-

Pluralul lui „chitară” e „chitare”

 
 
Era o zi ca oricare alta când m-am aşezat la o masă în forma unui cap de chitară, cu tot cu cheile de acordare, şi m-am uitat la cei patru băieţi de la RoadkillSoda, întrebându-mă ce interviu ar putea ieşi şi, mai ales, ce ar putea învăţa de la ei generaţia viitoare de trupe rock, cu rădăcini mioritice. Dacă e să plecaţi cu un singur lucru din interviul acesta, ar trebui să fie măcar faptul că pluralul cuvântului „chitară” e „chitare”.

RoadkillSoda este o trupă de Stoner Rock formată din patru băieţi de Bucureşti, şi anume:

  • La voce, Mircea „Hotshot Eagle” Petrescu;
  • La bas, Victor „Vava” Ferezan;
  • La chitară, „Panda Elixir” Ferezan;
  • Şi omul cu ritmul, ultimul, dar nu cel din urmă, Mihai „Baby Jesus” Nicolau.

Ei cântă stoner rock sau stoner metal, care, dacă ar fi să citez pagina de Wikipedia, este un subgen muzical care combină elemente de heavy metal tradițional, rock psihedelic, blues rock, acid rock, și doom metal. Stoner-ul are un tempo încet-spre-mediu și îmbină sunetul bass-heavy, vocalul melodic și producția retro. Genul a apărut la începutul anilor 1990 și a fost pioneratde trupele californiene Kyuss și Sleep.

Am avut nevoie de câteva ore bune să mă obişnuiesc cu noţiunea şi cu felul în care se diferenţiază de restul nişelor aceluiaşi stil. La final, concluzia dezamăgitoare a fost că nu am avut nevoie de toate aceste noţiuni. Vedeţi voi: stilul muzical este printre ultimele lucruri interesante la trupa RoadkillSoda. Experienţele lor ca trupă, chimia dintre membri şi învăţăturile pe care le pot da în jurul focului sunt cele cu adevărat interesante. Aşa că luaţi-vă un pix şi o foaie şi să începem.

Cum v-aţi cunoscut?

Panda Elixir: Păi, în ’87 am decis, pe 28 mai, că e o zi bună să ies din pântecul mamei, moment în care…

Vava: Eram deja acolo. Mi s-a spus „o să ai un frăţior”, şi eu eram „nu-mi spune… e chitarist.”

P.E.: Muzical, ne-am cunoscut la 6 ani, când eu voiam să fiu pianist şi el mi-a zis că pianul e varză.

Vava: Da, că pianul nu e rock! Aşa că a început să cânte la chitară. Venea cu riff-uri şi ziceam „Nu e bine”. Apoi a început să vină cu chestii cât mai ample şi complexe, dar tot îi ziceam „Nu e bine”. I-am dat challenge. L-am pus să muncească și să îşi depăşească talentul înnăscut.

P.E.: Dar eu chiar cred în chimia dintre fraţi. Mă simt foarte confortabil cu el. E o chestie foarte uşor de explicat: noi şi când greşim, greşim în acelaşi timp, la fel.  Şi atunci, în muzică, asta nu mai e o greşeală – e o modulaţie. E o legătură între noi pe care nu poate s-o spargă nimic.

Dar, efectiv, noi patru ne cunoaştem aşa de anul trecut, din noiembrie.

Vava: Am avut o progresie foarte liniştită şi frumoasă, care ne-a schimbat din oameni în trupă.

B.J.: Eu mă ştiu cu Mircea din perioada de glorie a Cetatei. După ce am încercat nişte combinaţii la voce, cu Vava şi Panda, zic eu „Bă, îl ştiu eu pe unul care s-ar potrivi foarte bine: Mircea”. Eu ştiam ce poate el, însă prima variantă nu era exact ce căutam. Dar mi-am adus aminte că aveam noi o înregistrare în care am cântat la Mojo, la karaoke, şi i l-am pus lui Mihnea iar. Începe Mircea să cânte Alice In Chains şi, după primele două cuvinte, Mihnea zice „Cine e ăsta?” „Mircea” „Adu-l la sală!”

