-

Victor Fota – Particule Accelerate

 
 
Dacă știința și arta s-ar întâlni pe un site de socializare, presupun că nu ar face parte din aceleași grupuri și nu ar aprecia aceleași pagini, însă sunt sigură că ar avea un prieten comun: pictorul Victor Fota. Lucrările lui par atât de reale, încât te simți cu adevărat prezent în universul imaginat și începi să te întrebi care sunt limitele cunoașterii. Poate omul să devină conștient chiar și de fenomenele ce se întâmplă la nivel subatomic? Picturile lui Victor Fota reprezintă dovada că astfel de fenomene nu pot fi doar cunoscute, ci și ilustrate, chiar și când autorul are numai 26 de ani. Ele mai atestă și că arta îl proiectează pe om în afara ego-ului său, pentru a-și observa erorile de gândire și de percepere a lumii. Deși pictura ajută imaginația să călătorească departe de realitate, atelierul tânărului pictor se suprapune cu locuința lui. Când intri în cameră, vezi atelierul. Când vezi atelierul, uiți că te afli într-una din cele mai aglomerate zone din București. Iar când acorzi atenție fiecărei picturi în parte, te întrebi cum poate exista ceva atât de complex chiar în fața ochilor tăi. Și când te gândești că mai memorabil de atât nu se poate, Victor explică modul de preparare a culorilor cu atâta bucurie, încât planifici să încerci și tu să amesteci niște pigmenți când ajungi acasă. Eu, una, nu am talent la pictură, însă pasiunea pictorului pentru fiecare pensulă în parte e contagioasă. Vă avertizez – sunteți pe cale să citiți ideile unui artist convins și convingător!

Cum poate un gând al artistului să devină real prin pictură? De unde știi cum ar arăta acel gând?

Pentru mine, există două moduri de abordare. Primul, și cel corect din punctul meu de vedere, este să apară în minte conceptul, ideea unei reprezentări, după urmează schița sau schițele preferabil, apoi aplicarea lor pe o suprafață curată, în cazul meu pânza. Se întâmplă des să apară mici modificări de la ideea schițată inițial, lucru ce trebuie îmbrățișat. Modificările vin de obicei după o realizare a greșelii sau o viziune îmbunătățită, conceptul rămânând întotdeauna constant, neschimbat. Al doilea mod de abordare este invers față de primul, adică întâi apare imaginea. Se întâmplă uneori să ai o sclipire, o imagine, să-i zicem frumoasă sau o compoziție interesantă, ce se leagă foarte ușor de anumite idei pe care le ai în minte. Atunci, imediat schițez imaginea respectivă, atribuindu-i ulterior înțelesul ascuns din subconștient. A doua abordare este spontană și plăcut de executat, însă când este vorba de a realiza o serie de lucrări care aparțin aceluiași concept, doar primul mod de abordare poate funcționa.

S-a întâmplat ca vreo pictură să nu exprime gândul inițial?

Niciodată, si țin foarte mult la această idee. Conceptul ar trebui să fie cel mai important lucru la o lucrare de artă contemporană, nu doar ,,să arate frumos”. Ea trebuie să schimbe mentalități și să inspire, iar asta se poate face doar dacă se transmite o idee prin intermediul lucrării de artă și respectiv al conceptului din spate. Deci, dacă este să schimb ceva la o pictură, este strict estetic sau pentru a consolida ideea. S-a întâmplat să schimb titlul după finalizarea lucrării, dar ideea din spatele imaginii nu s-a schimbat, doar s-a îmbunătățit în sensul redării înțelesului.

Crezi că vei rămâne fidel mult timp tehnicii flamande de pictură în ulei sau vei experimenta și cu alte tehnici?

Deocamdată, pictura în ulei și tehnica flamandă sunt instrumentele ideale pentru a-mi transmite ideile și pentru a le aplica fizic pe o suprafață. Eu sunt foarte pedant în execuție, lucrez  „bibilit”  și nespontan. Momentan, mă mulțumește. Bineînțeles că explorez constant mici artificii tehnice; pentru fiecare lucrare încerc, din punct de vedere tehnic, ceva nou. Aceste inovații nu se pot observa întotdeauna la final, dar ele sunt extrem de necesare pentru dezvoltarea și satisfacția personală. Dacă în viitor va apărea ceva ce îmi va da mai multe posibilități și m-ar mulțumi mai mult, nu m-ar deranja să schimb tehnica. Poate chiar și mediul digital ar fi o soluție.

