-

Thumbs up, ShortsUp! Marele Picnic 2017

 
 
E luna lui Cuptor, mă simt în oraş cu adevărat ca într-un cuptor şi n-am ajuns încă la mare. Mi-e foarte dor, nu atât de plajă şi înotat în mare – deși şi astea mă fac să nu mai pot de dor – cât de acel dolce far niente care nu e la fel nicăieri altundeva. Poate că aşa s-au gândit şi organizatorii Marelui Picnic ShortsUp: dacă nu te duci la mare, să aducem marea la noi. Sau măcar puţin din atmosfera de acolo. Ăsta a fost primul meu gând când am intrat duminică seara în Grădina Botanică din Bucureşti, unde a avut loc proiecţia de scurtmetraje marca Marele Picnic ShortsUp, ediția 4. M-am teleportat instant într-o seară perfectă în Vamă, dar în loc de nisip, pe iarbă, minus agitaţie şi muzică tare în boxe. Stilul chill out: o zumzăială plăcută, râsete de oameni fără griji, unii jucând cărţi sau rummy, ciocnind bere şi râzând zgomotos la vreo glumă, fete frumoase citind cărţi sau răsfoind reviste glossy, baloane, popcorn, frisbee şi mingi de plajă... O mulţime de oameni, singuri sau cu prietenii, unii cu copii (fără căţel de data asta) au venit pentru a petrece împreună o după-amiază şi o seară pe stil vechi, la iarbă verde, aşa cum făceau pe vremuri părinţii noştri.

Până să înceapă filmele am ascultat muzică, am ronţăit popcorn şi m-am uitat la oameni. Şi la cer. Muzica era perfectă pentru asta, fiindcă Dj Set Platonic a participat la toată această atmosferă cu o super compilaţie de lounge şi chill out.

Bonus – şi de fapt pretextul oficial al întâlnirii – au fost cele 5-6 filme scurte, toate alese pe sprânceană, toate foarte bune, câştigătoare de premii pe la diverse festivaluri. Pentru că e un premiu important, şi publicul ShortsUp a fost invitat să voteze online pentru cel mai bun scurtmetraj. Deşi îmi închipui că a fost foarte greu de ales, a câştigat nu numai admiraţia publicului, ci şi un premiu de 1000 de euro, un film românesc de Ioana Mischie, 237 de ani, o comedie amară care pune în balanță tristețea și fericirea.

Duminică seară am aplaudat la finalul filmului regizat de Adrian Silişteanu (scenariu: Claudia Silișteanu) şi aş fi votat pentru el, cel puţin alegând dintre filmele difuzate atunci. Scris/Nescris spune povestea unei familii de romi: Babisa, o tânără romă, dă naştere unei fetiţe, însă are nevoie de semnătura mamei ei biologice pentru a o scoate din spital. Mama se află în altă localitate, unde trăieşte alături de noua ei familie, iar Pardică, bunicul Babisei, este nevoit să meargă până acolo şi să se revadă cu fiica cu care are relaţii tensionate. Filmul e plin de emoţie şi umor, apar şi lacrimi, şi râsete, iar echipa scenarist-regizor a dat lovitura şi de această dată (după ce au scris împreună şi scenariul la lungmetrajul lui Adrian Sitaru, Fixeur), reuşind să acceadă la un registru superior al emoţiilor publicului: empatia. Îmi place mult faptul că publicul aplaudă şi mă întreb dacă peste tot în lume se întâmplă asta. Mă întreb şi cum simte un regizor această efuziune. Oricum, un film de văzut, care (cred că) poate zgâlţâi puţin nişte prejudecăţi şi poate aduce lumină într-o lume mai puţin cunoscută de noi.

Pe locul doi în topul preferinţelor mele a fost Ethnophobia, un film grecesc semnat Giannis Ziogkas, un scurtmetraj animat stop motion, care vorbeşte cu umor despre relaţiile interumane, migranţi, refugiaţi, toleranţă. Un film scurt care distrează, dar care face loc şi unor întrebări pe probleme foarte actuale. Cum ar fi absurditatea când vine vorba despre xenofobie şi naţionalism. Am mai văzut şi Linii (Once Upon a Line), un scurt metraj animat al Alicjei Jasina, nominalizat pe lista scurtă în acest an la Oscar, în care e vorba despre viaţa obişnuită a unui funcţionar care se schimbă odată ce a întâlnit iubirea. O tehnică remarcabilă, desen numai din linii.

Erau şi nişte ţânţari pe acolo, că doar eram în Grădina Botanică, dar nu m-a deranjat foarte tare prezenţa lor, fiindcă eram echipată deja cu o brăţară specială împotriva ţânţarilor, luată de la farmacie. În plus, dacă voiam, la baruri găseam spray-uri repelente.

Am înţeles că sâmbătă seara a fost aglomerat, că a fost o seară cu video-mapping pe copaci şi un concert de jazz, printre altele. Mi-ar fi plăcut mult să o pot auzi live pe Ana Dubyk, pe care o ştiam dintr-un alt film românesc excelent, Planeta Petrila al lui Andrei Dăscălescu. Acolo am auzit-o prima oară cântând şi m-a cucerit. Aşa că mi-am propus ca la ediţia următoare să nu ratez nicio seară. Şi să îmi iau şi o pernuţă sau o pătură mai groasă, fiindcă s-a lăsat umezeala către final.

Că tot vorbim de final, seara şi evenimentul s-au încheiat cu un scurtmetraj multipremiat şi foarte haios, pe care voiam de mult să-l văd şi nu apucasem: O noapte la Tokoriki, semnat Roxana Stroe. Am râs copios împreună cu alte zeci de oameni, am împărtăşit cu ei o mare surpriză care apare în film şi am plecat acasă cu o bună dispoziţie cum n-am mai avut de tare mult timp ieşind de la vreun film în oraş.

Bucureștiul mi s-a părut dintr-o dată mai al meu, mai al nostru. Mergeam cu toţii spre casă în linişte, zâmbind, pe străzile pustii, într-o noapte toridă, uniţi parcă de un secret pe care l-am descoperit împreună.

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.