-

Premiul publicului

 
 
Prima oară când am întâlnit-o pe Elena Mîndru, ea era pe scena Sălii Radio, iar eu printre spectatori, unde așteptam cu nerăbdare să o aud cântând. Întâmplător, la un moment dat mă aflasem la o masă la care se discuta despre vocile speciale în jazzul românesc. Acolo era si Adrian Enescu, iar eu îl ascultam emoţionată şi nu îndrăzneam să spun aproape nimic, deşi acest om extraordinar era, în fapt, extrem de simplu, cald şi apropiat. El o recomandase tuturor atunci pe Elena, spunând despre ea că „este o nouă voce în jazz, o voce foarte bună” şi „o muziciană foarte serioasă de la Cluj”.

În seara concertului, Elena a cântat cu un zâmbet larg pe faţă până la final si a emanat pur şi simplu bucurie. A fost o seară încântătoare, în care nu numai muzica a fost la înălţime, ci şi prezenţa Elenei. O prezenţă elegantă şi extrem de plăcută, prietenoasă si caldă, cu naturaleţe în mişcări şi voce catifelată şi cristalină.

Are 28 de ani și vine de la Cluj, iar din 2012 locuiește în Finlanda, unde s-a stabilit cu soțul ei, Tuomas Turunen, un muzician pe care l-a cunoscut în timpul studiilor de masterat în interpretare şi compoziţie de jazz la Sibelius Academy din Helsinki.

Acum este în al treilea an de doctorat la Helsinki, unde studiază timbrul vocii de jazz. Are propria casă de discuri (EM Records), prin care îşi propune să publice cât mai mulţi artişti de jazz, cu precădere români.

Elena cântă cu alţi patru muzicieni finlandezi, cu toţii licenţiaţi ai Sibelius Academy, predă canto și compune.

Recent, Uniunea Compozitorilor din Finlanda a comisionat-o să compună două lucrări pentru ansamblul Jyväskylä Big Band, alături de care a avut un mini-turneu în România în septembrie. Ne-am întâlnit pe fugă, înainte de concert, între o călătorie lungă cu autocarul prin țară și drumul înapoi cu avionul, într-o dimineață ploioasă și rece în Herăstrău. Nici ploaia, nici cerul înnorat, nici atmosfera întunecată de toamnă rece n-o puteau opri pe Elena să zâmbească. Avea aceeași scânteie de bucurie în priviri. Era fericită că văzuse o veveriță și reușise să o fotografieze. Venea de pe Transfagărășan. Cântaseră deja în câteva orașe, se cazaseră în locuri foarte plăcute și nu încetau să laude mâncarea românească. Poate că pentru noi sunt lucruri obișnuite, însă Elena era mândră cumva de acest lucru, de faptul că putea dărâma clișeele despre țara ei.

Bun venit din nou în România, Elena, cum a fost acest turneu până acum?

Excelent, colegii mei sunt extrem de încântaţi şi bucuroşi de ceea ce au găsit: lume frumoasă, spirit pozitiv şi mâncare excelentă, plus un public foarte doritor să asculte piesele noastre. Ne-am bucurat foarte mult că oamenii au reacţionat foarte bine la ceea ce am făcut pe scenă.

Cum a început acest proiect?

A început cu o mică recenzie într-un ziar local din Jyväskylä a unui jurnalist finlandez căruia i-a plăcut foarte mult piesa mea Evening in Romania, atunci când am cântat-o prima oară cu big band-ul din Jyväskylä. Scria el în recenzie: „oare cum ar suna un concert întreg cu asemenea piese?” Şi atunci dirijorul mi-a propus să fac un concert doar cu piesele mele şi ale lui Tuomas, soţul meu. Noi am acceptat, iar ei au aplicat la Uniunea Compozitorilor din Finlanda să ne comisioneze să scriem pentru ei. Am compus fiecare câte o piesă pentru big band, însă am cântat şi piese vechi, iar Tuomas a mai compus două piese pentru acest proiect.

