-

Post-industrial/pre-digital sau cincinalul cu Mitoș Micleușanu

 
 
Mitoş Micleușanu n-are nevoie de introducere. El continuă, chiar și de la început, cu miezul lucrurilor. Nu ne-am propus să facem bancuri, deoarece am stabilit că lucrurile și oamenii își au propriul umor lăuntric, frumos însăilat. Despre ce? Cum? De ce astfel? Pentru toate întrebările profunde ale experienței umane, între laptopuri și veranda din Dianei 4, am stat, am vorbit, ne-am mai uitat pe fereastră și, într-un final, am copt-o și v-am oferit-o.

Salut Mitoș. Ce mai faci, ce mai meșterești?

Chiar meșteresc un Tambur, o copie după un instrument muzical din Afganistan. Sincer, mă atrage tot mai mult folclorul și sculptura în lemn, probabil ca mod de evadare din fața calculatorului, fiindcă, băbește fie spus, ne paște dictatura cibernetică. Petrec mult timp pe net, iar consumul excesiv de informație dăunează grav contemplației. Mă trezesc pur și simplu căutând ceva pe Google și din una într-alta ajung cu totul în altă parte, la alte domenii și teme. Poate este doar un exercițiu sinaptic, pentru o mai bună orientare prin labirintul informațional. Oricum, e multă inerție și compulsivitate în această navigare fără sfârșit. Altfel, mai meșteresc bloguri unde îmi depozitez aberațiile. Am sărit peste duzină, la propriu.*Lucrez la o a treia carte și pun la cale un film. Scurtmetrajele și nu numai pot fi vizionate pe www.micleusanu.blogspot.com. În general, despre proiectele de căpătâi mă abțin să vorbesc mult, am auzit că dezvăluirea proiectelor în lucru rarefiază din consistența lor, iar eu sunt destul de paranoic și superstițios. Într-un fel îmi place bălăceala în paranormalitate și tradiționalism. Are multă savoare. Înainte mi se părea primitiv să bați în lemn, să îți faci semnul crucii, acum mi se pare amuzant de firesc.

 

Deja te-aş întreba ce e bine şi ce nu pentru omul lui Mitoş.

Cred că am scăpat de înfumurare și aroganță științifică. Înfumurarea savantă cred că vine dintr-un complex. Îmi este frică de prea multă raționalitate. Fascismul, comunismul au fost implementate cu mult raționament și calcul. În general, oamenii vulnerabili, instabili emoțional ajung să adopte strategii exacte, își fac planuri minuțioase și calcule precaute pentru a reuși în viață. Astăzi aproape totul poate fi explicat din punct de vedere psihologic, științific, devenim din ce în ce mai cerebrali, pragmatici și nu-mi dau seama dacă asta ne va ajuta pe termen lung. Universul tradițiilor pare să se dizolve încetul cu încetul, iar gândirea magică este pe cale de dispariție. Unii spun că evoluăm, alții anunță apocalipse. Cineva e fundamentalist prin excesul de credință, altcineva e fundamentalist prin necredință totală. Extremele se atrag și se anihilează reciproc. Războiul nu e un fenomen social, noi suntem un mănunchi de războaie interioare pe care le proiectăm și le materializăm. Războiul e o competiție genetică unde supravieţuieşte cel mai inteligent şi nemilos. Conștiința este deopotrivă minune și coșmar. Dacă am vizualiza brusc toate nenorocirile săvârșite de homo sapiens cu bună știință și rațiune, nu știu dacă vom continua să ne considerăm mai evoluați ca hienele. O fi asta o metaforă, dar conștiința chiar este o povară și dăunează grav regnului animal. Iar dacă evoluția înseamnă armonizare cu natura, noi suntem involuați.

 

Care erau ițele care trebuiau trase pentru a scăpa din Moldova la începutul anilor ’90?

Nu au fost ițe, a fost la scară mare, bine gândit, organizat și implementat. Imediat după aparenta ieșire a României de sub comunism, a existat un acord și un program prin care studenților basarabeni li s-a oferit posibilitatea de a veni la studii în România. Atunci, metaforic vorbind, au căzut hotarele și s-a produs un fel de unire. Mica Unire! Mai bine mică decât niciuna. În acea perioadă noi (foarte  mulți) credeam strident într-un „românism renascentist”. Eram sictiriți de aroganța rușilor și ne uitam pătimaș peste dealuri, unde ne așteptau frații. Nu știu cine pe cine a așteptat mai mult, dar o curiozitate uriașă chiar a fost. Eu am ajuns în România cu gura căscată, la propriu. Un român proaspăt ieșit de sub Ceașcă nu va înțelege asta. Cum adică gura căscată? Poți căsca gura la Praga, la Viena,  la Paris… Ei bine, pentru mine atunci Clujul a fost și Pragă și Vienă și Paris. Poate dacă veneam la București, aveam alte senzații.

