-

The Dom – Lorzi și adaptări

 
 
Există biblioteci întregi dedicate scrierii interviului perfect: foloseşte întrebări-capcană, prefă-te naiv şi fă-l pe intervievat să se simtă cât mai confortabil posibil, trimite întrebările în avans şi încearcă să interpretezi răspunsurile formulate şi reformulate şi aşa mai departe. Nu am avut niciodată răbdarea de a citi aceste cărţi, aşa că regulile mele pentru un interviu sunt simple: 1 – încearcă să nu fii toantă, 2 – încearcă să nu arăți că ești emoţionată şi 3 – încearcă să pari de parcă eşti capabilă să vorbeşti limba în care interviul este ţinut. De curând, am eşuat lamentabil la toate. Nu mă înţelegeţi greşit: nu am eşuat pentru că intervievatul a dat dovadă de aroganţă sau mi-a dat răspunsurile nepotrivite, ci pentru că a fost atât de… normal.

(Click pentru versiunea în engleză / English version here)

Debutul Dom-ului

The name is Dom. The Dom. Este prima replică din filmuleţul de pe Youtube, unde sunt comparate filmul şi cartea Goldfinger, de Ian Fleming. Şi aşa îţi dai seama că nu e orice Dom, ci DomUL.

„Numele a pornit de la serialul Scrubs. Am vrut să parodiez personajul The Todd.

Completează „Jur că nu mi-am dat seama de conotaţiile sexuale care însoţeau numele! Eram deja pe Channel Awesome când am realizat ce am făcut şi era deja mult prea târziu să-l schimb.”

Celor care nu-şi dau seama de unde vine acest nume le sugerez să numere până la 50 sub UMBRELE unor copaci, uitându-se la cerul GRI de aprilie.

„O să abordez problema la un moment dat, dar vreau ca asta să fie gluma. The Dom? The Sub? Nu, mulţumesc, nu vreau un sandwich submarin, dar apreciez oferta.”

The Dom, sau Dominic Smith, pe numele lui de muritor, este gazda seriei online Lost in adaptation.

Cred că cea mai uşoară descriere a seriei ar fi: echivalentul media al acelui prieten enervant care a citit deja cartea filmului pe care îl veţi urmări şi te va sâcâi pe toată durata lui în legătură cu asemănările şi deosebirile dintre cele două, asemănări şi deosebiri care s-ar putea să te intereze sau nu. Cel mai probabil, nu.

Toată lumea are un astfel de prieten şi de aici derivă isteţimea emisiunii, şi anume simplitatea ideii de bază: „Ce ar fi dacă oamenii ar fi cu adevărat interesaţi de ce are de spus acel prieten?” Astfel, au luat naștere Lost in Adaptation şi The Dom.

Te-ai aştepta ca un personaj cu numele lui, cu o emisiune atât de pedantă, să fie cel mai snob lord, desprins parcă din din Downton Abbey, dar iată că nu. Dominic Smith, cel mai atipic englez care a „englezit” vreodată („Nu beau ceai, nu mă uit la fotbal şi nu am citit Mândrie şi prejudecată”), este pe cât se poate de obișnuit, şi cu toate acestea, pe cât se poate de extraordinar.

Născut în Carolina de Nord, a petrecut câţiva ani în SUA, apoi s-a mutat în Anglia. Acum locuieşte în Liverpool cu papagalul lui, pe care îl are de când avea 11 ani.

„E un bou. Îl am de când am împlinit 11 ani, deci e aici de ceva vreme.  Cică papagalii-nimfă sunt uşor de domesticit, pentru că sunt foarte inteligenți, dar eu am eşuat. Dacă te apropii, te atacă. Se crede un pterodactil. L-am botezat Petrie.”

Sec. Foarte sec.

„Din cauza dislexiei mele m-am transferat la mai multe şcoli faţă de restul elevilor şi am ajuns într-o şcoală cu cerinţe educaţionale speciale. Pentru învăţământul superior m-am mutat la o şcoală privată, unde am căpătat o anumită… notorietate.” Râzând, îl întreb de ce. Cât de rău putea să fie? „Nu mi-am făcut nicio temă între clasele a VIII-a şi a X-a.” Pffff, aşa şi? Cine şi-a făcut temele în perioada aia? „şi am fost singurul student care s-a împuşcat din greşeală.”