Tu cum compui? Te retragi la un moment dat şi îţi propui să faci acest switch de la interpretare la compoziţie?

E foarte greu să spun: acum compun. Însă am un program încărcat şi chiar trebuie să fac lucrul ăsta. Important e să reuşesc să mă deconectez de telefon în primul rând şi de emailuri şi mai ales de gânduri, să pot să mă relaxez. Pur şi simplu trebuie să reuşesc să mă relaxez, să studiez, iar ideile vin de la sine într-un spaţiu în care nu există stimulenţi auditivi. Există şi momente în care îmi vine inspiraţia în tot felul de locuri: în lift, pe scări, pe stradă… În momentul acela îmi deschid telefonul şi îmi cânt motivul muzical respectiv ca să nu-l uit. La început nu făceam aşa şi mi se întâmpla să uit chiar şi după o oră-două ideea. Acum am telefonul plin de idei începute, le descarc adesea şi le folosesc. Piesa pe care am compus-o pentru Jyväskylä Big Band se numeşte Symmetry. N-am reuşit să o fac să sune bine din prima şi mi-a luat ceva timp, dar lucrând la piesa aceasta am mai scris alte trei piese folosind modele, idei din piesa iniţială.

Acum locuieşti în Finlanda şi o mare parte din timp o petreci acolo. Vii în România destul de des și ești un fel de ambasador cultural. Acum ai revenit în ţară împreună cu acest big band finlandez, eşti gazdă şi unul din obiectivele vizitate este Casa Poporului. De ce ai ales Casa Poporului, ce reprezintă pentru tine?

Eu m-am născut în 1988 şi Casa Poporului nu reprezintă ceva pentru mine, ci mai degrabă pentru generaţia părinţilor noştri. Îmi place să ascult poveşti despre Bucureşti şi despre revoluţie. Deocamdată Casa Poporului este cea mai mare clădire din Europa şi e interesant de văzut care a fost ideea extravagantă a celor din comunism. De fapt, tot Bucureştiul e o idee comunistă în partea cu bulevardele foarte largi, cu clădirile înalte, acolo unde e construit pe orizontală. Toate intersecţiile foarte mari reprezintă un concept comunist. Am regăsit asta în Minsk şi Bucureştiul se aseamănă mult cu alte oraşe din foste ţări socialiste. Casa Poporului e un punct de atracţie şi mi se pare interesant de văzut. Prin comparaţie, parlamentul din Helsinki arată ca o casă de cultură, are câteva coloane, însă e simplă, nu are nimic extravagant. În exterior nu pare deosebită, însă în interior ai tot confortul. La noi uneori lucrurile par foarte atractive în exterior, iar când mergi în interior s-ar putea să nu găseşti nimic, cum e la Casa Presei, sau la Biblioteca Naţională. Am trecut aseară pe acolo şi întrebau şi membrii big band-ului ce se construieşte aici…

Aţi mai fost şi prin alte locuri din România. Ce ai vrea ca finlandezii să înţeleagă din ce au văzut? Ce imagine speri să îşi facă?

