-

Spărgătorul de gheață

 
 
Mă uit la filme împreună cu Andrei Gorzo de aproape jumătate de viață. Cam de când și-a început rubrica din Dilema. El habar n-are (va afla odată cu voi). Nu sunt un stalker, dar mă așez pe scaunul din spatele lui în sala de cinematograf, și, când mă face să mă simt vinovată, îl mai fac și „snob” uneori. OK, nu fizic. Și nu cu voce tare. Însă, ani la rând, de fiecare dată când m-a lăsat năucă un film și n-am știut de unde să îl apuc ca să deslușesc ce mă năucise la el, am așteptat să treacă o zi, două, după care am citit cronica de întâmpinare a lui Andrei Gorzo. Și mi-a făcut ordine în gânduri. Până și când făcea praf filme care m-au durut și m-au bântuit („ceartă” pe care am avut-o cel mult o dată pe an, ca în 2015, cu Whiplash), am găsit în textele lui nu numai argumente responsabil construite, ci și explicațiile – tehnice, raționale ori estetice – pentru ce găsisem eu magic în peliculele respective. L-am urmărit încă de la primele texte, cele cu foame de formă, cronicile în care citeam, în spatele cuvintelor, și cum așezase el cu grijă fiecare adverb, fiecare inversiune, fiecare mod verbal, cum săpase după fiecare nuanță, ca să-l seducă pe cititor. L-am văzut trecând la cronici mult mai aplicate, mai sobre, axate pe precizia argumentării, cu riscul de a-l pierde pe cititorul mai puțin interesat de cinematografie ca artă. Și acum îi citesc analizele mai ample, prefăcându-mă uneori că eu chiar am dat și am intrat la Filmologie. Andrei, serios, nu e nevoie de un ordin de restricție.

Scrii chinuit? Te stresează deadline-urile?

Înainte mă stresau foarte tare. Acum nu mai scriu chinuit. Nici nu mai scriu cât scriam, nu mai recenzez un film pe săptămână, ca pentru Dilematograf, ceea ce e foarte bine. Ajunsese să mă obosească destul de tare. Sigur că era mai puțin greu pentru mine decât pentru alții care aveau rubrici săptămânale. În fond, eu mă duceam, vedeam niște filme și, până la urmă, despre cel puțin unul dintre ele scriam. Adică nu trebuia să scot textul din nimic. Dar inclusiv faptul că trebuia să mă țin la curent cu cele mai noi premiere, alergând de la un cinematograf la altul, să văd cât mai multe filme, devenise obositor. Mi-era tot mai greu să mă hotărăsc să scriu despre ceva.

 

Cu reperele confuze

Și cum alegeai? Cum alegi despre ce vei scrie?

Trebuie să mă stimuleze într-un fel sau altul. Nu prea mai scriu texte scurte. Acum mă împart între analize mai lungi, pe care le public în diferite locuri, și texte de reacție rapidă, care ajung pe Facebook. Și am început să mă concentrez mai mult pe latura universitară a activității mele. Încerc să contribui cât de cât și la dialogul mai public despre filme, atât cât mai e.

Nu mai există cu adevărat presă culturală, în sensul că multe dintre reviste au murit, și prin ele supraviețuia cronica de film. Cotidienele care rezistă nu mai au cronică de film, de teatru, de carte, de nimic. Apar multe texte online despre filme noi, despre piese de teatru noi, despre cărți noi, dar majoritatea sunt publicitare. Au ca scop principal și uneori ca unic scop stimularea poftei spectatorului de a consuma produsul respectiv. Și găsesc asta destul de problematic.

Erai mai optimist, în urmă cu ceva timp, față de presa culturală.

Nici acum nu sunt neapărat pesimist. Datorită internetului, persoanele care vor să caute texte serioase și stimulante despre film au acces la mai multe opțiuni și mult mai repede decât înainte, când erau obligați să se aboneze la ziare și la reviste. Ce poți citi în acest moment – gratuit – despre cinema, la toate nivelurile de dificultate, de la cronici de întâmpinare, care spun pur și simplu cum e filmul în două vorbe, până la analize de mii de cuvinte, academice, este mult mai mult decât în trecut. În privința asta sunt optimist. Pe de altă parte, e foarte haotic. Pe vremea presei tradiționale, existau ziarele x, y și z, revistele cutare și cutare, câțiva cronicari de film, și oamenii care voiau să se informeze în zona culturii își cumpărau un ziar, își mai luau o revistă, aveau niște repere clare. Acum lucrurile sunt mult mai fluide. Însă nu sunt pesimist. În niciun caz nu sunt un nostalgic după zilele presei tradiționale. Dar cred că poate să fie și destul de derutant.