Vava: Cred că cel mai important e ca, în orice relaţie, după ce treci prin multe chestii, să simţi flow-ul fiecăruia. Chiar e ca într-o relaţie; singura chestie e că suntem patru. Ştim când e cazul s-o terminăm fără să ne vorbim.

B.J.: De obicei, când leşină unul…

Ca să compuneţi, pur şi simplu vă strângeţi într-o încăpere şi începeţi să cântaţi?

B.J.: În 99,9% din cazuri, vine Mihnea cu nişte linii peste care se lucrează direct sau pe care le transcriem aproape din prima.

Aici intervine faptul că vă înţelegeţi atât de bine?

B.J.: Da. Odată ce vine cu ideea, ea e cristalizată. Fiecare îşi face instrumentul, spre deosebire de alte trupe româneşti, unde se cântă pe partitura dată de cel care a compus. La noi e multă libertate.

Hotshot Eagle: Hai să-ţi zic o fază: am mai cântat în trupe unde orgoliile sunt imense şi toată lumea vrea să facă solo. Atunci, dintr-o simplă idee, iese o învălmăşeală şi șapte sute de certuri pe repetiție. La noi vine Mihnea cu treaba, care oricum sună belea din prima. Intră Vava cu basul şi face acolo; Baby ştie ce are de făcut şi eu îi dau cu vocea cum îmi vine şi piesa iese masiv din prima.

Vava: Foarte rar intervenim şi zicem „hai să schimbăm”. Nu e orgoliul ăla, când fiecare vrea să iasă în faţă.

P.E.: Dacă va curge frumos, va ieşi toată trupa în faţă.

Vava: Dacă mergi la concerte de trupe româneşti, o să vezi cum încearcă unii să se evidenţieze, dar aici e partea tristă: ceilalţi nu-i susţin.

 

Aţi ştiut dintotdeauna că vreţi să cântaţi stoner?

P.E.: Eu cu Vava am mai avut o trupă, TepZepi, şi am cochetat foarte mult cu stoner-ul, dar eram destul de fresh la minte, încât nu puteam să ne limităm doar la o direcţie. Eu n-am răbdare, dar încep să văd conceptul de răbdare. A nu se confunda conceptul de răbdare cu statul degeaba. Pentru a face ceva, în orice domeniu, cel mai evident în muzică, trebuie constant să aduci ceva.

Cum au fost experienţele din străinătate? Exit Festival, din Serbia, de exemplu.

P.E.: Au avut o echipă perfectă; aveau echipă pe fiecare lucru: pe bas, pe chitară, şi sunt foarte profi.  Din orice ţară ai veni sau pe orice scenă cânţi, sunt foarte mişto ca abordare. Şi concertul în sine a fost extraordinar.

Vava: Sper că e primul dintr-o serie de festivaluri care o să vină, dar o să fie destul de greu de egalat.

Şi ce alte festivaluri mai aveţi pe „wishlist“?

Vava: Vector, open air, main stage.

H.E.: Fii atentă aici! Eu vreau să cânt peste tot, să-mi bag picioarele! Vreau să cânt mai ales în afară. Fără să nu mă intereseze prin ţară, dar e o lume fantastică. E păcat să te limitezi la ce oferă România, cum fac foarte multe trupe de aici. Unele sunt chiar mişto şi îşi au aranjate pe juma’ de an să prindă cinci–șase oraşe din România. E mega păcat să rămâi aşa. Du-te, frate, afară. Du-te la greci, oriunde, nu trebuie să ajungi din prima la festivalurile mari din Occident, dar ajută.

Vava: Pe chestia asta pleci în momentul în care nu îţi mai faci versurile în română.

P.E.: Da. În clipa în care priveşti muzica nation-related, cred sincer că îţi pui singur nişte oprelişti. Când cânţi numai în limba ta poate să sune fainos, dar îi pierzi pe ăia. Efectiv stau acolo şi nu înţeleg ce cânţi.

Şi în câte ţări aţi cântat până acum?

P.E.: Bulgaria, Grecia, Serbia, Moldova…that’s it.

Vava: We kept it local până acum. Ideea e să începi să spargi graniţele.

B.J.: Să faci cât mai mult pe drum.

Şi acum o să mergeţi cu House of Broken Promises.