Oh…

„Era o şcoală de fiţe: învăţam să tragem cu arma, aveam un teren privat unde să exersăm şi am avut un mic accident cu unul dintre pistoale.” Adaugă grăbit: „Era de calibru mic!”

Camera se învârte în jurul meu.

„Partea haioasă e că mi-au pus un bandaj ca un balon, ca acelea cu care se joacă copiii.”

Palmele îmi transpiră.

„Nici nu am simţit. M-am întrebat cine a pus sânge pe lucrurile mele şi apoi am realizat.”

Am un nod în gât.

„Nici nu m-au trimis la spital. M-au bandajat şi m-au trimis înapoi la ore. Asta spune ceva despre şcolile britanice: «Ai fost împuşcat? Poţi aştepta până după geografie.»”

Palma îmi e mai caldă decât fruntea.

„Partea bună e că a trecut prin deget direct.”

Ceva cade în surdină şi am impresia că interviul s-a încheiat.

 

După Awesome

În anul 2015, Channel Awesome, o comunitate celebră de critici care postează filmuleţe online, a dat sfoară-n ţară că recrutează talente noi. Peste 1240 de candidaţi şi-au trimis cele mai bune filmuleţe sau cele mai bune frânturi de idei şi au sperat să fie printre finalişti. Din 1240, doar 30 au reuşit să treacă de toate etapele. Doar 29 şi un Dom. 29 şi DomUL.

„Am vrut să înregistrez un filmuleţ cu «Bună ziua, eu sunt The Dom»’ şi eram singur în sufragerie şi deodată am avut trac. Îmi imaginam că sunt pe Channel Awesome, alături de idolii mei şi m-am blocat.”

Şi cine îl poate învinovăţi? Ideea de a colabora şi de a vorbi cu persoanele care te-au inspirat şi pe care le priveşti ca pe nişte super-oameni sună a vis devenit realitate pentru foarte mulţi dintre noi, dar să şi reuşeşti pare deja desprins din momentele acelea în care stai şi îţi imaginezi o viaţă care nu e a ta, dar Doamne! cât de genial ar fi să fie.

„Nici nu am putut să dau Enter când m-a sunat pentru prima dată Doug (n.e. Doug Walker, aka The Nostalgia Critic). A trebuit să beau o sticlă de vin înainte şi să-mi rog prietena de atunci să apese ea pe tastă. Şi de când am intrat, totul părea ireal. Faptul că puteam discuta pe Skype cu Linkara despre Războiul Stelelor şi despre lucruri ce ţin de benzi desenate era absolut incredibil. Eram precum War Boys din Mad Max: Fury Road. Nu War, dar Fanatical. Starstruck Boy.

Nu cred că există om care să nu se poată regăsi în tonul vocii lui, când povesteşte cu atâta patos şi atât de îndrăgostit de munca lui. Când vezi sclipirea de pasiune din ochi când spune cât de mult adoră ceea ce face şi câtă muncă depune pentru ceea ce iubeşte.

Când era mic a fost diagnosticat cu dislexie. Analizând ceea ce face, şi anume citirea atâtor romane şi serii şi apoi comparându-le cu adaptările, nu ai cum să nu te strâmbi puţin, gândindu-te la efortul pe care îl depune zilnic.

„Dislexia este un termen general pentru o sferă largă de probleme, dar totul se reduce la o dizabilitate de învăţare. Nu suntem incapabili să învățăm, dar este mai greu pentru noi. Pentru mine, creierul meu funcţionează în aşa fel încât, dacă profesorul citeşte ceva dintr-o carte, intră pe o ureche şi iese pe alta. Şi este foarte inconsecvent: ortografia mea este groaznică, dar cititul îmi este foarte uşor. Pentru alţii este mai mult vizual: cuvintele joacă pe foaie atunci când se uită la ele. Din fericire, eu nu am asta. Fiecare caz este diferit, unic. Poţi găsi ceva uşor, greu sau imposibil. Eu am fost norocos, că, deşi am avut o formă de dislexie severă şi îmi era greu să învăţ în mediul academic, nu am avut nimic de nedepăşit. Câtă vreme sunt dispus să muncesc de 5 – 6 ori mai mult decât restul, pot învăţa sau face orice face şi restul lumii.”