Discuţia asta o am mereu cu soţul meu care este finlandez şi care îmi spune mereu că ar trebui să încetez să mă mai supăr pentru imaginea greşită a României. Unele lucruri, chiar dacă nu mă privesc pe mine personal, mă afectează. Am întâlnit mulţi ambasadori extrem de interesanţi şi muncitori, însă din păcate nu toată lumea reprezintă România în acelaşi fel. Cred că prin cultură putem să schimbăm mai mult decât ei, oamenii în care se investesc fonduri pentru a reprezenta România pe plan extern. Unul dintre lucrurile care aş spera să dispară din imaginea pe care și-o fac finlandezii este că suntem toţi cerşetori. Acum muzicienii cu care am venit pot vedea că mergi pe stradă şi vezi oameni normali, că avem condiţii normale şi nicio problemă tehnologică. Discrepanţele care sunt în zonele urbane şi rurale sunt probleme greu de rezolvat, însă aş vrea să ştie că în România se poate face cultură, sunt concerte, există public, există oameni educaţi. Avem o istorie mult mai lungă decât alte ţări din Occident, avem educaţie, chiar dacă are lipsuri şi avem un sistem sanitar care funcţionează, chiar aşa cum funcţionează. În Finlanda nu ajungi la doctor decât dacă eşti într-o stare extrem de gravă. În România ajungi, totuşi, la Urgenţe foarte repede dacă vrei şi poţi să dai peste doctori foarte binevoitori şi foarte bine pregătiţi. Chiar dacă au fost şi mai sunt probleme, chiar dacă am avut o tragedie ca cea de la Colectiv, eu cred că totuşi funcţionează acest sistem. Să nu uităm că suntem 20 de milioane, iar finlandezii sunt 5 milioane. Altfel te ocupi de 20 de milioane, faţă de 5 milioane.

Tu cum ai fost primită si cum te-ai adaptat in Finlanda?

N–am avut nicio problemă şi m-am bucurat de deschiderea muzicienilor, m-a ajutat mult şi faptul că pot colabora cu ei uşor şi toată lumea mă priveşte ca făcând parte din societatea şi cultura finladeză. Ideea lor e să comande lucrări şi să susţină compozitorii finlandezi tineri, iar ei mă susţin pe mine şi mă consideră de-a lor. M-a mai sprijinit şi Federaţia Finlandeză de Jazz. La noi încă nu există o asemenea asociere, ne gândim să o punem pe picioare şi aici. Eu organizez turnee, pot aplica pur şi simplu la orice fonduri care susţin muzicienii finlandezi la fel ca şi ei. N-o să ştiu niciodată dacă există probleme sau nu, pentru că feedback-ul e greu de obţinut numai după nişte aplicaţii de proiecte, dar am simţit că m-au acceptat.

La nivel uman cum a fost?

L-am întâlnit pe soţul meu şi totul a fost mult mai uşor, am căpătat automat o familie fără să fi ştiut dinainte că o am. Planul meu era categoric: să mă întorc în România, însă ne-am întâlnit în Finlanda şi ne-am căsătorit. Familia lui a devenit şi a mea, mi-am făcut prieteni. Finlandezii sunt foarte mândri de pregătirea lor şi vor ca toţi membrii societăţii să aibă educaţie în ţara lor. Chiar dacă ai o experienţă de 15 ani într-un domeniu în alte părţi, trebuie să recuperezi şi să îţi faci o pregătire acolo.

Îmi lipseşte familia mea din România, însă în rest am de toate. Vorbim zilnic, comunicăm uşor, mă sună ai mei tot timpul şi mă bucur că m-am născut într-o perioadă în care e atât de la îndemână orice mijloc de comunicare. E ca şi cum am fi unii lângă alţii. Eu din Helsinki fac 5 ore cu avionul şi s-ar putea ca de la Cluj la Bucureşti să faci mai mult şi să călătoreşti mai puţin confortabil.

Ai lansat până acum trei albume, iar in 2012 ai urcat pe una din cele mai prestigioase scene de jazz din lume, Montreux Jazz Festival. Ai fost apreciată de către juriul prezidat atunci de Quincy Jones şi a primit două trofee: Premiul al II-lea și Premiul Publicului. Cum a fost?

