-

Ofelia! (între Shakespeare și Ion Creangă)

 
 
Ofelia, îți mai aduci aminte de mine? Ne-am văzut acum o lună-două, la tine la hotel; veniseși la București pentru Festivalul de Comedie, în D’ale Carnavalului al lui Silviu Purcărete. Ești o actriță super tare. De câțiva ani, ești și foarte cunoscută, atât datorită rolurilor, cât și premiilor primite (printre care două UNITER și un Herald Angel). Interviul pe care mi l-ai dat este al ț-șpelea din cariera ta nu foarte lungă, dar impresionantă. Totuși, sunt sigură că mă ții minte. Pentru că așa ești tu. Nu dai interviuri, ci stai de vorbă. Te deschizi, încrezătoare, și te implici în conversație. Iei totul în serios.

Ofelia Popii, numele tău vine pe jumătate de la Shakespeare și pe jumătate de la Ion Creangă.

Când am intrat în incinta hotelului, credeam că  am greșit adresa. Părea un complex industrial dezafectat, cu țevăraie ruginită, câini vagabonzi, tot tacâmul. Dar după câteva minute de mers am găsit hotelul – o oază de lux într-un deșert mizer. La ce etaj stăteai tu? La 5, parcă. Noroc că mi-ai spus dinainte și camera, pentru că în hotel nu e semnal mai deloc. Sun la ușă și mi se deschide. Văd întâi și-ntâi un apartament luxos – un living uriaș, cu mobilă deschisă la culoare și tapet bej cu imprimeu fleur-de-lys din catifea neagră. De-a dreptul impunător. Abia apoi îmi cobor privirea și te văd și pe tine – micuță, îmbrăcată într-un halat alb prea mare pentru tine și cu un turban din prosop tot alb. Îți stă bine așa, proaspăt ieșită din duș și nefardată.

Încerc să-mi imaginez cum arătai acum mult timp, dormind în gara din Cluj – veniseși de la București, unde picaseși examenul de admitere la teatru, și te pregăteai să fii admisă la facultatea de teatru din Cluj. Bine, tu nu știai asta atunci. Știai doar că nu ai bani de cazare și că în seara aia o să dormi în gară. Apoi te-a luat în gazdă o doamnă în vârstă și s-a rugat pentru tine și pentru ceilalți tineri pe care îi găzduia. S-a rugat eficient, din câte se pare.

Bun, și ai terminat facultatea la Cluj, apoi ai venit la Sibiu. După premiera spectacolului tău de debut, regizorul Silviu Purcărete a venit la tine și te-a întrebat ce părere ai despre Pilaf. Probabil că el se referea la spectacolul lui, Pilafuri și parfum de măgar. Tu i-ai răspuns că nu suporți pilaful, pentru că mama ta îți tot trimitea de acasă de la Arad pilaf de mâncare. Cred că totuși nu s-a supărat prea tare, pentru că apoi te-ai văzut trecută în distribuția piesei. Apoi ai tot lucrat cu domnul Purcărete – la Cumnata lui Pantagruel, MetamorfozaFaustLuluCălătoriile lui GulliverD’ale Carnavalului și filmul Undeva la Palilula. Eu zic că se potrivește ceva între voi, cum se potrivește între Tim Burton și Johnny Depp, Alexandru Dabija și Marcel Iureș etc. Tu zici că „a și fost potrivit de domnul Chiriac” (directorul teatrului Radu Stanca din Sibiu, unde lucrezi), „că dacă eram într-un teatru în care domnul Purcărete n-ar fi venit, puteam eu să mă potrivesc oricât…!” Așa e.

Îmi place mult cum joci tu Mița Baston. Rareori văd un personaj feminin de Caragiale atât de asumat. Îmi explici că domnul Purcărete a insistat să nu alunecați în vreunul din cele două registre devenite deja clișeu – răcnetele de mahala sau „Miticii” lui Pintilie. Personajele din D’ale… trăiesc o veritabilă tragedie, „colcăie de viscere” dar devin amuzanți (ne amintim de comicul de situație, din materia de școală generală…?) pentru spectatorul neimplicat.

