-

Primiți cu documentarul?

 
 

Louis Theroux: My Scientology Movie, UK, John Dower, 2015

10 octombrie 2016. Lansarea oficială în cinematografe a unui documentar. Cea mai rapidă vânzare de bilete la care am participat vreodată, mai ales la film. Mai ales la un documentar. S-au deschis săli special pentru proiecție, s-au vândut bilete în câteva minute, aproape că s-a lăsat cu bătaie. Cu o lună și ceva înainte, abia am prins și eu bilet. M-am dus să văd clădiri parcă desprinse dintr-un film de Wes Anderson. Să intru în lumea sci-fi din mintea lui L. Ron Hubbard. Să mă strecor în haosul planificat de Louis Theroux. Să văd My Scientology Movie (John Dower, 2015).

Biserica/cultul scientologiei au fost criticate în multe producții, de la episoade South Park la documentarul recent al lui Alex Gibney (Going Clear: Scientology and the Prison of Belief, 2015) care încearcă, în primul rând, să explice ce e scientologia. Dacă încerci să înțelegi, intri într-un vortex cu spirite de extratereștri antici plutitori și Tom Cruise. În al doilea rând, majoritatea filmelor argumentează, cu dovezi și detalii, de ce biserica scientologică este o instituție monstruoasă, plină de secrete, de bani și de adepți vulnerabili.

Louis Theroux e un tip cunoscut pentru emisiuni de comedie tip reality pe BBC în care intervievează oameni dubioși sau vedete britanice. My Scientology Movie este debutul lui în cinema, din poziția de inițiator/scriitor al documentarului și personaj principal în experiment. Un experiment care începe și se încheie cu o frustrare. Frustrarea că nu ajungi niciodată la vreo declarație din partea organizației sau a liderului său, David Miscavige. Frustrarea că ți se închid uși în față și camera de filmat devine o armă, că primești amenințări sau notificări de la avocați.

Pe fondul ăsta de frustrări cinematografice și jurnalistice vine Theroux care încearcă să facă și el (încă) un film. Pe alocuri, documentarul arată cum Theroux ajunge să fie hărțuit de diverși oameni care fie nu-l lasă să stea parcat pe o stradă publică lângă unul dintre sediile bisericii, fie îl urmăresc câteva ore cum conduce prin LA. Totul are o notă de comedie absurdă mai ales când interacționează cu angajați de-ai bisericii și se ceartă ca niște copii: „Pleacă tu!”, „Ba pleacă tu!”

Experimentul constă în faptul că Theroux face o reconstituire a unor momente cheie din activitățile bisericii. Adică organizează castinguri și alege un actor care să-l joace pe Miscavige, unul pe Tom Cruise și reface momente pe care i le povestesc foști scientologi excomunicați. Aici devine palpabilă frica și teroarea de a fi prins în cult fără să mai poți ieși, de a fi manipulat de un lider autoritar și violent, de a pierde totul.

Documentarul reușește să îți dea o idee despre cum funcționează instituția și ce ți se poate întâmpla dacă ai curajul să vrei să întrebi mai mult. Dar cred că la final te lasă la fel de frustrat ca la început, pentru că în fond nu ai aflat nimic nou sau vreun răspuns la întrebarea „cum de mai există așa ceva”?

 

Doamnele singure

Plaza de la Soledad, Mexic, r. Maya Goded, 2016

Document Human Rights Film Festival din Glasgow e un fel de One World din București. Axat exclusiv pe documentare care prezintă drepturile omului în toate formele și din toate țările lumii, nu e de mirare că anul ăsta cele două festivaluri au avut mai multe filme în comun: Flotel Europa (Vladimir Tomic, 2015), Visând la Danemarca (Michael Graversen, 2015) și altele care au fost trimise dar nu au fost selectate în program. Ce a „descoperit” Document anul ăsta a fost o serie foarte puternică de documentare realizate de femei regizor în Mexic, care sper să ajungă la cât mai multe festivaluri și cinematografe.

Pentru că descoperim un Mexic foarte asemănător cu România. Pentru că sunt povești intime, oameni simpli și lupta lor de zi cu zi pentru un trai mai bun, împotriva corupției, dar mai mult de atât, împotriva „disparițiilor” ciudate a mii de oameni în ultimii ani, a violențelor comise de carteluri și poliție deopotrivă, a fricii de a ieși din casă sau eșecul protestelor. Cred că multe ne sună cunoscut.

Filmul care însă încearcă să ofere o altă imagine a Mexicului este Plaza de la Soledad (Maya Goded, 2016). Regizoarea a petrecut mult timp cu prostituate pe străzile capitalei întâi ca fotograf, apoi a urmărit poveștile lor și le-a aranjat în documentarul său de debut.

Femeile din documentar lucrează ca prostituate la vârsta a doua, de la 50 ani în sus, cea mai în vârstă are 84 de ani și încă împarte secretele meseriei cu cele mai tinere. Fiecare dintre femei are un zâmbet mare și foarte multă putere interioară de a continua. Nu sunt prezentate ca victime la marginea societății, ci își spun poveștile cu umor și cu o oarecare detașare. Jobul nu le definește viața, ci doar le aduce mai aproape una de cealaltă. Pe alocuri își amintesc abuzurile din copilărie sau eșecurile în dragoste, dar apoi își pun rochia strâmtă, sclipiciul pe pleoape, rujul siclam, își îndreaptă spatele și ies în lume. Este un film despre frumusețe și demnitate, prietenie, mai multe povești care te fac să plângi și să râzi în același timp, și să te uiți și la Mexicul de la tine de pe stradă.

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.