P.E.: Păi, duda e aşa: chitaristul şi creatorul House of Broken Promises, Arthur Seay, trăieşte în deşert, e stoner, şi e promotorul stilului ăstuia. El are studio şi, tehnic, el ne-a masterizat ultimul album şi piesa care are clip, Made of Stone. Am tot păstrat legătura. M-am văzut cu el când au cântat aici Godsmack şi tot zicea el ce marfă ar fi dacă ne-am nimeri odată să cântăm. Şi, ca multe chestii în viaţă, am ajuns la Christos.

Vava: Christos Papadopolis  este un promoter grec, care lucrează la agenţia de booking „Made of Stone”. Mergem în turneu cu ei, patru date, chiar dacă a fost foarte din scurt, cu zece zile înainte să înceapă turneul.

Aţi mai vrea să colaboraţi cu vreo trupă?

P.E.: Da, eu îmi doresc să vină Dave Grohl în România, cu Foo Fighters, şi să zică „Ok, what bands to choose? Oh these guys, RoadkillSoda, let’s…”

B.J.: …google search

P.E.: Dar uite, legat de treaba asta: cred că trupele româneşti sunt foarte atrase de ideea asta, de a fi vedete înainte de timp şi de a face nazuri la nişte condiții. E adevărat: în România sunt destul de precare încă, dar oamenii se uită la ce fac megastarurile, şi zic „vreau şi eu la fel”. În primul rând, îţi faci ţie rău. În al doilea, mulţi nu ştiu cum e în afară: trebuie să plăteşti ca să primeşti un club, trebuie să garantezi un număr de invitaţi în clubul ăla. În afară, condiţiile sunt mult mai restrictive ca la noi.

Vava: Nu o să ajungi nicăieri. Poate o să ajungi cu ăia 3 prieteni care vin la concert şi pe care îi ştii pe nume, dar eşti vedetă doar pe tarlaua ta. Adevărul e că nu avem nicio formaţie în România care să fie la nivelul de afară. Şi nu zic asta cum se zice în România, că românii sunt de căcat. Nu! Hai să mai tragem un pic de noi. Trupe din afară, care au la activ zece–cincisprezece ani pe scenă vin să cânte în România fără să facă nazuri şi vin să cânte pe 300 de euro, o nimica toată. Trupele româneşti, multe, zic „Bă, nu merg până acolo să cânt pe 4-500 de euro, vreau mai mult”.

P.E.: Majoritatea românilor nu sunt dispuşi la efortul la care sunt dispuşi străinii, şi asta, din păcate, se vede în exprimare şi în line-up-urile de afară. De asta e foarte mişto, că, pe măsură ce ieşim din ţară, e foarte OK că nu ne întâlnim cu români.

B.J.: Că nu au primit miile alea de euro.

Ține de dragostea faţă de muzică? Cei de afară iubesc muzica mai mult decât noi?

P.E.: Da, exact! They’re doing it for the music. Pentru sentimentul pe care îl ai când stai cu ăia patru pe scenă şi cânţi. Nu zicem că nu e marfă să ai public în faţă și publicul să se manifeste cu tine, dar când îţi iese ţie pasienţa şi eşti cu băieţii tăi şi dai bine, e perfect.

B.J.: Are Vava o vorbă foarte bună, că nu te obligă nimeni să fii acolo. Dacă tot o faci, be all in.

P.E.: Şi nu înseamnă că din start o să fie aşa. Iei una din chitare în mână şi brusc o să fii vedetă.

B.J.: De aia m-am apucat de tobe…

Vava: Dar nerealizările şi munca sunt parte din meniu. Adică fucking enjoy it, aia e.

P.E.: Dacă nu îţi place, nu mai cânta. Dacă nu îţi place formaţia aia, nu mai cânta în formaţia aia. Dacă nu îţi place un om din formaţia aia, bate-l!

E de vină mentalitatea, felul cum am fost noi învăţaţi să tratăm muzica?

P.E.: Cred că ţine de cum suntem noi învăţaţi să tratăm multe chestii. Disponibilitatea la efort este foarte redusă faţă de nivelul de aşteptări. Ceea ce se vede foarte mult în muzică. Dacă eşti la început, cânţi ceva care ţie ţi se pare că e OK, dar nu e certificat de piaţă, de lume, de organizatori, nu prea ai ce să aştepţi. Dă-i bătaie mai departe şi vezi ce se întâmplă, vezi ce e, trage, munceşte. Majoritatea nu este dispusă să facă lucrul ăsta şi, din păcate, se vede.