Şi iată imaginea de ansamblu: un om dispus să facă orice pentru visurile sale, reuşind să ajungă până aici datorită unei încăpăţânări demne de un englez. Poate că, de fapt, nu „englezeşte” atât de rău.

Şi aşa începe călătoria Domului. Muzica este dată mai încet, luminile strălucesc mai tare şi magia de a fi prietenul insuportabil începe.

Pe locuri, fiţi gata, „Hello, beautiful watchers!”

Pentru orice om pasionat, care a stat cu sufletul la gură, pândind acele ultime secunde de aşteptare înainte de clipa în care va putea vedea în sfârşit filmul pe care a sperat să-l vizioneze încă de acum 3 ani, să asculte trupa pe care nu credea că o va mai prinde în concert sau să citească ultima carte dintr-o serie pe care a iubit­-o din copilărie, emoţia de a vedea primul cadru, de a auzi prima notă şi de a citi primul rând este catartică. Presupun că aşa se simt fanii Domului când, după o săptămână de aşteptare, aud „Hello, beautiful watchers”.

Filmuleţul începe cu un studiu: cine a citit cartea? Și cine a văzut filmul?, care dă o impresie de ansamblu asupra popularităţii fiecăreia.

„Întâi citesc cartea. Apoi mă uit la film, evident. Îmi notez pe carnet în timp ce mă uit, apoi transform notiţele în scenariu. Fiecare notiţă are un +, – sau LO (left out): conform cărţii, schimbat şi exclus. Îmi scriu impresiile despre fiecare în parte, scriu scenariul şi înregistrez audio-ul pentru momentele când nu sunt în faţa camerei. Ultimul lucru pe care îl fac este să mă filmez. Asta o fac în sufrageria mea, într-un mod foarte neprofesionist: Ecranul Verde este sprijinit de o ţeavă pentru perdeaua de duş şi echilibrat deasupra a două uşi. Îmi tot îmbunătăţesc echipamentul pe măsură ce creşte şi Patreon-ul: microfonul, camera, luminile, toate sunt marfă acum. Ultimul este editatul, care durează trei sau patru zile, depinde de cât de grăbit sunt.”

Patreon este o unealtă nouă pentru toţi cei care doresc să facă filmuleţe şi să nu fie genul acela de artist muritor de foame: pe scurt, fiecare persoană care doreşte să se implice şi să ajute aceste filmuleţe să fie făcute în continuare poate contribui cu o anumită sumă. Patreon a luat amploare în urma abuzurilor pe care le-a făcut Youtube-ul, care a făcut tot posibilul ca banii veniţi din publicitate să nu mai ajungă la creator, ci la corporaţie în sine.

De ce nu părăsesc platforma, atunci?

„Nu vom găsi nicăieri calitatea Youtube-ului: filmuleţele pe Vimeo se încarcă mult prea greu, iar pe alte site-uri, dacă pui pe pauză, o iau de la început.”

Detalii la care nimeni nu s-a gândit, dar, cu toate acestea, youtuberii le-au sesizat. Vorbind despre youtuberi, The Dom este primul care recunoaşte că nu este singurul care compară cărţile şi filmele, dar are un mod optimist de a privi situaţia: „Când am început, oamenii îmi trimiteau linkuri către alţi youtuberi care făceau asta şi mi-am spus doar «OK, atunci eu o voi face mai bine»”.

Şi asta e diferenţa: cu un motto pe care îl repetă în fiecare episod („Tell your own story!”), analizează filmele şi cărţile sunt analizate până în pânzele albe, interpretând fiecare modificare şi fiecare adăugire şi încercând să găsească motivul din spatele lor.

„Spune-ţi propria poveste” este un citat care a apărut proeminent în comparaţia din episodul cu Percy Jackson. Regizorul şi scenaristul au făcut modificări care au părut izvorâte din aroganţă, nu din dorinţa de a spune povestea autorului.  „Dacă vrei să spui o poveste, spune-ţi propria poveste. Dacă vrei să faci o adaptare, spune povestea autorului. Nu te folosi de povestea autorului ca apoi să-ţi spui propria poveste.”