Comercializarea de care aminteai însă e reală și vine dublată și de o lipsă de profesionalizare a criticii de film. Foarte mulți din cei care scriu despre filme o fac fără să fi studiat cinema, fără să aibă o pregătire.

Ambele observații sunt juste, cu mențiunea că nu cred că studiile de film sunt chiar esențiale. Au existat oameni care au scris foarte stimulant și la un nivel foarte înalt despre film, inclusiv la noi în țară. Alex Leo Șerban, de pildă, sau Eugenia Vodă și alții foarte buni. Costi Rogozanu, ale cărui opinii despre filme mă interesează întotdeauna, nu a făcut studii de film, a făcut studii de literatură. Dar sunt de-acord că mulți dintre oamenii care se pronunță, care scriu, nu știu chiar nimic despre cinema, sau despre artă în general și nu au, de fapt, nimic de spus foarte interesant.

 

Cu capul între filme

Poate că nu ai nevoie de studii formale de film, însă cred că totuși trebuie să fi studiat cinema, să fi văzut multe filme, să fi citit. De fapt, după tine, ce îți trebuie ca să faci meseria la un nivel profesionist și responsabil?

Ai nevoie să îți fi dezvoltat o viziune asupra lumii, astfel încât opiniile tale, ideile cu care vii, observațiile pe care le lansezi, despre filme, despre cărți, despre orice altceva, să fie așezate pe niște baze intelectuale solide. Adică să ai o idee despre istoria artei, pe care o analizezi și nu numai, să ai habar de istoria ideilor, tot ce s-a gândit mai interesant, mai important, mai influent despre cinema de-a lungul timpului. Și a felului în care aceste două lucruri, istoria filmului și istoria reflecției asupra filmului, interacționează cu niște curente mai largi de idei și de evenimente. Până la urmă, trebuie să știi lucruri din afara cinemaului. Acestea fiind zise, cred că e important să fii cinefil. În critica pe care o citesc cu interes se simte și cinefilia ferventă, ardentă, dar, pe de altă parte nu cred că e suficient. Sunt foarte mulți film geek, oameni care au stat doar cu capul între filme, și sunt obsedați de ele, însă au explorat prea puține alte lucruri, îi interesează prea puține lucruri în rest și cred că asta sărăcește. Ce-ți mai trebuie? Onestitate, și o anumită lipsă de frică, o disponibilitate de a intra în conflicte. Unul dintre lucrurile complicate la noi este că lumea culturală bucureșteană e mică. Oamenii care scriu despre filme ajung să se știe cu cei care le fac.

Și asta e rău?

Se ajunge ușor să se cunoască prea bine toată lumea cu toată lumea, să depindă toți de toți, ceea ce face tot mai dificilă critica interesantă, importantă, care uneori este și trebuie să fie o critică tăioasă, o critică inconfortabilă, care nu flatează destinatarul. Pe de altă parte, parte din ce s-a întâmplat acum e și că, închizându-se atâtea ziare și atâtea reviste, jurnaliștii excelenți de film, ca Alessandra Olivotto sau Florentina Ciuverca, și alții, au trebuit să se deplaseze și mulți dintre ei au intrat în zona aceasta a distribuției de film. Și îmi lipsesc. Că, până la urmă, persoane care să facă marketing de calitate la filme găsești ceva mai multe decât oameni care să facă critică. Pentru că, dacă faci marketing până la urmă și o faci bine, ai șanse să câștigi niște bani, în timp ce, dacă faci critică și o faci bine, acumulezi antipatii, de fapt. Nu numai antipatii, dar e unul dintre efectele secundare.

Și ție ți s-a întâmplat de multe ori să scrii de oameni pe care îi știai foarte bine. E o presiune suplimentară când îi cunoști personal pe cineaștii de care scrii?