Dintre cele două premii pe care le-am primit acolo, cel din partea publicului a fost mai important pentru mine. Aveam 24 de ani atunci. La Jazz Voice Competition au fost peste 60 de aplicanţi, iar în seminfinală au ajuns 12, din care au fost alese trei voci pentru finală. Pe mine mă bucură foarte mult când publicul, care are de ales şi de scris pe o hârtie pe care o pune în urnă, face un efort să aleagă numele meu. De asemenea, m-am bucurat tare mult să-l întâlnesc atunci pe Quincy Jones, care este o reală inspiraţie. Îl urmăresc de atunci pe Facebook şi mi se pare incredibil că la cei aproape 90 de ani pe care îi are publică nişte idei şi face nişte proiecte extraordinare. Este atât de pozitiv şi mă întreb mereu: oare eu o să pot vreodată să am energia aceasta? Mi se pare foarte important să ai o asemenea stare mentală şi o asemenea energie ca să poţi continua ca muzician, ca interpret, creator şi producător.

În afară de muzică mai faci şi altceva?

Muzica are foarte multe părţi pentru mine: fac şi producţie, şi management, interpretare… Toate acestea la un loc înseamnă muzica pentru mine. Predau canto de un timp, iar anul acesta am primit postul de profesor de canto la o universitate din Finlanda şi predau în finlandeză. A fost o provocare pentru mine şi deja am început. Mă bucur mult pentru asta.

Cum e să ai casa ta de discuri?

Casa mea de discuri nu e mare şi am făcut-o ca să pot publica discurile mele, pentru că nu multe case de discuri vor să publice jazz. Multe dau faliment, de altfel, e greu să rezişti pe piaţă. Intenţia mea este şi să ajut alţi muzicieni din România şi din străinătate. Sper foarte mult să se simplifice birocraţia din România şi să fie mai protejaţi muzicienii în ceea ce priveşte drepturile de autor.

Cu ce muzicieni din România ai lucrat?

Am dat publicităţii în noiembrie anul trecut albumul celor de la Bega Blues Band, se numeşte Brassica Soup. Anul acesta am făcut şi o ediţie de vinil, prima de acest gen pentru noi. Am lucrat şi cu JazzyBIT, le-am scos albumul Horizon în februarie. Urmează albumul lui Lucian Nagy, Balkumba Tribe, care iese în această toamnă. Am mai comunicat cu o cântăreaţă care se orientează spre jazz. Studiază acum în Dublin, cântă în orchestra de tineret. Se numeşte Aleca Potângă şi îşi va face lansarea alături de Big Band-ul Radio.

Ce i-ai spune unei cântăreţe aflate la început de drum?

E foarte greu de dat sfaturi. Să fie sigură că vrea să fie cântăreaţă şi să se gândească că are un instrument viu pe care îl va folosi pentru următorii 60 de ani şi poate mai mult într-un mod foarte diferit şi nu neapărat normal faţă de ceilalţi oameni. Nu e neapărat natural să cântăm 6-8 ore pe zi.

Câtă importanţă are acurateţea vocii, calitatea sunetului şi câtă importanţă are emoţia transmisă de muzică?

Există două categorii mari: muzicienii şi cei care nu fac muzică. Şi muzicienii se împart în cei care memorează uşor versurile şi cei care memorează linia melodică. Pentru mine e evident că emoţia vine pe primul loc, însă mi se pare că un sunet curat şi bine pus la locul lui influenţează automat emoţia respectivă. Ele sunt implicite şi vin în tandem: un sunet curat cu o emoţie puternică.

Cel mai bun sfat pe care l-ai primit tu care e?

Să reuşeşti să disociezi prietenia de profesionalism. Dacă lucrăm cu cineva care nu rezonează cu sentimentele noastre sau cu atitudinea noastră, nu înseamnă că nu putem lucra împreună. Există comunicarea muzicală şi comunicarea umană.

Ai un model, admiri un artist de jazz în mod special?

Sunt mulţi muzicieni care m-au influenţat. Am ascultat-o pe Aura Urziceanu când eram mică, pentru că printre vinilurile pe care le aveau părinţii mei – care nu sunt muzicieni, dar care aveau o colecţie de viniluri – era şi unul al Aurei Urziceanu. Nu mai ţin minte cum se numea albumul, dar pe copertă era doar Aura, era o poză cu ea cu o rochie lungă. L-am ascultat de multe ori, era acolo şi un preludiu de Bach în interpretare de voce cu acompaniament, era şi un Amurg acolo, şi Iubirea noastră-i o vioară, Dor de viaţă şi mai erau câteva piese de muzică uşoară românească cu un aranjament spre pop-jazz.

