-

Un zbor – Editorial cu de toate (şi un fel de coverstory)

 
 
 
Totul începe cu un avion care decolează. De fapt nu, nu începe aşa*. De obicei textele care încep aşa anunţă un fel de poveste de călătorie incompletă şi lipsită de sens. Nu e asta. Totul începe de la o nevoie de schimbare. Fie că este o alegere personală cum a fost decizia mea de a studia doi ani în Berlin, fie că este o soluţie gândită la comun a unei probleme: nu mai avem bani de print, vrem să continuăm proiectul Revista Arte & Meserii, aşa că ne întoarcem şi ne reinventăm în online.

De ceva timp după terminarea facultăţii adunasem o serie de nemulţumiri. Vedeam că arta şi cultura nu sunt suficient de apreciate în România, atât de mulţi artişti şi atâtea publicaţii luptă zi de zi să apară şi să rămână undeva, într-o oarecare formă în mâinile cititorilor. Vedeam că nu găsesc un program de master sau de studiu care să mă înveţe lucruri noi, utile, relevante pentru mine şi carieră. De aici nevoia de schimbare. De mai mult timp mă vedeam studentă în străinătate, nu undeva anume, doar afară din ţară, într-un loc în care să pot face toate lucrurile care înainte aveau un „nu” în faţă. Şi pe lângă studiu, şi pentru experienţa de a începe de la zero într-un loc necunoscut, a deschide o pagină albă pe care să începi s-o umpli cu cel puţin un lucru nou pe care l-ai făcut zi de zi – cum ar fi să cumperi o tigaie şi s-o foloseşti. Am găsit oraşul: Berlin. Am găsit programul: management cultural. Acum ajungem la avionul care decolează.

Orice schimbare vine cu un bagaj. În cazul meu unul de vreo 20 de kilograme. În cazul rAM, doi ani de experienţă, un an de print în peste 4560 (în total) de exemplare, mulţi artişti cunoscuţi, promovaţi şi apreciaţi pentru valoarea pe care o adaugă culturii române. E doar un bagaj pe care îl folosim, dar îl punem undeva într-un dulap şi ieşim afară în locul nou şi necunoscut pe care încercăm să-l facem al nostru.

Un zbor de câteva ore şi o escală mai târziu ajung în Berlin. Am o hartă care îmi arată ce autobuz să iau ca apoi să urc în metrou, o linie de U-Bahn colorată cu maro. De pe geamul autobuzului galben văd blocuri nu foarte diferite de cele din Bucureşti. Văd poduri, văd râul Spree, apoi din depărtare şi din ce în ce mai aproape turnul de televiziune de 368 metri înălţime din Alexanderplatz. Şi am o groază de întrebări. O să îmi placă oraşul? O să ajung să cunosc străzile astea pe care o să merg zi de zi în ăştia doi ani fără să mai am nevoie de hartă? O să ştiu scurtături şi baruri, mici galerii de artă şi locuri ascunse de turişti? O să devină şi oraşul meu? O să fie o schimbare?

Oricum ceva tot va fi diferit, în mine, în modul în care văd lucrurile, dar şi cu rAM. Rămâne conceptul de revistă, mai multe idei materializate în articole care vor fi reunite sub o anumită temă. Va fi un site, dar nu cum e cel de până acum în care poţi doar să răsfoieşti revista. Va fi plin de imagini şi texte, mai liber. Vom avea în continuare coperta, coverstory-ul, alături de mai multe articole din mai multe rubrici ca până acum: muzică, film, arte plastice, literatură, interviuri, recomandări, video, audio, fotografii. E schimbarea la care am zis toţi „da” şi pe care nu am văzut-o ca pe un pas înapoi, trist, de la print spre online, ci ca pe un nou început unde putem şi vrem să pornim în forţă.