Da. Făcând treaba asta de mulți ani, am ajuns să mă cunosc cu cei mai mulți dintre ei, dar pe cei mai mulți nu îi știu deloc foarte bine, sunt cunoștințe. Însă e adevărat, a scrie negativ sau contondent despre filmele unor oameni cu care am fost coleg de facultate sau sunt coleg la universitate aduce un tip de presiune. O parte vine din faptul că mă întâlnesc cu ei după aceea la școală și e un pic stingheritor. Atunci când scrii despre filmul cuiva, există niște reguli ale jocului, o anumită contondență, o anumită agresivitate sunt permise, în timp ce în relațiile sociale e cu totul altfel. Și după ce ai vorbit de rău pe cineva în scris, criticându-i munca, să te întâlnești cu acea persoană și să faci trecerea la relațiile politicoase, cordiale, e un pic ciudat. Apoi, îmi dau seama că poate să dăuneze atmosferei de la facultate, rămân animozități.

Nu știu dacă e bine să spun lucruri dezagreabile despre calitățile profesionale ale unui coleg. Nu-s convins că e OK de făcut. Însă până acum n-am lăsat asta să mă oprească. Oricum, întâmplător, relațiile mele cu conducerea universității la care sunt angajat sunt foarte-foarte proaste. Sunt în conflicte mari, am și un proces cu ei, așa că nu e ceva ce m-ar opri acum. În România, în zona asta fiind atât de puțini oameni, și cei din București funcționând strânși unii într-alții, nu ai cum să eviți să scrii despre cei pe care îi știi. Dacă îți faci prea multe scrupule din motivele astea, ajungi să nu mai poți scrie despre nimeni. Iar un alt tip de presiune este când regizorul respectiv, sau cineva implicat puternic în facerea unui film, e o persoană de care, fără a o cunoaște neapărat foarte bine, îți place, ți-e simpatică. Sunt destul de multe cazuri în care am spus lucruri severe, poate prea agresive, sau chiar răutăcioase despre oameni care îmi plac personal. Mă gândesc mai ales la oameni tineri, care sunt și la început. Filmul de debut al lui Tudor Cristian Jurgiu, : Câinele japonez a fost primit destul de bine, însă eu n-am fost foarte calm în receptarea lui. Deși el îmi place mult, și ca regizor, și ca persoană. Apoi e Marian Crișan, căruia i-am lăudat primele două filme de lungmetraj, Morgen și Rocker, și înainte de ele fusesem foarte entuziasmat de scurtmetrajele lui. Însă am scris negativ despre Orizont.

 

Cu gândirile zgâlțâite

Ce fel de reacții primești de la acești oameni?

În unele cazuri, nu prea primesc, ne vedem rar sau deloc. Și doar aflu prin terțe persoane sau din răbufniri pe care le pot avea prin interviuri că le-a picat prost. Sau nu aflu, doar suspectez. În alte cazuri, continuăm să avem relații bune, dar nu relații apropiate. Sunt și cineaști cu care nu vorbesc absolut deloc, cu care, indiferent ce cred eu despre arta lor, și indiferent ce cred ei despre mine – poate există un respect reciproc, ne antipatizăm, nu avem nicio simpatie. Și e valabil inclusiv pentru cineaști pe care îi respect foarte mult în calitatea lor de cineaști. Cristi Puiu, pe care îl consider – obiectiv, cred eu – cel mai important cineast român al momentului, dacă nu din toate timpurile, și despre care am scris o carte în 2012. Dar e un om cu care am zero relații personale. Și cu care interacțiunile puține pe care le-am avut au fost foarte nefericite. Conflictuale și nefericite. Și de aceea am încetat să mai interacționăm. OK, ne salutăm dacă ne vedem undeva.

De ce conflictuale?

Nu avea treabă cu ce scrisesem despre el. Probabil că, treptat, s-au acumulat animozități provocate și de ce am mai scris, după cum mie îmi sunt puternic antipatice unele declarații de-ale lui.

Ai avut și parte de reacții foarte mature din partea celor pe care i-ai criticat mai abraziv? Oameni care să vină să îți spună: „da, bun, chiar ai dreptate, mulțumesc că mi-ai arătat asta”?

