi în mijlocul trotuarului şi ziua dorm.” E locul în care Johannes Kruse, fotograf german (rAM #8), a fost avertizat, înainte să se ducă în Ferentari, „Nu te duce acolo, nu singur. Sau măcar ai mare grijă de aparat.” E locul în care oamenii nu ştiu să asculte la concerte şi nu ştiu să aplaude adecvat la teatru, cum spune actorul Vlad Logigan (rAM #7): „În Bucureşti oamenii nu mai fac diferenţa. Merg şi-l văd pe cutare şi dacă l-am văzut la televizor de două ori sau mai demult am constatat eu că el e un actor mare, la orice piesă cu el eu aplaud că e un actor mare. […] E un reflex bucureştean.” E un amestec, un amalgam, un haos mai mult sau mai puţin controlat care se reflectă cumva în artiştii care creează ceva nou. Cum spune Vlaicu Golcea (rAM #B), „sunt produsul acestui oraș și exemplificarea lui totală.”

ATENŢIE, CADE TENCUIALA!

„Locatarii au fost alertaţi aseară de un zgomot puternic. Cei care au ieşit din apartamente au aflat că o tânără de 23 de ani tocmai fusese lovită de placa de beton desprinsă de pe faţada blocului. Fata a fost transportată la Spitalul Universitar şi internată la terapie intensivă. Oamenii de la bloc analizau urmele de pe asfalt şi comentau aprins.

Cristea Văileanu, locatar: «A căzut o placă de aici de la etajul 9 şi după ce a căzut placa atunci am hotărât: domne, să luăm măsuri, să luăm măsuri ca să se facă.»

Preşedintele asociaţiei de locatari susţine însă că nimeni nu a acceptat să plătească o firmă de reparaţii care să demonteze plăcile ornamentale de faţada blocului. Le-a explicat degeaba oamenilor că acestea sunt vechi şi abia se mai ţin de zid.

Elena Colţea, preşedinte Asociaţie Locatari, bloc 37: «Ce să vă spun, că nu vor să plătească? Dacă viaţa unui om costă 6 milioane n-au decât! Că suntem restanţieri, suntem nesimţiţi, suntem vai de capul nostru.»

Până acum asociaţia a primit două oferte pentru renovarea faţadei. «Nu-i nicio grabă, că nu cade blocul», au spus locatarii la şedinţe. Aşa că lucrurile au rămas neschimbate.”

ProTV, acum 3 ani şi 7 luni (link aici)

HORIA BRENCIU. O NOAPTE FURTUNOASĂ. FAC CE-MI SPUNE INIMA. LA CEREREREA PUBLICULUI. DEPECHE MODE. SALA PALATULUI. SUNTEM. MA. O. 3.

Pe seară ieşi în oraş. Vezi o grămadă de afişe lipite şi dezlipite pe ziduri. Se văd straturile jumulite, colţurile îndoite, urmele de marker care desenau mustăţi sau organe. Ieşi cam în aceleaşi locuri seară de seară. Unele în care mergeai s-au închis şi ţi-e dor de ele, de Motoare, Lăptărie sau Green de pe Victoriei. Totuşi se întâmplă lucruri. Concerte aproape seară de seară. Unele abia le descoperi şi le asculţi pentru prima (şi ultima) oară, cum ar fi lansarea Autumn Hotel din Fabrica, AB4 de anul trecut din Silver Church. Ai şi unde să mergi la teatru, independent sau de stat, şi la filme, pe care preferi oricând să le vezi la o cinematecă decât la mall. Ai variante, ai unde şi ai de ce.

INDIGNAŢI-VĂ

Dacă te întorci spre casă pe bicicletă prin Bucureşti eşti curajos. De fiecare dată când pedalezi nu ştii ce se poate întâmpla. Dacă te urmăresc haite de câini, autobuze transformers, copaci în mijlocul benzilor. Nu, nici tu nu vrei piste pe trotuar. Nu vrei nici ca pe stradă să te lovească maşini care ies din parcare fără să se asigure, de fapt fără să le pese de biciclişti. Vrei să ai un oraş în care să poţi merge cu bicicleta oricând ai nevoie sau chef. Aşa că protestezi. Tu şi alte mii de prieteni.

PRIVEŞTE CERUL

Nu te uita în jur. Acum un an şi ceva, în ianuarie, erau proteste în Piaţa Universităţii. Erai şi tu acolo printre jandarmii prea mulţi. Erai acolo că aveai speranţe, credeai în ceva, te bucurai că în sfârşit cineva reacţionează. Erai furios, curios, gălăgios. Erai acolo. Sau acum, te uiţi în jur şi nu-ţi vine să crezi. Cum la miezul nopţii, pe avertizare de vreme rea la sfârşit de martie, Hala Matache este demontată pentru a fi mutată în alt loc. Ilegal sau nu, cu aviz sau nu, Bucureştiul iar te surprinde. 

CÂND SE LASĂ SEARA PESTE BUCUREŞTI

Ajungi în sfârşit acasă. Nu te-au alergat câinii, ai reuşit să deschizi uşa de la intrare deşi interfonul merge când are el chef. Deschizi Facebook sau site-urile pe care le urmăreşti des şi vezi: Bucureşti optimist, muzeul de fotografie, rezistenţa urbană, ultimul etaj, proiectul dungi, poze din capitală, articole despre capitală, proteste, concerte, evenimente, probleme, accidente, bucurii, gropi, claxoane, Brenciu, cafenele, graffiti, ploaie, soare, agitaţie. În ultima vreme, Bucureştiul a devenit un centru de discuţii. Un motiv pentru a te plânge, pentru a râde sau pentru a critica. Tocmai pentru că există atâtea moduri în care să-l priveşti, prin fotografii, prin proiecte care-l provoacă, care-l arată aşa cum e sau cum ar putea fi, prin like-urile care arată că bucureştenii îşi iubesc oraşul la fel de mult cât îl şi urăsc, Revista Arte & Meserii a ales pentru numărul B tema Bucureşti. E cea mai evidentă alegere pentru litera care numerotează noile ediţii online. Este aici, în tot ce ne înconjoară. Face parte din noi fie că ne dăm seama sau nu. Este centrul în care se adună artiştii, în care fac lucruri care îi definesc şi care definesc oraşul. Este un amestec şi asta spune ceva şi despre noi. Este locul pe care unii ajung să-l iubească, alţii să-l blameze, unii să nu-l mai părăsească, aşa cum decurge povestea lui Philip Ó Ceallaigh, scriitorul irlandez care s-a mutat în Bucureşti din 2000. Este povestea Dancing Bucharest, este povestea celor care aleg să părăsească Bucureştii şi să-şi continue arta în alte capitale europene, este povestea celor care se întorc şi se simt inspiraţi. Este Bucureştiul nostru, al tuturor, şi noi suntem amestecul care-l defineşte.

BUCUREŞTI, OTP            

Eu sunt Bucureşti. Eu îi duc dorul când plec. Eu mă bucur când îl văd pe hubloul avionului. Eu îi cunosc unele străzi şi nu le ştiu pe altele. Eu am auzit şi claxoanele, şi câinii, şi bicicletele, şi concertele, şi artiştii şi protestele. M-a înfuriat, m-a copleşit, m-a surprins. Nu ştiu ce să cred despre el, dar simt că ne acceptăm reciproc. Eu am un loc în amestecul ăsta, aşa cum el are un loc în imaginaţia şi realitatea mea. Hai să ne cunoaştem mai bine.