-

Recomandări Nipple’s Delight

 
 

mai 29, 2017


Nipple’s Delight e o entitate concepută în Bucureştiul anului 2015, de doi DJ vechi, în jurul unui teanc de piese cu origini suspecte. De prin el:

Doms & Deykers – Evidence From A Good Source (3024, 2016)

„Evidence From A Good Source” n-are niciun fel de perdea. E mai transparent decât guvernul unei ţări nordice. Straightforward, no bullshit dance music. E release-ul care-ţi aduce aminte ce înseamnă o petrecere reuşită. Şi nu-i cea de la care pleci acasă cu gagica de care-ţi place, după un corp la corp lasciv. E clubul din Manchester la care se cere rewind cu pistolul sau rave-ul ăla din Berlin pe care l-a spart poliţia cu scutierii. Prin toată muzica pe care ai putea s-o asculţi la acest gen de petreceri, fie că-i house, techno, drum&bass sau dubstep de şcoală veche, au trecut deja Doms & Deykers. Sau Martyn şi Steffi, dacă-ţi sună mai cunoscuți așa. Albumul în cauză nu-i tocmai de ascultat acasă sau în maşină, fiindcă e cam în proporţie de 70% techno şi house deştept, stripped-down, făcut pe un arsenal de echipamente de studio inscripţionate cu sigla Moog, eficient şi de impact doar dacă-l cuplezi cu un sistem de sunet competent într-un spaţiu descris simplu ca având patru pereţi şi un bar. Restul de 30% sunt reminiscenţe din epoca dubstep-ului bristolez şi a dub techno-ului lui Maurizio Von Oswald, cu care o să rezonezi sigur dacă ţi s-au suprapus anii psihedelici din viaţă cu perioadele respective.

Favorite ar fi „Eyes Up” cu roll-ul ei acid şi feel-ul de atitudine de croazieră, „Grime For Dolly”, un closer de ora 6 dimineaţa cum numai Martyn ştie să asambleze şi „Sweet Sanctuary” pentru throwback-ul la Apple Pips şi Revolve:r.

 

Falty DL – Heaven Is For Quitters (Blueberry Records, 2016)

This album is for those who’ve chosen their own path and all of its uncertainty and ended up finding themselves along the way, zice Andrew Lustman despre LP-ul lui signature. Un material care i-a consumat vreo doi ani din viaţă şi care a ieşit la suprafaţă la câteva mile în larg faţă de registrul post-ceva-garage obişnuit al alter-ego-ului Falty DL.

„Heaven Is For Quitters” e un album cu o arhitectură complexă, pentru care trebuie să treci prin ceva muzică înainte şi căruia îi înţelegi sensul abia la a douășpea ascultare atentă, la vreo patru-cinci ani după ce-ai cumpărat discul. E extras din experienţele acestui tip, pierdut pe drum undeva între New York şi Londra. E soft când trebuie şi rough când nu te aştepţi, iar de ascultat, cel mai bine se ascultă cu oraşul de-a dreptul gol.

Piese favorite: „Bridge Spot”, o reducţie de US Garage, „Osaka Phantom”, un „Waking Life” acustic şi „Frigid Air”, cu o apariţie rară din partea fondatorului Planet Mu, cumătru cu Aphex Twin, Autechre şi The Orb, Mike Paradinas a.k,a. µ-Ziq.

Falty DL e de ascultat şi în rest, apropo. Are albume la Ninja Tune, o trilogie fantastică de release-uri în număr foarte limitat inspirate de Brooklyn-ul natal – „Mean Streets”, remixuri la Four Tet, Mount Kimbie, Photek, iar lui Thom Yorke îi place suficient de el cât să-i recomande piesele şi să-l cheme să deschidă pentru Radiohead.

 

O’Jays – Cry Together (Philadelphia International Records, 1978

Dacă te întrebi ce dracu’ s-a întâmplat între „un gin tonic, te rog” şi one night stand-ul din care tocmai te-ai trezit, înseamnă că cineva, undeva, a pus acul pe side A-ul de pe acest release de la O’Jays cu scopul de-a te decupla de la panoul de autocontrol.

Pe lângă faptul că există o şansă din patru ca ai tăi să te fi conceput exact pe piesa asta, printre altele direct responsabilă pentru creşterea natalităţii la nivel mondial pe undeva pe la finele anilor ’70, „Cry Together” e de fapt un R&B aşa cum nu prea mai găseşti, devenit un clasic absolut al genului.  Exact de aceea a servit şi serveşte în continuare ca material de sampling pentru Wu Tang Clan, Nas, Ja Rule sau DJ Marky. Şi asta doar oficial. „Strokety Stroke”, a doua piesă de pe release, e un funk clasic, cu un groove suficient de consistent cât să hrănească toată comunitatea afro.

The O’Jays n-au fost vreo mare revelaţie într-o perioadă în care se cerea, de fapt, nişte Hall & Oates, dar merită luaţi ca punct de reper şi ca informaţie generală, măcar înainte să apară primele nume australiene din noul val slo-mo pe line-up-urile de festival din Europa. Iar dacă nu, măcar e fix muzica aia pe care o ţii minte ca să faci impresie bună faţă de cei mai bătrâni şi mai aşezaţi ca tine.