Am avut discuții consistente și civilizate cu cineaști cărora le spuneam lucruri pe care nu voiau neapărat să le audă.Genul de reacție de care spui însă este posibil să fi avut, dar nu îmi vine în cap un exemplu. Adevărul e că e destul de greu pentru oricine.Și o critică, cu cât e mai bine articulată, cu atât e mai tulburătoare, nu? Pentru că tu, dacă faci un film, și crezi în ce faci, ai petrecut ceva timp gândindu-te la lucrurile pe care le pui acolo și ți se pare  că ai acoperit problema. Și vine cineva, eventual dintr-un unghi pe care nu îl anticipasei, și contestă faptul că gândiseși atât de bine lucrul ăla și începe să zgâlțâie ce ai construit , primul reflex este unul de tulburare și de apărare. Cred că a concede persoanei care te-a criticat o anumită parte de dreptate e ceva ce, dacă se întâmplă, nu se poate întâmpla decât după un timp, când s-au mai răcit lucrurile, când te-ai mai distanțat. Foarte improbabil ca o persoană proaspăt criticată riguros, temeinic să aibă o reacție: „mulțumesc, ai dreptate” sau „mi-ai deschis ochii”. Primul reflex e să aperi ce-ai făcut. E dureroasă critica, pentru că te obligă la regândiri, de faptAceste reacții în care ne căutăm argumente pentru a ne convinge pe noi înșine că cel care ne-a criticat e imbecil sunt de înțeles. Bun, persoana care ne-a criticat poate fi și imbecilă, e greu de știut, dar e foarte adevărat că ne și apărăm.

Deci care e, după tine, rolul criticului?

Să stimuleze – nu consumul produselor, al filmelor pe care le recenzează, căci consumul lor îl stimulează oamenii de la marketing, acesta e job-ul lor. Job-ul criticului e să stimuleze reflecția spectatorului asupra a ceea ce i se dă de consumat. Și, mai mult, să contribuie cumva la discuția publică despre filme, aruncând niște idei,  care pot ghida discuția pe anumite făgașe, și oferind termeni. Unii spectatori au tot felul de impresii, utile, interesante, dar nu au termenii în care să și le tălmăcească. Criticul poate să facă și asta: să ofere idei, concepte, termeni și să creeze niște direcții pentru o discuție, care, dacă merge bine, îl depășește cu mult pe criticul respectiv și de la un punct încolo continuă fără el. Dar cu siguranță are un rol în a orienta și în a alimenta discuțiile despre un film. Și a deschide perspective din care lumea să vadă filmul, eventual perspective la care spectatorii încă nu se gândiseră.Spectatorul  vede un film dintr-un anumit unghi și poate fi interesant pentru el, stimulant, să descopere eventual de la un critic, că uite, filmul poate fi văzut și așa.Criticul îl poate ajuta să plaseze filmul într-o istorie a cinematografului, într-o istorie mai largă a artei.

E ceva greșit sau insuficient de bine la felul în care vorbim despre filme? Mă refer la discursul public, la cum ne uităm la filme. Senzația mea cel puțin este că ne uităm ca la literatură, ca la povești, și că într-un fel nu trecem de acest nivel.

Mi-e greu să fac generalizări despre publicul larg, dar e cu siguranță o problemă pe care o au mulți intelectuali români. Cultura română, spre deosebire de cea franceză, americană, britanică sau italiană, a fost într-o foarte, foarte mică măsură și o cultură cinefilă. Și oameni de cultură și intelectuali români importanți sunt foarte puțini. Foarte puțini cinefili.

Am văzut de curând o anchetă a unui ziarist cultural care întreba de filmele lor preferate vreo 40 de intelectuali români în jurul vârstei de 50 de ani, majoritatea oameni de litere și câțiva filozofi. Era destul de șocant. Păreau aproape toți să nu mai fi primit vești despre ce se întâmplă în cinematograful internațional de prin 1980, cel mult 1990. Mi se păreau complet deconectați, păreau să vorbească despre amintiri din studenție, când vizitaseră Cinemateca de trei ori și văzuseră un film de Bergman, un film de Tarkovski. Sau unii din anii ‘90, văzuseră un film de Wong Kar-Wai și un film de Lars von Trier, dar chiar și aceștia erau foarte puțini. Majoritatea păreau opriți cândva în anii ‘70, în anii ‘80. Și mi s-a părut foarte trist. Și atunci, nu e de mirare că inclusiv intelectuali de frunte au o idee foarte sumară, foarte ciuntită despre ce a fost și ce e important în această artă și de ce.

Iar la nivelul publicului larg, cât mult e prețuit filmul ca artă?