Cuvinte demne de urmat mereu în viaţă: fii loial ţie, înainte de toate. Spune-ţi povestea, trăieşte-ţi viaţa şi nu te da bătut. „Personajul meu preferat din Harry Potter este Lupin din acest motiv: get on with your shit; poţi să fii obosit sau trist, dar nu te aştepta să îi fie cuiva milă de tine. Mergi mai departe.”

Această dorinţă de a fi devotat propriei persoane este punctul de pornire al Domului. Majoritatea celor care fac filmuleţe pe Youtube îşi creează personalităţi diferite, exagerate, totul pentru a fi cât mai amuzant pentru abonaţii canalului, dar nu şi aici. „Ăsta era planul A, dar The Dom a devenit din ce în ce mai mult ca mine, până am devenit imposibil de distins. Plănuiam să-l fac un personaj cât mai viu, mai flamboyant, niţel idiot, pervers şi care tot flirtează, dar glumele nu erau la fel de bune, aşa că am decis să mă rezum la nivelul propriu de ciudăţenie pe care îl am deja. În momentul în care am renunţat să-l mai fac o persoană diferită, scrisul scenariului a devenit mult mai uşor.”

Acesta este The Dom: cineva care a învăţat să iubească literatura datorită tatălui său, care îi citea cărţi ştiinţifico-fantastice lui şi surorii sale mai mari, care ar citi orice scris de Terry Pratchett şi care ia decizii proaste doar pentru a impresiona fete: „Cele mai mari greşeli din viaţa mea le-am făcut pentru că femeile frumoase au vrut ceva de la mine: să merg la Twilight, să-mi fac un tatuaj şi diverse alegeri în carieră.”

Oare de aceea este atât de deschis şi la propuneri din partea fanilor?

„Mereu mi-am spus că, înainte de a deveni morocănos şi plictisit de cereri, mă voi interesa de fiecare în parte. Dacă este ceva care a fost transformat în film, eventual îl voi lua în considerare şi, dacă nu există un motiv destul de bun pentru a nu-l face, mai mult ca sigur îl voi acoperi.”

Dar, cu toate acestea, sunt câteva reguli: un film care a devenit carte nu va fi atins, pentru că este filmul tradus sub formă de carte, fără a aduce ceva nou poveştii. Şi apoi mai este Stăpânul Inelelor

„Pe acela îl păstrez. Cărţile sunt în topul meu de cinci cărţi şi filmele sunt în topul meu de cinci filme. Nu va exista alt episod de care să fiu atât de ataşat. Dacă voi face vreodată Stăpânul Inelelor, acela va fi ultimul episod pe care îl voi face vreodată. Îl salvez pentru a fi magnum opus-ul meu.”

Mă scuzaţi, dar acel trosnet pe care l-aţi auzit pe fundal este inima mea frângându-se.

Nu pot decât să încurajez vizionarea filmuleţelor sale, ca să înţelegeți de ce cel mai nepotrivit englez lasă aşa o impresie puternică auspra ta , să înţelegi de ce devii aproape obsedat şi începi să ţipi în miez de noapte când vezi că a mai încărcat un filmuleţ (Daniel, îmi cer scuze iar că te-am trezit aşa).

Un om ca noi toţi, dar cu o idee mai clară în legătură cu cine este şi ce vrea să transmită celor din jur, Dominic Smith este cel care şi-a urmărit visul şi pe care visul l-a aşteptat ca să-l prindă din urmă. Îl aplaud pentru curaj şi pentru ce a realizat şi îl salut pe prietenul lui, Emil, care ne-a făcut o super reclamă („Unul dintre prietenii tatălui meu este român şi, jur, este cel mai nebun om pe care l-am cunoscut în viaţa mea. Este… dacă toată ţara ta este ca Emil, atunci…”)

Râd la ideea unui român agitat în preajma calmului Dom, dând din cap la imaginea absolut contradictorie, când aud ultimele cuvinte din interviu:

„Vrei să vezi cicatricea?”