-

Sebastian Androne. Aud linii.

 
 

ianuarie 28, 2017


Pe Sebastian îl cunosc dintr-a cincea, când, deși nou-venit, devenise şeful clasei, dar era destul de singuratic. După 14 ani, am ocazia să îl cunosc și altfel. Într-o sală de curs din Conservator, Sebastian de azi își freacă mâinile cu degete lungi și subțiri și așteaptă emoționat întrebările mele. A păstrat de la copilul pe care-l știam curiozitatea și o veșnică îndoială asupra sinelui. Sebastian demonstrează că poți rămâne să faci performanță în țara ta și, dacă muncești destul de mult, poți trăi liniștit din pasiune și artă. Fără a fi chinuit.

Clarinetul și extraterestrul

Are 26 de ani și e în anul doi la doctorat la Conservatorul din București. Aici predă, ca asistent universitar, teorie și forme muzicale. E unul dintre cei mai apreciați compozitori tineri de la noi. Povestea lui începe însă demult, undeva la munte.

Sebastian a copilărit în Azuga. Dintr-a cincea s-a mutat în gazdă la Braşov, pentru a studia muzica. Tatăl lui făcuse clarinet şi pian la liceul la care a insistat să-l trimită şi pe el. Voia ca fiul lui să studieze îndrumat de aceiași profesori.

Într-a cincea Sebastian urma să studieze clarinetul. Nici nu știa cum arată unul, dar n-a avut de ales. Nu i-a plăcut din prima acest instrument. „L-am trântit, l-am urât, am mușcat din el, am distrus o grămadă de ancii, deși maică-mea trebuia să le cumpere.” De fapt, se răzbuna pe clarinet pentru șocul produs de schimbarea majoră pe care o traversa la doar 11 ani. Plecase de-acasă ca să locuiască în gazdă alături de o femeie complet străină lui si să învețe alături de colegi noi. Se simțea ca un extraterestru din cauza acelui instrument negru și urât din mâinile sale, pe care îl acuza  la vremea aceea că îi furase totul. În semestrul al doilea de studiu însă, profesorul de clarinet a devenit o figură paternă. Când Sebastian i-a spus că vrea să dea la teologie, a avut o intervenție salvatoare: „Măi, băiatule, da` tu eşti idiot? Tu ai talent! Tu fă-ţi aici treaba, şi mai vezi pe urmă…”

La orele de teorie scria mai mult. La orele de compoziție, se străduia mai mult să țină pasul,  neavând precum colegii lui cei patru ani de muzică din ciclul primar. Dar Sebastian aducea tot timpul ceva nou la lucrările de verificare, punea arpegii, elemente de compoziţie, în exerciţii care trebuiau doar să justifice învăţarea notelor muzicale şi a înălţimilor lor.

Primele impulsuri și compoziții

A început să compună singur acasă, pe hârtie, deşi nu înţelegea nişte concepte încă, precum cel de măsură. Abia învăţa noţiunile mari. Apoi, tot în clasa a cincea, un alt profesor i-a făcut cunoștință cu programul pe calculator „Finale”. L-a şocat că îţi poţi auzi muzica sau joaca, stând pe calculator. Tu scrii notele şi le auzi. Nefiind pianist, nu putea să exprime ceea ce voia, în note, iar programul ăsta îl ajuta. A fost o descoperire majoră pentru compoziţie. Când a avut propriul lui calculator, stătea până pe la 4-5 dimineaţa să lucreze, deși orele începeau a doua zi de la 8. Au urmat durerile de cap, salvări, spitale, şi problemele cu domnul Ardeleanu, dirijorul orchestrei liceului. Îi plăceau foarte mult orele de orchestră din liceu tocmai datorită domnului Ardeleanu, deși omul îi chinuia cu piese extrem de grele pe care nu le puteau cânta, precum lucrări de Stravinski. În pauzele pe care trebuia să le numere, ca și clarinetist, Sebastian era atent la orchestrații și mergea acasă și încerca să copieze, să fure mult. Așa simțea că are nevoie să facă.

Prima compoziție terminată (până la ea scrisese doar crâmpeie) s-a născut dintr-o ambiție. A terminat piesa Galaxy în două zile de lucru. Majoritatea lucrărilor lui sunt legate de Univers, Cosmos. Chiar prima piesă scrisă în Conservator la departamentul de compoziție s-a numit The Fundamental Forces of Our Universe.