Greu de spus. Pentru că e neclar de ce vorbim când vorbim de publicul larg. Publicul care merge la cinema nu mai este un public atât de larg. Și nu mă refer neapărat la faptul că merg puțini oameni, deși nu merg prea mulți. De vină e în mare parte starea rețelei cinematografelor din România, care a fost decimată după 1990. Au apărut tot felul de statistici, că suntem țara cu cele mai puține cinematografe din Europa. Sigur, cifrele de box office s-au mai îmbunătățit în ultimii ani. La filmele hollywoodiene, la filmele de mare succes, merg mai mulți oameni acum decât mergeau prin 2007-2008. Pe-atunci lucrurile deveniseră înspăimântătoare, pentru că nici măcar la blockbuster-urile cele mai răsunătoare din 2007 și 2008 nu au mers o sută de mii de oameni în România. Or acum, în 2016, există 20 de filme pe an, cam toate hollywoodiene, care sunt văzute de 200.000 – 300.000 de oameni. Dar clar, publicul larg înseamnă altceva acum decât însemna înainte de ‘89. Chiar acum câteva zile eram la Afi, ca să văd Toni Erdmann, și așteptând-o pe prietena mea să apară, m-am uitat în jur și brusc am realizat că, în timpul vieții mele, s-a trecut de la o situație în care cinematograful era o distracție pentru un public foarte larg, foarte amestecat, din mai multe categorii de vârstă și mai multe clase sociale, la ceea ce vedeam în jurul meu acolo. Grosul oamenilor care se duc la cinema acum sunt tineri middle class, din mediul urban, cu vârste între 16 și 35 de ani. Adică publicul larg nu mai e deloc atât de larg. S-a îngustat și omogenizat. Sigur că mai există un public care stă acasă și vede multe filme la televizor, e un public mai în vârstă, mai puțin urban. Și nu știm mare lucru despre acesta. Dar ar trebui să aflăm.

Și mai sunt cei care le descarcă.

Dar publicul care le descarcă e un public minoritar. În cifre, nu e atât de mare. Tinde să fie un public mai degrabă tânăr, mai degrabă dinamic, care nu are răbdare, nu vrea să fie nici la cheremul celor care programează filme la televizor, nici la cheremul cinematografelor. Unii locuiesc în orașe în care nu mai sunt cinematografe și își descarcă.

 

Cu spatele întors

Îi vezi pe regizorii români de azi ajungând cumva la public, trecând cumva de peretele dintre ei și public? Pentru că par mai degrabă să rămână cu spatele întors la public.

Nu toți. Există câteva filme românești din valul ăsta recent, de după 2000, care au ajuns la un public mai larg. Nu la un public enorm, dar au ajuns la un public mai larg și sigur că ne referim acuma doar la lumea care merge să le vadă în cinematografe și plătește bilet, că până la urmă majoritatea într-un an, doi, trei ajung și la posturi de televiziune. Și bănuiala mea e că, pe multe dintre ele, mulți oameni au aruncat un ochi. Dacă punem la socoteală și televizorul și anii care au trecut de-atunci, cred că mulți oameni au aruncat un ochi pe Moartea domnului Lăzărescu, pe 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe A fost sau n-a fost al lui Porumboiu. Acuma, dintre filmele care au mers mai bine în cinematografe, a fost Poziția copilului, care a făcut vreo 120.000 de spectatori, ceea ce nu e rău, pentru că a făcut aproape cât făcuse Filantropica în 2002. Și Filantropica nu fusese cel mai mare succes comercial din 2002. Cel mai mare succes comercial din producțiile autohtone din 2002 fusese Garcea și oltenii, care făcuse 200 și ceva de mii de spectatori, care sigur reprezentau puțin în comparație cu cât făcea un film românesc la începutul anilor ‘90. Comediile de la începutul anilor ‘90, Miss Litoral și A doua cădere a Constantinopolului cred că au făcut milionul de spectatori sau s-au apropiat de un milion, dar apoi a devenit imposibil.

Astăzi este și oferta mult mai mare, ai de ales dintre mai multe filme.

Cu siguranță că cifrele de dinainte de ‘89 sunt de neatins, că înainte de ‘89 aveai filme ca Nea Mărin miliardar și Mihai Viteazul, unde vorbim de 13-15 milioane de spectatori calculați în bilete vândute, adică toată țara, de fapt. Cu siguranță, cifrele acelea au devenit de neatins obiectiv, în abstract – și nu numai pentru că s-a diversificat oferta de divertisment, deși și din cauza asta.

