-

Prea film, prea ca la TIFF – Free Fall | Be my cat | The Optimists

 
 

iunie 7, 2015


Timp de patru zile, am bătut cinematografele Clujului. Ce m-a bucurat e că nu am dat peste foarte multe filme făcute forțat, „pentru festival”. Am văzut suficiente, însă, încât să-mi permit să am pretenții mari –prea lungi, prea repezite, prea brutale, prea delicate, prea prea prea. Trei dintre ele sunt, totuși, genul de filme cu care o să-mi bat la cap prietenii și familia și nu mă las până nu se uită la ele.

Free Fall (Ungaria, 2014, r. György Pálfi) – Sisif la pensie

O femeie în vârstă se urcă pe acoperișul blocului și sare. Apoi se ridică de pe asfalt, își adună lucrurile și începe să urce iar treptele către apartamentul ei.  Pe drumul în sus, se întâlnește cu vecinii ei și ne ajută să vedem șapte felii de viață asezonate cu un pic de fantastic, fix cât trebuie.

De la copilul care are un singur prieten, imaginar, la învățăcelul care își întrece maestrul, dar nu poate atinge perfecțiunea. De la cuplul obsedat de curățenie, în care însă cineva încalcă regulile, la femeia care se simte dezbrăcată în fața unor necunoscuți. De la o relație amoroasă mai puțin obișnuită, la mama care își dorește să nu fi născut copilul și, în cele din urmă, la cuplul peensionar și, aparent, nemuritor. Toate poveștile sunt bine înrădăcinate în nevrozele noastre, ale tuturor, de la diverse vârste. Fiecare scenă propune o soluție alternativă, un exercițiu de imaginație și, nu în ultimul rând, puțin umor. Cu toate că, întotdeauna, dacă iei umorul din Free Fall la bani mărunți, îi găsești sâmburele de suferință.

Filmul are un ritm extrem de elastic, care se adaptează perfect fiecărei situații, iar imaginea îți amintește când că ai putea fi tu în situația respectivă, când că poți să te relaxezi, pentru că ești doar un spectator pe un scaun. Bine temperat și prietenos cu spectatorul, găsește metoda perfectă de a livra câteva adevăruri dure.

TIFF-ul din 2015 a fost atât de încărcat de filme care se bazează pe catastrofe de diverse tipuri, încât un film ca Free Fall a fost o oază delicioasă de moderație, fără a fi deloc banal și, pentru mine, câștigătorul indisputabil al festivalului (deși n-a fost în competiție).

 

Be my cat: A film for Anne (România, 2015, r. Adrian Țofei) – In English, please!

Un „regizor” din Rădăuți, obsedat de Anne Hathaway, face un film cu trei actrițe românce, pentru a o convinge pe Anne că merită să vină la el și să facă filmul carierei ei. Filmul este la persoana I, filmat din mână, atât de reușit încât m-a făcut să nu mai disting clar granița dintre real și ficțiune și să-mi fie frică să mă urc cu regizorul în lift.

Îl cunoaștem întâi pe personajul principal, dubios și amuzant, apoi filmul denaturează aproape imperceptibil, până când te trezești în mijlocul unui coșmar mai autentic decât ți-ar plăcea să vezi. Cred că totul a devenit atât de credibil datorită faptului că textul este, practic, în totalitate improvizat. Sub stratul horror, se deslușește destul de clar și (culmea!) coerent dilema binecunoscută a graniței dintre artă și viață, dintre implicare și sacrificiu, nebunie și pasiune etc.

Sunt destul de vizibile câteva neajunsuri, în special legate de scenografie, dar cu toate astea Adrian Țofei, regizor și actor, a reușit să creeze un personaj interesant și un film asumat, lucrat, care merită văzut, măcar ca experiment. Sper să nu greșesc când spun că îmi aduce, într-o mică măsură, a Lars von Trier, varianta mioritică.

 

The Optimists (Norvegia-Suedia, 2013, r. Gunhild Magnor) – Pensia la fileu

The Optimists e un documentar ciudat pentru noi, românii. În principiu, pentru că este vorba despre mai multe pensionare care își trăiesc bătrânețile cu o demnitate firească și apucă să se bucure de viața pentru care, în timpul cât au fost active profesional, nu au avut timp. Dar mă opresc aici, nu mă apuc să fac o analiză comparativă a demnității cu care trăiesc bătrânii în Europa…

O echipă de voleyball din Norvegia, formată din doamne cu vârste între 66 si 98 de ani găsește, în sfârșit, ocazia de a juca un meci adevărat, împotriva unor adversari de teapa lor – o echipă de pensionari din Suedia. Suntem împreună cu ele la antrenamente, la campania de strângere de fonduri pentru meciul în deplasare, în casa și viața fiecăreia și, desigur, la meci. Vedem ce înseamnă pentru ele voleyball-ul și cât de implicate sunt, fără a-și pierde vreo clipă armonia psihică, de o stabilitate demnă de invidiat.

Filmul este cald, cu un conținut bine echilibrat, deloc forțat, și reușește să înduioșeze până la lacrimi fără vreo turnură dramatică sau vreo glumă grosieră. Ca un mileu fragil, croșetat de bunica, ar merita premiul pentru „cel mai delicat film de la TIFF”.