 

Pentru mulți turiști Bucureștiul înseamnă Casa Poporului, pentru hipsterii fashionabili și tabagici Club Control, pentru cei nefashionabili Club Panic, pentru prietenii noștri intelectuali – Grădina Verona. Ce este capitala pentru Micleușanu?

După mai mulți ani de Cluj, când am ajuns la București am fost încântat. Am perceput un București viu, ca un organism exotic. Chiar în prima zi am fost în Lipscani, iar noaptea am văzut Casa Poporului. Am rămas din nou cu gura căscată. Poate pentru unii, România a fost legată în special de studenție, afaceri sau vacanțe, dar pentru mine totul a fost o escapadă, o provocare și o regăsire. Am clubuit-o mult prin București, dar m-am cam retras. Nu mai am nici energia și nici pofta de altă dată. Am tot discutat despre „complexul românesc”, un buchet de lamentații și victimizări, o inerție care m-a surprins la început. Apoi am înțeles dedesubturile, am făcut conexiunile și mi-am dat seama câtă nimicire de voință a adus comunismul. Dacă în cazul rușilor, comunismul a produs o „fortificare” prin dictatură, un fel de rigidizare morală, în România s-a produs mai degrabă o dizolvare, o atrofiere. Aici poate fi observată diferența. Rușii acceptă inconștient tirania, fiindcă asta le trezește voința de viață, pofta de luptă. Condiția rusului de rând este una mai aspră decât condiția românului de rând, anume prin dependența rusului de pedeapsă. Dacă nu-l pedepsești tu, te va pedepsi el. Rusul ar putea să-ți fie recunoscător că l-ai pedepsit, românul te va urî, va căuta să se răzbune. Evident, sunt aspecte discutabile, dar sunt importante pentru a ne înțelege mai bine. La o asemenea condiție s-a ajuns după prelungite mutilări istorice.

 

Casa poporului gol?

„Casa poporului gol” este un performance realizat și filmat chiar în Casa Poporului. Poate fi văzut pe Youtube. Mi-a venit ideea mai demult, dar problema era: Cum pândesc un moment, să nu fie nimeni, ca să mă dezbrac și să alerg prin cadru, prin Casa Poporului fără să fiu prins? Și l-am pândit. Din comentariile de mai tarziu, unii au insinuat că ar fi fake, de parcă este imposibil să prinzi un moment, treizeci de secunde, să te dezbraci și să te îmbraci acolo. Sunt acolo etaje unde nu vezi țipenie de om, minute în șir, dar sunt și camere de filmat probabil. Conceptul a fost foarte simplu: condiția poporului într-o catedrală politică.

 

Catedrala Mântuirii Neamului?

Apropo, ce-am face noi, cei care pretindem că suntem militanți pentru o trezire socială, dacă n-ar fi existat aceste vestigii ale gândirii primitive? Oare este rușinos să recunoaștem că o parte din noi este primitivă? Ne este cumva rușine pentru bunicii noștri, pentru străbunici? Atunci de ce pretindem că poporul trebuie să se elibereze brusc de credințe, prejudecăți și superstiții? Asta s-a urmărit și prin comunism: o eliberare de sub jugul religiei. Și unde s-a ajuns? E mai fericit omul fără zei, fără legende, fără religii? Nu cred. Evoluția este un proces lent și îndelungat. Suntem ofuscați fiindcă nu avem răbdare, tânjim după o schimbare imediată, dar schimbările adevărate sunt lente. O schimbare bruscă înseamnă vărsare de sânge, dar noi nu vrem vărsare de sânge, noi vrem o trezire generală, o intelectualizare bruscă. Asta nu se întâmplă de azi pe mâine. Prin urmare, Catedrala Mântuirii este consecința gândirii generale, a necesităților generale. Făcând alegeri greşite, oamenii își fură din buzunare cu mâinile lor, apoi caută responsabili pentru jaf.

 

Recomanzi studenților chiulangita și absolvenților reconversia profesională? 