M-au marcat în muzica pe care o fac şi mulţi instrumentişti străini. La început ascultam cu precădere repertoriu internaţional, dar acum îmi plac şi instrumentiştii şi vocaliştii români. M-au influenţat foarte mult şi oamenii care m-au îndrumat în studiul muzicii. Am început să cunosc jazz-ul când aveam 15 ani, când mergeam la Palatul Copiilor din Cluj, sub îndrumarea lui Ştefan Vannai. După aceea, împreună cu formaţia cu care cântam am descoperit alţi instrumentişti şi muzicieni de jazz. Îmi plac mult Aura Urziceanu, Anca Parghel, Teodora Enache şi alte cântăreţe de azi. Urmăresc cu interes ce se întâmplă în jazz-ul românesc: Luiza Zan, Irina Sârbu, Maria Răducanu. Mi se pare foarte  important să existe cât mai multe nume care să formeze o scenă de jazz românească şi mă bucur că suntem din ce în ce mai multe cântăreţe care au ales jazz-ul.

Ai cântat pe unele din scenele cele mai importante ale jazz-ului: în Elveţia, în Olanda, în Cehia, în Danemarca şi Finlanda. Ai vreo amintire deosebită, un public sau o scenă preferată?

Am multe scene care mi-au rămas în minte, mai ales datorită publicului. Îmi e greu să aleg. Dacă mă gândesc la Finlanda, publicul din Jyväskylä a fost foarte cald şi ne-am simţit întotdeauna foarte bine împreună. Trebuie să ştiţi că Jyväskylä e un fel de Cluj, un oraş mult mai calm şi mai cald decât Helsinki, care la rândul lui, comparat cu Bucureştiul, e de o mie de ori mai liniştit. Totuşi, şi acolo există diferenţe între capitală şi alte oraşe din ţară. Recent am cântat în Belarus şi mi-a plăcut enorm, a fost un concert în aer liber organizat în Minsk de o fundaţie locală. A fost pentru prima oară când am cântat piesele mele în faţa unui public de peste 15.000 de oameni. Era jazz şi era plin ochi în piaţa respectivă. Toată lumea dansa şi se bucura extraordinar. A fost incredibilă senzaţia. Şi nu neapărat din cauza numărului mare de oameni, ci mai ales pentru că ei s-au putut bucura de jazz în aer liber, fără să aibă mici şi bere, fără să aibă un festival. Gustau muzica fără alte stimulente, poate şi pentru că nu primesc atât de mult jazz cum se întâmplă în restul ţărilor europene.

Pe ce scene ți-ai dori să cânți în viitor?

La Timişoara, la Arad, iar în decembrie vin la Ateneul Român la festivalul SoNoRo. Vom merge la Minsk în aprilie anul viitor cu orchestra Filarmonicii din Minsk și tot atunci cântăm cu orchestra de cameră radio. Vom ajunge şi în Germania cu două orchestre filarmonice anul viitor. Nu m-am gândit la o scenă anume pe care mi-aş dori să cânt. În trecut îmi doream foarte mult să ajung la Ateneu, iar asta se va întâmpla în curând. Acum mi-ar plăcea să cânt în Blue Note, în New York.

Ne-am despărţit destul de greu, cu îmbrăţişări şi urări calde. Discuţia parcă de-abia începuse. O bucurie autentică şi un zâmbet larg mi s-au întipărit în memorie pentru tot restul zilei. Am plecat cu senzaţia inefabilă a unei dimineţi minunate petrecute împreună cu una din cântăreţele de jazz de care cred că vom auzi tot mai des în anii care urmează.

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.