Am fost să văd Faust la Sibiu acum vreo 3-4 ani. În sejurul acela am mai văzut o piesă (pe principiul „tot suntem aici, hai să vedem tot ce se poate vedea”). Nu mai țin minte absolut nimic despre a doua piesă, pentru că toată noaptea am visat Faust. E un spectacol făcut să te bântuie. Un ziarist spunea că „în Faust, poți simți prezența lui Mefisto pe scenă chiar și atunci când el nu e acolo”. Acum, vorbind cu tine, Ofelia, înțeleg și de ce. Când lucrai la personaj, nu știai spre ce te îndrepți și-ți era foarte bine așa. Aveai încredere. Ai pornit să-l construiești pe Mefisto nu de la gesturi și expresivitate corporală, așa cum ar părea, ci din interior. Din starea sa, din nemulțumire, din tristețe, din senzația lui acută de singurătate și conștiința faptului că nu este întreg. Spui că este chiar cel mai puțin corporal rol al tău de până acum. Asta e bine, pentru că înainte erai un pic nemulțumită de faptul că erai cunoscută în principal datorită expresivității tale în mișcare. Dacă te-ai fi bazat mai mult pe exterior în construirea lui Mefisto, riscai să-ți alunece personajul, să-l pierzi, să nu ai stabilitate. Așa, știi că indiferent de forma ta fizică, „personajul e acolo, e OK”.

Felii este un ceas elvețian. Șapte roluri, o singură actriță – tu. O încântare. Ți se pare mai greu chiar decât Faust, deși e mai mic ca amploare. Pentru că ai responsabilitatea întregului spectacol pe umeri, probabil. Și pentru că nu primești de la partener. Primești de la public, ce-i drept, dar asta în plan secund. În timp ce joci, ne simți pe noi, spectatorii, dar nu cât să te distragem.

Simți, totuși, cum răspundem la ceea ce vedem pe scenă. Cum simți și din aplauze dacă spectacolul a ieșit bine sau nu. Asta e foarte important pentru tine. Te ajută să nu te culci pe o ureche.

Apropo de culcat pe o ureche, eu nu am găsit critici nefavorabile la adresa ta. Mă asiguri că au existat. Uneori întemeiate, despre lucruri care știai că „scârțâie” – criticile astea te-au bucurat. Ai primit, însă, și critici cu care nu ai fost de acord. Mai mult, sunt genul de afirmații care, în loc să aibă ca scop o evaluare obiectivă, pe anumite criterii, și îmbunătățirea piesei, emană o… ură cel puțin neprofesionistă. „Criticile ar trebui să iubească arta asta, să iubească teatrul”, îmi spui. „Se simte când o critică este făcută cu dragoste și când este făcută din dragoste de sine a celui care scrie (…) asta mi se pare că nu încape.” Nu înțelegi cum pot fi exprimate criticile în termeni de tipul „mi-a plăcut aia”. Și nu înțelegi cum se pot exprima criticii care nu au citit textul piesei respective. Sigur că nu sunt toți așa. Sigur că există și critici de teatru buni.

Dar nu te-ai oprit numai la teatru. Îți doreai mult să joci și în film. Uite că ai jucat. Ai deja trei roluri până acum. Ți-a plăcut, așa cum te așteptai. Nu știi să-mi explici exact diferența dintre teatru și film, pentru că încă n-ai putut lucra destul de consistent în cel de-al doilea domeniu. Dar, în mod clar, în film trebuie, pe de o parte, să fii mai „în interiorul tău”, mai asumat, iar pe de alta, nu e nevoie de o mare stabilitate interioară, pentru că totul se succede cu repeziciune.

Ai superstiții, și îndreptățite. De vreo două ori ai vorbit, crezi tu, prea mult despre ceva înainte să  se întâmple, și apoi nu s-a mai întâmplat. Asta te-a durut. Chiar recent. Preferi să râzi amar și să „ții”. Ca actriță, nu simți că ai avea altă condiție față de colegii tăi bărbați. Cu toții munciți pe brânci. Crezi, totuși, că actorii sunt mai apropiați de latura lor feminină decât restul bărbaților. Ei trebuie să aibă mereu sensibilitatea la îndemână, s-o mențină sângerândă, gata să fie scoasă la suprafață dacă este nevoie.