[zâmbet larg] Recomand asumarea totală a libertății și desprinderea de prejudecăți. Perseverență în căutare! Sunt atâtea domenii pe lumea asta, atâtea posibilități și, de multe ori, de ochii lumii, de dragul celor dragi, alegem drumuri care ne sunt, de fapt, străine, domenii la care nu rezonăm. Și e păcat să ne condamnăm singuri la rutină și monotonie. Noi ne multiplicăm singuri dimensiunile în care trăim. Unii rămân la cele clasice, alții descoperă dimensiuni nebănuite anume prin desprinderea de dogme, reguli, norme. Eu nu militez împotriva dogmelor sau a normelor. Toate sunt necesare pentru o perioadă, unele chiar ne ajută, ne fortifică, dar dacă râmânem ancorați în ele prea mult ne plafonăm. Aici intuiția este de bază! De fapt, este importantă „colaborarea” echilibrată dintre intuiție și rațiune. Dacă rațiunea este în impas, mă detașez, nu forțez nota și rezolvarea nu va întârzia. Iar dacă intuiția tace, apelez la rațiune. Iar cât privește chiulangeala, trebuie să știi când, cu cine și mai ales de ce chiulești. Nu chiuli aiurea, chiulește cu folos! Lăsând gluma la o parte, școala este extrem de importantă, nu e cazul să explic de ce.

 

Foto: Claudiu Popescu

Să ne întoarcem la vremurile frumoase de odinioară. Care a fost ideea cu Planeta Moldova?

Vezi sceneta Lipsa de idei! Este simplu, cineva recurge la niște rețete, își face un plan de acțiune și muncește. E mult spus că am muncit. Mai degrabă ne-am relaxat, ne-am odihnit creativ. În timp, adunasem la sertar niște povestiri destul de dark, iar de undeva din surdină ne-a călăuzit stilul celor de la Monty Python. Dar povestea e mai veche. Încă de la Chișinău, împreună cu fratele meu, Radu, am început să înregistrăm tot soiul de aberații pe multe voci, la un casetofon. Apoi la Cluj, împreună cu un bun prieten, Valentin Maslov, am realizat câteva scenete mai elaborate, iar la București, împreună cu vărul meu, Florin Braghiș, am ajuns la un soi de esență. Scenete acide, dinamice, cu trimiteri clare spre disfuncții sociale, educaționale… Pe parcurs, Planeta Moldova a devenit un soi de curent, există și chestii care nu ne aparțin, postate pe Youtube și semnate cu Planeta Moldova. Este ciudat cum unii nu își pot asuma producțiile tembele. Mai ales că unele sunt chiar funky. Spre exemplu piesa Am p… mare! sau Povestea bufniței ‒ nu înțeleg de ce unii se ascund și postează cu numele noastre. Le-o fi jenă? La început ne-a enervat asta, acum ne amuză. În paralel cu Planeta am scos pe piață un proiect care se numește Febre 39, promovat mai ales la Radio Guerrilla și apărut la Roton. Este un fel de lăutărească acapella cu tentă filosofică. Adevărul este că îmi place muzica lăutărească. Cu cât mai scârțâită și simplă, cu atât mai bine. Mai ascult și metale grele sau muzică experimentală, japoneză și nu numai. Este incredibil câte ramificații artistice există, câte curente se nasc, unele se dizolvă, unele se transformă și doar câteva ajung repere. E un filtru imprevizibil, un malaxor de opere. Ceva explodează, face milioane de vizualizări, apoi dispare exact cum a apărut, fiindcă nu a avut consistență, n-a avut substanță, problematică. Iar altcineva se chinuie o viață, nimeni nu-l înțelege, unii îl sfătuiesc să se lase și după ce moare, mai trec o sută de ani și hop răsare, devine monstru sacru. Nimeni nu știe ecuația succesului absolut deși, instinctiv, o căutăm cu toții. Mai ales cei care spun că nu-i interesează succesul. Poate au o vârstă înaintată, poate sunt înțelepți sau în plină asceză… Poate nu vor succesul Shakirei, dar succesul unui cercetător, umanist, filosof, savant cu ce i-ar deranja?

 

Nu te-a tentat să o duceți în mainstream gen Unguru’ Bulan sau poate să vindeți franciza?

Ne-a tentat, dar între timp prioritățile s-au schimbat, pretențiile au crescut, responsabilitățile s-au înmulțit și respectiv, planurile au devenit mai complexe. În afară de asta, eu mă plictisesc destul de repede să mă ocup doar de muzică, doar de scenete sau de scris. Provocarea este cu atât mai mare cu cât trebuie să gestionez câteva domenii creative, nu unul. Dacă demarez ceva important, indiferent de domeniu, fac tot posibilul să duc la bun sfârșit proiectul, indiferent dacă lucrez în paralel la altceva și se creează pauze prelungite. Aceste pauze fac parte din proces, mă ajută să evaluez totul mai atent, să gândesc mai în amănunt, să se cristalizeze lucrarea firesc.