Am ajuns în camera în care voi sta. Pereţii şi podeaua albe. Masa, salteaua, rafturile goale. Mă simt singură şi departe, eu cu un bagaj într-o cameră care parcă mă respinge. În momentul ăsta nu aş vrea să fiu aici, ci undeva pe o terasă în Bucureşti, înconjurată de cunoscuţi, într-o după-amiază caldă de sfârşit de septembrie. Am şi uitat de turnul televiziunii, de centrul cu străduţele, scurtăturile şi barurile lui, de cursurile care urmează să înceapă peste trei săptămâni. Ştiu doar că vreau să derulez înapoi, până înainte de aeroport şi de zborul cu avionul. Nici măcar câteva exemplare rAM nu am la mine. Urmează să le primesc prin poştă. Deocamdată ce mă defineşte nu e aici şi cine sunt eu mai are de aşteptat. Câteva zile, poate săptămâni, poate mai uşor sau mai greu, până la acomodare. Nimeni nu a spus că un nou început e uşor. Oricât de entuziasmat eşti înainte, după ce ai făcut pasul, pare mai degrabă o prăpastie în faţă. Dar noi suntem pregătiţi de un nou început cu rAM şi odată cu începutul, vom fi foarte atenţi la  sfaturi, reacţii, şi vom aştepta, mai curând sau mai târziu, acomodarea.

Au ajuns şi revistele. Ferestrele au nişte perdele lungi, lampa de pe masă dă o lumină mai caldă, pereţii au tot felul de vederi şi fotografii culese de prin oraş. Berlinul parcă începe să mă prindă, deja cunosc unele străzi fără să mai am nevoie de hartă. Deja am mai văzut nişte expoziţii colorate, străzi pline de oameni, baruri cu muzică bună şi bere ieftină, colegi din toate ţările la care te poţi gândi în cinci minute. Schimbarea se întâmplă încet-încet, când nu te mai gândeşti că eşti departe de un anumit loc, ci că acum, azi, la ora asta eşti pregătit să începi aici ceva nou. Noi cursuri, un nou traseu prin oraş, un nou număr din revistă care începe alfabetic, cu litera „A” şi cu o nouă temă cu aceeaşi iniţială: A.K.A.

„Also known as” a fost alegerea care ne-a inspirat ca un punct de pornire în ceea ce înseamnă rAM de acum încolo. Pentru că nici pe noi, nici pe artiştii şi momentele culturale pe care le căutăm nu ne defineşte un singur lucru. Suntem cunoscuţi în mii de alte feluri prin mii de alte cuvinte. Avem porecle, dăm nume creaţiilor noastre, avem un alias, avem mai multe chipuri pentru mai multe situaţii, lucrăm sub mai multe identităţi. Vrem să aflăm traseul dintre reperele artiştilor, portretul sau portretele pe care le putem contura. Prin A.K.A. descoperim laturile, ideile care îi definesc pe artişti, momentele care le-au dat forţă şi sens meseriei, etichetele care le-au fost puse şi ce se ascunde în spatele lor. A.K.A. e de fapt motivul pentru care vrem să punem mai multe întrebări, pentru care nu ne mulţumim doar cu ce ştim iniţial şi vrem să aflăm restul.

Până la urmă este o poveste de călătorie. Şi incompletă pentru că încă nu-i ştim cursul, nu ştim destinaţia sau reacţia. Urmează să descoperim şi să ne adaptăm pe parcurs. Să luăm mai multe avioane, să încercăm mai multe teme. Abia suntem la „A”, mai avem până la „Z” şi nu ne vom opri acolo. Importantă e schimbarea.

*Dilemă pe care a avut-o şi un personaj din filmul L’auberge espagnole. Merită încercat pentru cei care au poftă de un film de călătorie şi schimbări pentru o viaţă întreagă.

Majoritatea articolelor de aici au apărut inițial în varianta tipărită a Revistei Arte și Meserii. Dacă ți-a plăcut, probabil mai vrei. Și noi mai vrem să tipărim.