-

Put on your best smile… for 5 minutes

 
 
Poţi să faci multe în 5 minute. Să mergi pe bicicletă, să asculţi o melodie, să faci o staţie de metrou, să stai degeaba, să mai citeşti ultimele rânduri înainte de un examen, să spui o prostie, să-ţi schimbi viaţa pentru totdeauna. Dar poate nu te-ai gândit să stai 5 minute pentru o singură fotografie. Atât i-ar lua lui Michael Wesely să-ţi facă un portret. Stilul său definitoriu este fotografia cu expunere lungă. Asta poate însemna şi 3 ani sau mai mult (5 maximum) în fotografiile de peisaj sau arhitecturale.

Unul dintre proiectele lui consacrate este fotografierea muzeului MoMA (Museum of Modern Art) din New York cu expunere de 3 ani. În poze poţi să observi cum unele clădiri sunt foarte bine conturate în timp ce MoMA apare cu tot felul de linii, umbre şi diferite părţi mai neclare. Asta pentru că a urmărit toate etapele renovării muzeului, de la început până la ultimele retuşuri. Stilul defineşte perspectiva inovatoare a fotografului care urmăreşte mai degrabă procesul decât un moment singular, toată perioada de 3 ani şi nu produsul finit.

Şi acum trecem la timpul din portrete. Deşi e redus semnificativ, de la ani la câteva minute, tot poate părea o veşnicie. Eu nu pot decât să-mi imaginez cum ar fi, pentru că nu am mai stat în faţa camerei mai mult de 10 secunde cât are self-timer-ul. Dar încearcă 5 minute. Aşteaptă în picioare sau pe un scaun cât mai nemişcat în faţa camerei, până diafragma se închide şi poza e gata. Michael Wesely mi-a propus să încerc cândva. Pentru fiecare e o experienţă personală revelatoare.

În timpul European Month of Photography din Berlin, acest imens-pluritematic festival de fotografie, am încercat să găsesc ceva legat de identitate. Am avut şi puţin noroc, chiar una dintre subteme se referea la identitatea personală. În cadrul ei erau mai multe expoziţii în diverse locuri. Am ajuns şi eu în ultima zi de festival, o seară de sâmbătă cu ploaie măruntă, undeva pe teritoriu necunoscut. La 10 metri lângă staţie văd o galerie. După un colţ, altă galerie. La fiecare pas dau peste o nouă galerie de artă sau de fotografie. În primul rând mă uimeşte faptul că sunt atât de multe (poate aici e ceva firesc) pe metru pătrat. Totuşi nu găsisem ce voiam. Dar după ce mai trec nişte străzi ajung în faţa unei galerii pe care scria „Pawlow und Pawlow”. Intru într-o cameră relativ mică, de dimensiunile unei sufragerii medii, cu pereţi albi de care atârnă, din loc în loc, nişte fotografii înrămate. Mă plimb de la una la alta şi nu înţeleg. Portretele sunt mult mai neclare faţă de unele pahare de cristal sau un calorifer din fundal. Dar în curând îmi dau seama despre ce e vorba. Chipurile sunt intenţionat neclare pentru că fotograful a folosit expunere de 5 minute.

Grade diferite de neclaritate. Trei bărbaţi şi două femei stau în picioare sau pe scaune într-un cadru confortabil. Toţi au acelaşi nume – Pavlov. Acesta a fost de fapt punctul comun care a dat startul întregului proiect. Pavlov’s Dog e numele galeriei care, luat ad litteram, se referă la teoria conform căreia câinele îşi formează reflexul de a saliva ştiind că i se aduce mâncare la sunetul unui clopoţel, chiarşi atunci când mâncarea nu i se mai oferă. Wesely şi-a pus întrebarea „dacă acest câine e al lui Pavlov, atunci cine e Pavlov?” El împreună cu galeria au căutat în Berlin timp de peste o jumătate de an oameni pe care să-i cheme Pavlov. Ei au devenit portretele acestui proiect. Dacă seria ar fi continuat şi ar fi avut 100 de portrete, spune el, poate proiectul ar fi avut cu adevărat un impact în sensul creării unui reflex sau a unui anumit grad de aşteptare pentru unii oameni. Dar chiar şi în doar 5 imagini poţi să observi o regulă, un concept care transformă fotografiile în ceva mai mult decât nişte portrete.

