-

Cum s-a văzut „Plastic” – de pe cinci locuri diferite

 
 

de Marius von Mayenburg, traducerea Elise Wilk, distribuția: Bogdan Dumitrache, Cristina Toma, Istvan Teglas, Ciprian Nicula, Nicoleta Lefter / Ioana Mărcoiu, regia: Theodor-Cristian Popescu

Plastic (una din cele mai tinere producții de la ArCub) este un spectacol care îmbină un mozaic de stări.  Are în centru o familie cu probleme. Cât de banal, nu? Ce clișeu, ar spune unii. Adevărul este că Plastic te copleșește prin modul  surprinzător al abordării, al regiei, al jocului. Este o piesă care te inspiră până la punctul în care îți dorești mai mult decât să o povestești sau să încerci să îi surprinzi semnificațiile. Pentru noi a fost interesant să încercăm să aflăm ce a rămas în mintea și în sufletul celor care au văzut piesa alături de noi. (George Irimescu).

 

Iulia Verdeș:

Chiar mi-am dorit foarte mult să văd acest spectacol. Îmi place ce face Theodor Cristian Popescu, are spectacole asumate și curajoase. Deloc conservator, Plastic este genul acela de spectacol care te provoacă și chiar te urmărește mult timp după ce l-ai văzut. Are un impact emoțional foarte puternic. M-a implicat în mod direct în povestea lui. Clar m-aș duce să-l mai văd o dată.

 

Alexandra Tănase:

Miza spectacolului „Plastic” este dialogul. Într-un decor aproape inexistent (dar foarte bine ales, mult plastic alb, murdărit la un moment dat de „rahat”- tot ce produce societatea modernă), cu o lumină ce nu se stinge odată cu începerea spectacolului, în „Plastic” dialogul devine singurul verdict. Textul scris de dramaturgul german este unul lung, pe alocuri liniar, poate greu de urmărit, dacă dezechilibrarea de care avea nevoie nu ar fi fost susținută de actori. Nu știu dacă Bogdan Dumitrache a mai jucat teatru, dar ar trebui să o mai facă. Joacă cum trebuie, poate doar cu vocea mai înceată decât ar trebui, rolul unui medic și soț care nu știe ce caută în viața sa. Visând să meargă în Africa, ajunge într-un punct de criză cu relația sa cu soția, asistenta artistului Serge Haulupa. Dialogul dintre soți e cursiv, exploziv pe alocuri, ironic și adesea conciliant, ascunzând, firesc, frustrarea. Pentru a avea mai mult timp liber, familia angajează o femeie de serviciu, rol interpretat de Nicoleta Lefter. Evenimentul stârnește însă și mai multe discuții, tragicomice, mai ales amare. Nicoleta joacă subtil, crește tensiunea treptat, învârtind un buton imaginar până când înflorește, exact cum o bănuiești că e în stare.

Interpretându-l pe artistul excentric, Istvan Teglaș este minunat. Numai el este capabil să oglindească ceea ce toți încearcă să ascundă, sub zâmbete binevoitoare: falsitatea. Istvan întoarce pe dos firescul acceptat și schimbă ordinea prestabilită. Femeia de serviciu devine instalație artistică, iar ceilalți sunt priviți așa cum sunt: simpli, fără nimic special de oferit. Joacă electrizant, euforizant, emoționant. Ai vrea, cumva, să nu se oprească.

O radiografie a ipocriziei familiei moderne, spectacolul „Plastic” este construit pe un dialog fluid, pătrunzător și plin.

Marius Ene:

Istvan Teglas a facut cel mai bun rol de până acum. A fost senzațional în rolul artistului rebel. Nicoleta Lefter naturală în rolul femeii de serviciu care încasează remarcile angajatorilor. Este pentru prima data cand il vad pe scena pe Bogdan Dumitrache. A fost ok, dar parca avea nevoie sa dea sonorul mai tare (e obișnuit cu filmele). Ciprian Nicula în rolul adolescentului care-și cauta sexualitatea. Scenografia a fost o boltă de plastic, prin care la un moment dat curgea un lichid maroniu (semnificând rahatul lumii asteia). Muzichia: jazz a la Lucian Ban. Foarte bun spectacolul.

Tiberiu Breană:

Plastic m-a trecut printr-o mulțime de stări. De la „ah, unde am nimerit?”, la „hai că-i bine”. De la o stare de cringe la râs cu poftă. Are elemente de teatru de comedie prin glumițe de limbaj și umor slapstick, dar și comentarii sociale deștepte și dialoguri delicios de absurde. O piesă de care vei fi surprins, într-un mod, sau altul, sau chiar mai multe, deodată.

Răzvan Popa:

De ce Plastic?

 Pentru rara ocazie de a-l vedea pe Bogdan Dumitrache jucând teatru.

 Pentru că Istvan Teglas te va face să-ți dorești să-l vezi jucând în cât mai multe spectacole.

 Pentru că luminile nu se sting în sală.

 Pentru că Ciprian Nicula confirmă după „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”.

 Pentru inocența Nicoletei Lefter.

 Pentru simplitatea albă a scenografiei.

 Pentru sentimentul singurătății emanat de fiecare personaj.

 Pentru că pleci de-acolo cu un sentiment de inutilitate care se împletește cu un optimism ludic.