Nu scapi de durere decât scriind-o

De fiecare dată când se pune în fața foii sau a calculatorului, Sebastian învaţă să compună. Sunt rare cazurile în care îi vine o temă în minte care îl bântuie, dar nu e imposibil. Când se întâmplă, construieşte orchestraţia în jurul acelei teme principale. Alteori stă şi se joacă cu armoniile. A compune, pentru el, nu se întâmplă doar organizat, când stă în faţa calculatorului sau a paginii, ci chiar atunci când merge pe stradă, sau în orice alt context, la fel de banal. Odată era bolnav şi tușea. „I-auzi, ce ritm interesant! Ia să aplic chestia asta!”. Sunetul făcut de ușile care se deschid la metrou, un documentar de ştiinţă, o carte,  un film, toate îi pot aprinde imaginaţia. „Am citit Crimă şi Pedeapsă, iar atmosfera aceea atât de apăsătoare m-a copleşit într-atât că am zis că nu pot să scap de ea decât scriind o piesă ca să îmi permită inundarea ei cu ceea ce simţeam. Compoziţia poate fi şi un jurnal, să te doară atât de tare sufletul încât să spui că nu poţi scăpa de durere decât scriind-o”.

Înainte de a compune, Sebastian are nevoie de linişte. De nopţi libere. Oricât de mult încearcă să compună ziua, nu reuşeşte. Parcă lumina produce zgomot, îmi explică. În lucrările lui de început nu se putea debarasa de pian. Avea nevoie de armonii, de mai multe sunete de-odată. Iar pianul îi oferea acest lucru. Cu toate acestea, dacă îl întrebi ce instrument preferă, va răspunde „orchestra”.

„Nu poţi spune că îţi place degetul unei fiinţe. Mie îmi place toată orchestra, cu toate intrumentele ei. Într-o piesă îmi place să evidenţiez fiecare instrument în parte, să iau şi tubă, să-i dau un rol de elefant sau ce ştiu eu. Nu există figuraţie în piesele mele.”

Crede că „stilul este omul” și încearcă să se găsească pe sine. Nu ştie dacă va ajunge vreodată la o cunoaştere absolută. Se schimbă tot timpul. Ce scrie încearcă să scrie onest. Nu are de ce să se preocupe de stil. Sunt atâtea exemple în care stilul s-a schimbat la compozitori. S-a schimbat omul, iar atunci, de ce să încerci să candidezi la un stil?

În primul an de master, bunicul lui a murit. În perioada aceea toate piesele lui aveau legătură cu moartea. Ciclul de compoziții din acea perioadă se numeşte „Psihotopias„, locuri ale sufletului. Spune că a avut o tranziție uriaşă datorită onestităţii cu care se tratează. A trecut de la subiectele obiective, univers, galaxie, divinitate, totul privit aproape demiurgic, fără treabă cu omul, la teme axate pe fiinţa umană.

French cuisine

Trebuia să compună pentru „Săptămâna internaţională a muzicii noi”, festival în Bucureşti, o piesă pentru un ansamblu mic, orchestră de cameră. A mers după doar două zile de lucru, la domnul Dan Dediu, rectorul Universității de Muzică din București cu lucrarea, care i-a spus : „Măi, Sebastian, ăsta e fast-food ce ai făcut tu aici. Nu, eu vreau French cuisine, vreau altceva!”

A luat clarinetul colegului său de apartament, care se juca cu instrumentul fără muştiuc. Sufla în el ca în trompetă. A început să se joace şi Sebastian cu acel efect, alegându-şi un subiect care să-i permită french cuisine-ul. Aşa s-a născut Stihiile, care în momentul de faţă îi este cea mai dragă lucrare. Este una din singurele piese ale cărui traseu genetic a fost diferit. A fost sfătuit să facă un plan. El nu lucra după plan. Mergea frumos pe întuneric, şi unde îl ducea lanterna, acolo mergea şi el. Acum trebuia să se gândească de unde începe, unde se duce, şi încotro ajunge. „Stihii” înseamnă spirit al naturii, duhuri, forțe ale naturii. Piesa are o atmosferă irizată, şi e prima piesă unde intră în zona aceasta de trăire, de empatie. Tranziţia de la „a vedea”  la „a simţi”  s-a petrecut după patru ani de facultate.

De când a început liceul de muzică din Braşov, a simţit o teamă foarte mare de scenă. Îi plăcea actul creator, de a interpreta cum voia el, dar din cauza emoţiilor foarte mari, performanța era sinuoasă: uneori foarte bună, alteori lăsa de dorit. Cea mai mare bucurie pe care a simţit-o, totuşi, nu a fost interpretarea, ci compusul. Să ajungă la momentul ăla de Evrika! Să spună: „Mamăăăă, asta eee!!” „La un moment dat nici nu-ţi mai pasă că cineva o să asculte, momentul ăla e doar ideea de descoperire. Ca atunci când sapi, dai numai de bolovani, dar şi când dai de bulgărele de aur! Doar pentru bulgărele ăla, nu pentru că o să-l vadă alţii, ci doar că tu l-ai descoperit, merită.  Şi de multe ori țip, sau râd frenetic. E o bucurie în asta pe care nu am mai gustat-o altfel şi e paroxism.”