Ce mai ascultați? Aveţi vreun guilty pleasure în materie de muzică?

P.E.: Eu, când mă îmbăt, ascult manele.

B.J.: Bă, şi eu. Eu mai am Major Laser cu Mo. Aia e moartea. Îmi place de mor.

Vava: Sean Lennon, cu o gagică fotomodel: au o muzică foarte psihedelică, dar toată vocea e de cap.

H.E.: Euascult Bee Gees. Toată discografia o ştiu pe de rost şi ştiu tot: linia melodică, armonia. Şi ştiu să cânt TOT, şi la chitară, şi la pian.

P.E.: Există foarte multă muzică bună, din multe stiluri. Ar fi păcat să te limitezi.

B.J.: Eu nu ascult orice manele!

Toţi aveţi job-uri în paralel cu trupa. Trataţi şi trupa ca pe o afacere?

P.E. E important să tratezi orice chestie ca pe un business din punct de vedere al crescutului. Că îţi faci tricouri sau albume, că le vinzi, sau că le faci accesibile. Ideea cu vândutul e pentru a putea să investim mai mult în formaţie.

Vava: Nu e un serviciu, dar contează, într-adevăr, target-ul: banii sau creşterea în materie de experienţă publică. Banii sunt oarecum secundari la noi, pentru a susţine trupa: să mai bagi bani în albume, în turnee…

P.E.: Asta e o altă chestiune pe care nu o înţeleg multe formaţii de la noi. „Hai facem un turneu!” …OK, dar se bagă foarte mulţi bani în turneul ăla: închiriat duba, închiriat scule în Europa, plătit drumul, poate trebuie să-ţi plăteşti hotelul, să mănânci…

Vava: Treaba asta trebuie s-o vezi puţin ca pe un business, ca să poţi s-o manageriezi.

B.J.: Sunt multe trupe care au atitudinea asta de „Noi nu cântăm pentru bani! Noi cântăm underground.” Să mor eu… care e, mă, scopul? Nu să cânţi la oameni? Să te audă lumea?

P.E.: Discuţia am avut-o şi cu un muzician de la noi, care cântă într-o trupă cu un mesaj împotriva sistemului, şi la fel era „Pe mine nu mă intersează să vând CD-uri şi tricouri şi nu mă interesează să fie lume și public”! Însă, dacă ai un mesaj, te interesează să fie cât mai multă lume şi să dai mai departe mesajul. Dacă zici că nu vrei să o faci pentru a ajunge mesajul mai departe, atunci păstrează formaţia în sala de repetiţii.

B.J: Și mai e un termen foarte prost folosit: „comercial”. Boss, Pink Floyd e la fel de comercial ca Britney Spears: îşi vând produsul!

P.E.: Dacă găseşti oameni cu care să rezonezi din industrie şi ai ceva de oferit, poate să iasă OK pentru toată lumea. Ultimul nostru album e semnat de Universal. Să te semneze Universal e o ocazie fantastică, nu neapărat ca bani, cât ca expunere. Piesele noastre sunt acum pe Spotify, pe Deezer, şi aşa aude lumea de tine: e extraordinar.

*

Băieții de la RoadkillSoda pot părea aroganţi, dar au destulă experienţă de împărţit şi de predat generaţiilor următoare de stoneri, de metalişti sau de pop – artişti care vor să ajungă pe peretele unui copil cu o chitară în mână – de la sfaturile perfect competente de tipul „A munci până nu mai poţi munci, apoi să mai munceşti puţin”, până la grija pe care să o acorzi colegilor de trupă şi felului în care să ajuţi la buna ei funcţionare.

Cu zâmbetul pe buze şi cu încrederea că ei ne vor duce renumele mai departe, plec din Guitar Shop, sperând că cineva, undeva, va învăţa ceva din paginile acestea. Dacă nu, măcar vor reţine titlul. Şi da, aşa este şi la genitiv-dativ. CHITAREI!