Ofelia, tu ești calmă. Ești senină. Nu ai neliniștea aia bolnăvicioasă a artiștilor. Pentru că dai totul pe scenă. Din punctul ăsta de vedere, ai o existență ideală. La „job” poți (și trebuie) să scoți tot, toate angoasele și energia. Așa că acasă poți (și trebuie) să te relaxezi, să faci ce te bucură: „Nu fac ceva ce să-mi provoace neplăcere sau chin. Și cred că dacă am trăi așa am fi cu toții mult, mult mai fericiți.” Bine, probabil că dacă ai fi contabilă și ai buchisi cifre opt ore pe zi, altfel ar sta treaba cu viața ta personală… Ai fi „agitată, cu aventuri”. Așa, însă, îți canalizezi perfect energia în ficțiune.

De obicei, fericirea vine la tine nechemată. Te bucură lucrurile care nu se străduiesc să te bucure. Țiți-checi (transcriere fonetică, n.r.) te face fericită. E un ghem de blană pe care l-ai cules cam acum un an, când filmai. E o pisică, model tigrișor cu gri. „Atâta-i de drăgălașă, de numa’…” Te plimbi pe afară și aștepți vara. Chicotești și te foiești pe canapeaua mare când îți povestesc, la rândul meu, despre motanul meu gras. Îți place când simți că aparții undeva, că ți-ai găsit locul. Se întâmplă pur și simplu. Îți place că întâlnești oameni ca Heti sau Lia Bugnar. Te simți bine lângă ei.

Îți place mult de Heti Stürmer. Ziceai mai demult că e un om căruia „îi poți mirosi sufletul”. La 72 de ani, e un scenograf neobosit. Te îngrijorează cât de activ este, dar el nu poate altfel. Tot el a văzut în tine ceva atunci când nu te știa toată lumea. Încerci să mi-l povestești, dar Heti trebuie simțit, ascultat, văzut. Nu poate fi descris cu precizie.

Îmi vorbești aproape liric despre Heti, cu privirea pierdută în tine, căutând cuvinte, expresii potrivite și plastice. Poate a rămas acolo ceva din eleva care scria poezii la persoana I masculin și le ținea numai pentru ea. Încet-încet, ai lăsat poezia în urmă… aproape. Câte o expresie fugară amintește, din când în când, că nu ai fost străină de ea.

Nu mai e timp. Îmi dau seama că trebuie să  te pregătești și tu, că diseară ai spectacol. Aș  mai sta mult de vorbă (cred că și tu la fel), dar știu că, dacă te mai țin, o să începi să te gândești la spectacol și n-o să mai fii aici. Așa că închei. Îți urez succes diseară, iar tu te rogi la Doamne-Doamne să fie bine. Ești un pic îngrijorată pentru că spațiul Operei din București, unde veți juca acum, e foarte diferit de spațiul vostru de la Radu Stanca. N-ai de ce. Îmi spui că-ți place fusta mea galbenă, „modernă”. Ești încântată când îți mărturisesc că e foarte veche, că a purtat-o și mama în tinerețe. Îți place galbenul, dar crezi că îi stă mai bine unei tipe brunete. Și sandalele mele îți plac. Mie-mi place cum îți vine cu halat și cu turban din prosop (între timp, ți l-ai dat jos ca să se usuce părul blond), dar nu-ți zic, că o să crezi că fac mișto de tine.

La despărțire, ne-am pupat pe obraz. Nu mă  așteptam, dar a venit firesc. Când ne-am întâlnit, nu ne-am pupat, dar acum putem, că ne cunoaștem. Doar am povestit despre pisicile noastre.

…A ieșit bine spectacolul, să știi. Nu s-a auzit foarte bine în rândurile din spate, dar e OK. Ti-am dat un SMS de laudă și bun-rămas după spectacol. Mi-ai răspuns imediat. Mi-ai mulțumit și m-ai pupat și prin SMS.