Până se întărește cimentul

Când termină o compoziţie, se simte groaznic. „E un colaps. Ce fac acum? Rămâne piesa, îi faci partitura, știmele, urmează interpretarea ei. Apoi o perioadă de pauză, dar mie mi s-a părut, cel puţin la ultimele piese, că nu mai pot să scriu, nu mai ştiu să scriu. La fiecare început de piesă ai un alt procedeu, un alt mod de a scrie. Eu nu pot, nu sunt genul care să reia o piesă, mi-e teamă de manierism şi să abordez aceeaşi tehnică. Nu pot. M-aş fura singur.”

El spune că o piesă poate fi modificată, pentru că arta este vie, dar doar dacă e cu siguranţă ceva care nu îi place. Iar această modificare o face „cât e caldă” compoziția. Pot trece patru, cinci zile, o săptămână, dar dacă trece mai mult de atât, nu mai modifica. „Parcă se întăreşte cimentul şi nu mai pot umbla la ea.” Contează ideea asta pentru el. Priveşte fiecare compoziţie ca o capsulă termporală. „Eu nu-mi aduc aminte de un eveniment, eu nu ştiu în ce an eram în 2013. Dar ştiu că în 2013 am scris piesa respectivă, iar în momentul acela toate evenimentele sunt legate de ea.”

La Conservatorul din București predă acum teorie şi forme muzicale. Exact  materiile la care era terorizat şi la care era să pice la admitere. Experiența predatului a fost un şoc. Nu a dormit în prima lună, din cauza stresului și mergea la ore numai cu cearcăne. I-au revenit toate emoțiile din liceu de pe vremea când n-avea curaj să cânte în fața publicului. Nu a fost niciodată formal, nu vine îmbufnat la cravată. Vorbeşte cât se poate de prietenos cu studenţii, ca un coleg mai mare.

Între timp,  a compus și pentru piesa de teatru  „Top Dogs” regizată de Cristian Theodor Popescu. A luat multe premii la concursurile internaționale și naţionale organizate de către Conservator. A fost la workshop-uri în Belgia, Finlanda, Luxemburg și a plecat cu o bursă Erasmus un semestru la Birmingham. Și tot cu Erasmus, la doctorat, în Franța. În februarie 2016 a câștigat la Marsilia „Tenso Young Composers Award 2015”, o competiție prestigioasă. Palmaresul a continuat cu o oportunitate la Academia de Compoziție a lui Philippe Manoury  din Strasbourg, în septembrie 2016.

Printre premiile recente se numără şi cel obținut la concursul internațional „George Enescu” 2014 secțiunea compozițe, cu piesa Tektonum, distincție care i-a oferit cea mai mare deschidere, câteva interviuri, expunere. Datorită concursului, i s-a cântat o piesă şi la Cluj, Erebos, dirijată de Horia Andreescu , alta decât cea cu care a câştigat concursul. Aceea a fost considerată mult mai complexă şi i s-a spus că nu o pot cânta cei din orchestră, dar va fi interpretată cu siguranță în 2016, la ediția actuală a concursului George Enescu.

De ce să faci lucrurile căldicel?

Însă cea mai apreciată hârtie pe care o deţine este de la Aurel Stroe. A fost la ultimul workshop ținut de acesta înainte de a muri și o profesoară i-a spus maestrului: „Haideţi să-l ascultaţi pe băiatul ăsta!” Sebastian i-a prezentat a treia parte dintr-o Simfonie şi o piesă pentru pian. Stroe și-a mângâiat bărbia și a spus „Hm…Aha.” L-a întrebat apoi în ce an este: trei sau patru? Sebastian era abia a XII-a.  „Aha. Şi cum faci? Ce vezi, ce auzi înainte de a scrie?” Sebastian i-a spus că el aude linii, că le vede pur şi simplu şi le scrie.

Nu crede că își poate pune singur eticheta de „talentat”. E greu să defineşti talentul, dar „dacă talent înseamnă predispoziţia către muncă într-un anumit domeniu, eu cred că îl am. Nici nu o consider muncă, de fapt. Poţi să-mi dai şi un joc video, pentru mine tot mai fain e să compun. Eu mă joc şi mă simt bine în asta. Când e de distrat. Alteori plângi când scrii.Nu te lasă să dormi compoziţia? Eşti obsedat de ea? Dacă da, fă asta. Dacă nu, nu. De ce să faci lucrurile căldicel? Să le faci neîndoit, cu toată pasiunea. Să fie asta menirea ta, cum e pentru un călugăr rugăciunea.”.