 

Cred că, cel puțin pentru o bucată de vreme și cu siguranță pentru unele personaje din fauna locală, n-ai fost cel mai simpatic, lejer și prietenos om de pe pământ. Cum îți gestionezi antipatiile?

Antipatiile îmi trezesc demonii, asta poate avea și consecințe creative, dar, în general, cred că îmi dăunează, fiindcă sunt răzbunător. Uneori devin agresiv, mi se pune pata și sfredelesc lucrurile cu un soi de burghiu analitic scăpat de sub control. Trebuie să demonstrez ceva, să pun punctul pe i, să dau lovitura de grație. Iar apoi să spun: „Vezi unde ai ajuns dacă nu m-ai luat în serios?” Asta am moștenit de la tata. Poate îmi dăunează la stabilitatea relațiilor, dar mie nu-mi place diplomația excesivă, mi se asociază cu o țeapă latentă. Chiar dacă fără diplomație nu ar fi fost posibilă organizarea unei societăți civilizate, tot prin diplomație sunt organizate cele mai serioase jafuri. Nu-mi place cinismul care se ascunde adesea după zâmbete rafinate și papioane cu rang. Cinismul vine dintr-o imensă lacună, din lipsă de empatie. Îmi pare sincer rău pentru oamenii cinici, fiindcă îmi dau seama că sunt în esență nefericiți și nu cred că orgiile sau vacanțele de lux compensează nefericirea. E multă fațadă și lac în lumile de sus. Dar și responsabilități pe măsură. Omul e prea slab și nesățios ca să poată gestiona atotputernicia.

 

Cât de liberi suntem? Cât de liber ești? Ai în zona aceasta o misiune personală, vreo chemare divină?

Singura libertate pe care o avem este libertatea de a crede că suntem liberi. Deciziile pe care le luăm sunt influențate de o sumedenie de factori, însă creierul ne oferă senzația superficială că am fost liberi să facem alegerea cutare sau cutare. Că noi am decis, noi am hotărât, noi am ales. Nu este deloc așa. Suntem ghidați, împinși, influențați în orice pas pe care îl facem, de interese, experiențe, educație, anturaj, necesități, plăceri, datorii, responsabilități etc.

 

Ce e mai bine, să te descurci dibaci într-o dictatură sau să fii activist în surzenia democrației populare?

Activismul este necesar, lupta de clasă, manifestul. Dar după ce detronezi oponentul sau dușmanul, îl înlocuiești, devii ca el, poate cu mici diferențe calitative, însă burta tot crește, familia crește, cercul se dilată, relațiile se înmulțesc, „bișnisul” prosperă și ajungi să semeni din ce în ce mai mult cu cel împotriva căruia ai luptat o viață. Sunt rare cazurile când se iese din acest tipar. Cu toții suntem în căutare de mai bine, mai mult, mai plăcut, mai confortabil. Dar prea puțini au parte de bine. În general liderii politici mizează pe naivitatea și răbdarea maselor. Liderii descoperă la un moment dat că prin fraudă este mai ușor de ajuns la putere decât prin corectitudine. Și se compromit. Apoi vin alții și tot așa.

 

Vărul meu Stelian crede că tu și Iulian luați niște recreaționale înainte de Războiul sfârșitului săptămânii de la Guerrilla. Poate veni și el la festin?

Păi nici nu începem emisiunea fără un masaj oferit de șapte thailandeze catifelate, un ulcior de absint, o găleată de mătrăgună, niște hașiș din Valea Regilor, o votcă mică, un ardei, încă o votcă mică, o broscuță halucinogenă, jumătate de cactus, din ăla, știi tu, un DMT scurt, niște furnici coapte, un LSD chiar din rezervele lui Hoffman și la treabă. Iar după emisiune, eventual un șpriț, o saună și la dezmăț prin cluburi, cu următorul lot de thailandeze. Și uite așa ne chinuim în fiecare weekend. E cumplit!

Foto: Valentin Maslov

*www.depozituldelikeuri.blogspot.com

www.depozituldemici.blogspot.com,

www.depozituldepoezie.blogspot.com

www.facebookprivat.blogspot.com

www.traumart.blogspot.com

www.lobotomat.blogspot.com

www.alteratura.blogspot.com

www.micleusanu.tumblr.com

www.ermetic.blogspot.com

www.pneumaton.blogspot.com

www.unmiliondemorti.blogspot.com

www.clubulascetilor.blogspot.com

www.mioritafaramila.blogspot.com

www.politicantrop.blogspot.com