Să nu uităm că după ‘89 s-a trecut de la program de televiziune de două ore la program de televiziune de 24 de ore, au apărut televiziuni private, a fost un fenomen social important în anii ‘90. Urmat de închiderea cinematografelor din cartierele și din orașele în care trăiau. Așa că pentru foarte mulți, în materie de film, televizorul a rămas. Și de aceea, imediat după ‘90, cifrele în care evaluăm un succes au scăzut drastic, au căzut într-o prăpastie și au continuat să cadă. De aceea, la începutul anilor 2000, avem succese ca Filantropica, la 200.000, 130.000 de spectatori. Iar mai apoi nu le mai avem nici pe acestea.

Însă în 2016 avem două: Două lozuri și Selfie. S-ar putea ca peste câțiva ani să privim înapoi la 2016 ca fiind anul în care au reînceput filmele românești să aibă succes în cinematografe. Două lozuri este o comedie care a mers foarte bine, a depășit 100.000 de spectatori. Și, foarte important, a costat foarte puțin (vreo 40.00 de euro), nu e un film care a luat bani de la CNC și chiar este un film care face un profit. Noțiunea de film românesc profitabil e complicată, e problematică, dar Două lozuri este, după orice criteriu, un succes. Inclusiv după criteriul financiar. Practic, într-un singur an, două comedii românești depășesc 100.000 de spectatori. Și cu siguranță amândouă ar fi făcut mai bine dacă rețeaua cinematografică din România nu era zdreanță și problema asta chiar nu trebuie uitată nicio clipă: că sunt orașe mari și județe în care nu ai cum să vezi un film la cinema. Și de aceea fac cineaștii pe dracu` în patru, se duc cu caravană, mai încearcă să proiecteze în diverse incinte, la căminul cultural din nu știu ce comună, dar, dacă ar exista în continuare rețeaua de cinematografe de dinainte de ‘89, probabil că la un film ca Două lozuri, cifrele ar fi mult mai mari.

Aferim! a făcut vreo 80.000 de spectatori și a fost clar că a stârnit interesul. Ca film istoric, prin subiect. Oamenii s-au dus cu plăcere. În rest, e așa cum spui, multe filme românești, inclusiv dintre cele mai bune, cum sunt filmele lui Puiu sau ale lui Porumboiu, nu sunt foarte comerciale. Sunt rarefiate, nu oferă plăceri imediate, sau nu atât de imediate, sunt greu de înghițit dintr-o îmbucătură sau de digerat, nu merg așa de bine cu popcornul poate. Acestea fiind zise, să nu uităm că aceste filme de obicei se vând destul de bine, unele dintre ele foarte bine internațional. Sunt filme care, chiar dacă nu sunt atât de audience friendly, sau nu în feluri atât de imediate, se vând.

De ce se vând mai bine în afara țării?

Bine, nicunul de fapt nu e văzut de un număr uriaș de oameni într-o singură țară în care rulează. Să zicem Sieranevada, are un succes de critică la Cannes, e cumpărat de un distribuitor internațional, e vândut în 40 de țări. Urmează un an și jumătate în care stă în cinematografe în toate acele țări. Bun. Dar el a stat în câteva cinematografe și e văzut de un public de nișă din toate țările acelea, care este, proporțional, cam cât e și la noi publicul care vede filme taiwaneze, iraniene, publicul cinefil, interesat de forme diverse, de expresii culturale din diverse țări. Însă este foarte important că se adună și acesta e un public care are acces la reviste de cinema, la reviste cinefile, care scrie informat și pasionat și inteligent despre filme și care poartă așa o discuție internațională despre aceste filme.