 

Saucy Lady – Saturday Love/Hang On (Tugboat Editions US, 2016)

Era cât pe ce să schimbăm repertoriul din disco şi soul şi să trecem la lucruri mai puţin ude, când a apărut la digging release-ul lui Saucy Lady. Normal că sună cel mult a personaj recurent în blaxploitation-ul anilor ’70 şi în niciun caz a nume de scenă pentru o gagică originară din Japonia, rezidentă în Boston, doar că tipei ăsteia, care compune, cântă şi mixează disco, funk, boogie, soul şi r&b, colaborează cu toată crema actuală din SUA, Olanda şi Australia a cercului ăsta muzical, de la Soul Clap la Inkswel la Rahaan şi scoate cuvinte de laudă pe bandă de la Dam-Funk, DJ Spinna, Kenny Dope, DJ Qbert sau Ali Shaheed, i se cam potrivește.

Pe release-ul în cauză are grijă doar de vocals. Producţia e importată de la Yuki Monolog Kanesaka, tocmai din Tokyo, shred-urile de chitară vin din San Francisco via K-Maxx, iar de talk box se ocupă Throwback Zack, tocmai din California. Tot parteneriatul japonezo-american vine împachetat sub forma unui 7” de classic r&b, scos la un label relativ obscur de muzici care te fac să cobori după încă o sticlă de vin la 2 noaptea, Tugboat Editions.

„Saturday Love” e un remake după originalul din ’85 al lui Alexander O’Neal şi Cherelle, una din piesele noastre favorite, iar „Hang On” aduce suficient a Marvin Gaye cât să-i dai vreo douăzeci de ani în plus la prima estimare a vârstei.

 

Seven Davis Jr. – Circa 1999. (Secret Angels, 2016)

Tu n-ai o viaţă nasoală faţă de cea pe care a avut-o Seven Davis Jr. Nu te-ai născut în Texas, n-ai ars-o ca adolescent prin toată hipioţeala din San Francisco şi nu te-ai mutat la final în Los Angeles, doar ca să te asiguri că te-ai prăjit suficient cât să trebuiască să te izolezi pentru vreo 15 ani în care să te zbaţi între depresie şi tendinţe suicidare, în timp ce scrii şi produci hit-uri pop pentru te miri ce viitor one-hit-wonder, ca să faci banii de chirie. Cam în anonimatul ăsta a stat Seven Davis Jr. de prin 1999 până în 2013, când a fost descoperit de Kutmah, adus în Los Angeles şi release-uit, iar apoi trimis la Gilles Peterson în subsol pentru o lecţie de dj-ală şi la Ninja Tune pentru un prim album de greutatea „99.9%”-ului lui Kaytranada.

„Circa 1999.” deschide nişte rafturi din perioada asta neagră şi tocmai de aia nu prea seamănă la prima vedere cu Seven Davis Jr. de azi. Continuă povestea începută de „The Lost Tapes Vol.1”, pe aceeaşi linie de underground soul, fusion jazz şi hip-hop, cu piese făcute la două clape, un four-track şi un microfon, într-un garaj din California, pe minimum trei opiacee diferite. E neşlefuit, e actual, e original şi nu face altceva decât să confirme că băiatul ăsta s-ar putea să fie „noul Prince”. Un sfat: ascultă-i şi cel mai recent album, „Live From The Other Side”, şi du-te să-l vezi la Expirat Halele Carol în februarie.

 

The Orb – COW / Chill Out, World! (Kompakt, 2016)

The Orb au scos album nou. Al paisprezecelea în 28 de ani de existenţă a proiectului şi cu foarte puţin timp înainte ca plămânii aceste fiinţe electronice, Dr. Alex Paterson şi Thomas Fehlmann, să împlinească 60 de ani (fiecare, nu împreună) şi să ne confirme că bpm-ul scade cu vârsta, până la urmă. Nu, odată cu timpul n-au dispărut The Orb cei psihedelici şi acizi, doar că de data asta au făcut exact albumul pe care voiau să-l facă de la „The Orb’s Adventures Beyond The Ultraworld” încoace. Complet beatless, compus în proporţie de 90% din field recordings, tras în doar cinci sesiuni de înregistrare, pe parcursul a șase luni de turneu şi împachetat într-un titlu care ori e o răzbunare a lui Paterson faţă de The KLF care nu l-a creditat pe un album din anii ’90, ori e o referință la Pink Floyd-ul cu care criticii de profil îi tot aseamănă de vreo douăzeci de ani încoace, ori e acolo pentru că „It’s the 21st century and it seems like a good idea for people to sit back and chill the fuck out, before continuing to act destructively”.

Oricum ar fi, e unul dintre cele mai mature albume tip enciclopedie de sample-uri cu putinţă, legendar ca aproape toate celelalte materiale lansate de The Orb până acum şi cu care o să dormi sub pernă dacă eşti ahtiat după ambient-ul anilor ’90 sau după Funki Porcini sau The Cinematic Orchestra. Se ascultă obligatoriu dintr-o bucată, ca un continuous mix, pe-ntuneric, cu ochii în tavan.