Experienţă. „Este un moment special”, spune el, gândindu-se la expunerea de 5 minute. „Te ia prin surprindere” pentru că nu e modul obişnuit în care eşti fotografiat. Pe site-ul personal, Michael Wesely apare fotografiat prin aceeaşi tehnică. „Un lucru e foarte clar – nu poţi să-ţi foloseşti cel mai bun zâmbet timp de 5 minute – e ridicol!” Tocmai pentru că stai în faţa camerei pentru 5 minute, comportamentul se schimbă. „Oamenii devin mai conştienţi de sine. Realizează faptul că «OK, sunt aici; mi se face o fotografie». Cele 5 minute au şi un scop educativ, înveţi cum să te porţi natural”. Experienţa tipului acestuia de fotografie îi împinge pe oameni să fie ei înşişi, fără să joace vreun rol.

Rezultat vizual. E mai bine să priveşti pozele în varianta print. Acolo poţi observa cele mai subtile sau evidente diferenţe de claritate. În cele 5 minute în care corpul se mişcă. „Rezultatul are şi o parte neclară, mai ales în zona pieptului din cauza respiraţiei: te mişti şi din cauza asta puloverul sau cu ce eşti îmbrăcat nu este foarte clar; nu neapărat că nu e clar, dar pentru că e mereu în mişcare, are diferite grade de claritate şi neclaritate spre deosebire de mâini sau picioare care de obicei sunt mai stabile.”

Identitate. Întrebarea rămasă e „cine?” Nu poţi vedea trăsături specifice, semne distinctive care te ajută să identifici particularităţile unei persoane. „E mai mult impresia generală a unei persoane”, spune Wesely. Simplificată, redusă la caracteristicile de bază, mai mult ideea unei persoane decât produsul finit, mai degrabă forma decât fondul. Tehnica expunerii îndelungate face ca tot ce exprimi în cele 5 minute să nu fie vizibil în fotografie „pentru că toate expresiile pe care le face chipul tău, dacă clipeşti de 100 de ori, nu o să se vadă. Sau dacă zâmbeşti, buzele se mişcă în jos şi în sus, sunt înregistrate de aparat, dar nu se văd.” Iar asta face ca fotografia să fie „ceva mai mult decât un moment”. Prin urmare e destul de greu să spui dacă identitatea se accentuează sau mai degrabă se dizolvă în fotografie din moment ce unii oameni preferă pozele cât mai fidele realităţii, în timp ce alţii pot vedea prin imaginea neclară mai multe chipuri, mai multe laturi ce redau complexitatea unei persoane. Totul depinde de experienţa fiecăruia cu fotografiile.

Fotografie. Urmărirea fotografiei e un experiment în sine. După cum povesteşte Wesely, „eu nu îţi ofer toată informaţia, îţi dau ocazia să te joci, să faci echilibrul între ce aduci tu şi ce îţi oferă fotografia. Iar acesta e un alt mod de a vorbi despre asta – creează mereu o legătură între tine şi fotografie”. În acelaşi timp încearcă să-şi satisfacă propriile curiozităţi în relaţie cu timpul, spaţiul şi aspectele tehnice şi cum pot fi folosite astfel încât să însemne ceva mai mult. „Interesul meu personal în crearea fotografiilor este să fie interpretate în moduri noi. Fotografia nu a mai fost văzută astfel. Timpul îndelungat de expunere şi conţinutul nu au mai fost folosite aşa până acum. Era considerat doar un aspect tehnic, nu ceva care să aibă altă semnificaţie; eu m-am jucat cu timpul de expunere pe care l-am folosit pe lungimi diferite, fără să ţin cont de câtă lumină am la dispoziţie.” Şi dacă ne întoarcem la început când vorbeam despre renovarea MoMA, procesul este cel important, şi nu un moment anume, despre cum să lungeşti timpul, să deconstruieşti şi reconstruieşti ceva nou, cu noi înţelesuri.

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.