Sunt filme care își fac intrarea pe scena internațională, sau în vitrina internațională, prin marile festivaluri de film, unde sunt bine recenzate și eventual mai primesc și câte un premiu important, captează atenția unor distribuitori care le dau drumul în cinematografele de artă și eseu, cinematografele oarecum specializate, oarecum de nișă, care există în multe țări. Numai la noi nu prea există, sunt foarte puține: Elvira Popescu, cinematograful de la MȚR, Eforie, Union, Europa și cam atât. Sunt săli finanțate prin rețeaua European Cinemas, care primesc niște bani anual ca să dea filmele astea europene, dar să nu meargă în pierdere, să nu se închidă. Pe această rețea, alternativă la filmele hollywoodiene, dar care, exact ca rețeaua care face să circule filmele hollywoodiene în toată lumea, e o rețea internațională, unele dintre filmele românești merg foarte bine de niște ani încoace. Așa cum e organizată lumea în momentul de față, filmele lui Cristi Puiu nu pot avea o susținere de masă. E regretabil, dar chiar nu pot avea o susținere de masă. Dar de ce un film ca Două lozuri nu are 300.000 de spectatori, în loc de 100.000? Nu am explicații întrutotul. Clar s-a întâmplat ceva la nivel de masă în anii ‘80 și în anii ‘90. „Românesc” a devenit pentru mulți concetățeni sinonim cu „prost”. Era un dispreț, un dezgust foarte răspândit față de toate lucrurile locale. Pe de altă parte, acesta e doar un fenomen. Un alt fenomen e că la televizor, de când au început să se reia filmele românești de dinainte de ‘89, mulți oameni le-au îmbrățișat cu nostalgie, cu mândrie, cultura ceaușistă a devenit un obiect de afecțiune retro. E complicat. Sunt oameni care nu consideră că filmele românești sunt proaste, ci doar că filmele românești de după ‘90 sunt proaste. Tare aș vrea să apară niște studii, niște lucrări despre aceste lucruri. Că nu putem decât să speculăm.

Critica e de multe ori că regizorilor nu le pasă de public, că nu se apropie într-un fel, ori că sunt ermetice.

Înțeleg asemenea observații, înțeleg o asemenea ostilitate atunci când e orientată împotriva unor filme de Puiu sau de Porumboiu, dar e mai greu explicabilă la alți regizori. OK, Polițist, adjectiv e un tip de cinema care nicăieri în lume nu face un număr mare de spectatori. Mi se pare regretabil, cred că ar trebui să facă, dar în momentul acesta, genul acesta de film nicăieri în lume nu face public. Dar nu toate filmele românești sunt cu spatele la public sau ermetice sau rarefiate sau chitite să fie dificile.

Poate este doar o impresie care s-a creat, ca mitul că „toate filmele românești sunt despre comunism”.

Da. Clișeul acesta pare să circule în continuare. Că sunt despre comunism, despre revoluție. Și nu a fost niciodată adevărat. În 2006, e drept, au apărut unul după altul trei filme despre revoluție: Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, A fost sau n-a fost și Hârtia va fi albastră. Niciunul n-a fost văzut de mai mult de 25.000-30.000 de spectatori. Foarte-foarte puțin. Dar pare să le fi mers așa reputația, că „sunt filmele astea cu Ceaușescu, cu revoluția și comuniștii”. Anul următor a venit 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Pot să înțeleg cum s-a creat această impresie. Dar adevărul este că sunt destul de puține filme dacă privim în ansamblu. După cum s-a creat iarăși un clișeu că ar fi mizerabiliste, că ar băga nasul spectatorului cu orice preț în mizerie, în sordid. Or iarăși nu e adevărat. Cu siguranță, clișeele astea nu au ajutat nici ele la spargerea gheții între public și cineaștii români. Dar au existat în permanență tentative, și nu toate tembele, nu toate inepte de a ajunge la public. Iar un film ca Poziția copilului, care de altfel a mers destul de bine, a făcut vreo 120.000 de spectatori, deși e filmat în stilul ăsta realist – camera se bâțâie, personajele nu sunt îmbăiate într-o lumină glossy ca în filmele hollywoodiene –, deci poate să arate mai abraziv, nu neapărat plăcut privirii, dar până la urmă e un film despre personaje din păturile superioare ale clasei mijlocii, despre conflicte de familie mamă-fiu, adică destul public are în principiu în ce să se regăsească, sau cu ce să se identifice acolo. Despre un film ca ăsta nu aș spune că întoarce spatele publicului.

Așa cum face Andrei Gorzo meseria asta, critica de film nu e despre critic. Nu este nici despre film, nici despre cineaști, nici despre public – ci doar despre toți în același timp. E un fel de a întoarce filmul de autor către publicul care face un minim efort să îl privească, un fel de a deermetiza oferind noi chei pentru a pătrunde un limbaj de cele mai multe ori necunoscut nouă. Un fel de a sparge gheața sau a lăsa să se vadă tot mai mult printre crăpături.

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.