Și ce fel de stare interioară trebuie să ai pentru a te concentra la fiecare strat de culoare și glasiu aplicat?

Înainte să lucrez, am mereu stări diferite. În momentul în care mă apuc de lucru, se atenuează și se stabilizează starea emoțională. Motivația este factorul determinant pentru a mă putea concentra, indiferent de starea interioară dinaintea lucrului propriu-zis. Dacă există motivație pentru ceea ce fac, pot începe lucrul. Există și momente când apar îndoieli, care dau în mici depresii și lipsă de motivație, iar atunci este nevoie de pauză. Când nu am chef, nu lucrez. Lipsa de motivație dăunează lucrării.

„Motivația este mai greu de găsit ca imaginația”

fota-1_web

Dar când apare un impas creativ? Cum procedezi?

Cred că motivația este mai greu de găsit ca imaginația, pentru un artist. Dar, să zicem că rămânem la creativitate. Atunci fac o pauză, citesc sau mă uit la un documentar sau pur și simplu fac altceva. Ideile vin mereu de unde nu te aștepți și vin întotdeauna, mai ales după o pauză. Am mai observat că în momente de stres, ideile apar mai rapid. Așa că o soluție este să beau o cafea puternică, care-mi stresează un pic corpul și să ascult ceva muzică încărcată emoțional pentru mine, care în continuare aplică un stres asupra minții.  Asta mă ajută să vin cu idei noi și rapid.

În lucrările din 2010 și 2011 apar simboluri folclorice, în timp ce lucrările actuale au o inspirație științifică. Cum s-a produs declicul?

A venit de la sine. Mediul în care am trăit în acea perioadă m-a determinat să îmi crească interesul pentru știință, interes pe care îl aveam din copilărie, dar care s-a pierdut în perioada adolescenței. Ca student la Secția de Conservare și Restaurare din cadrul Universității Naționale de Arte din București, am avut contact cu materii și oameni din domeniul științelor (chimie, fizică și biologie). Acest contact mi-a redeschis plăcerea pentru științele naturale, și astfel m-am documentat singur asupra unor aspecte ce m-au interesat, pe care ulterior le-am ilustrat.

Acum am trecut la următorul pas în ceea ce privește alegerea subiectului pentru reprezentare în pictură: am un interes puternic pentru introspecție. Ce am reprezentat până acum legat de știință mă ajută să îmi exprim cumva corect aceste trăiri interioare, analizând logic gândurile dintr-o perspectivă științifică, la care adaug o cantitate de empirism, pentru a da o nota subiectivă imaginii. Deci, m-am mutat un pic de la un obiectivism rigid la ceva mai uman, mai subiectiv.

Ultimele tale picturi sunt concentrate în jurul unor idei de aparate personale : Reality Distortion Device, Personal Particle Accelerator. Dacă acestea ar exista, ce fel de realitate ne-ar arăta?

Dispozitivul de distorsiune a realității nu este altceva decât un sistem de sfere în care se reflectă privitorul. Deci ne arată chiar realitatea în care trăim, însă ne redă bucuria de a vedea lucrurile într-un mod diferit, asta pentru cine dorește acest lucru. Aparatul este, practic, o jucărie.

Acceleratorul personal de particule ar arăta ce se întâmplă la nivel subatomic, exact ce se întâmplă astăzi la Large Hadron Collider în Elveția, doar că acest dispozitiv nu are ca scop o analiză științifică a ceea ce se întâmplă, ci de entertainment, adică ce-i place omului de consum cel mai mult.

Ne poți spune mai mult despre  Human Extension?

Am început această serie în toamna anului 2014. Urmează să fie următoarea mea expoziție personală. Conceptul are la bază legătura dintre om și mașinărie, mai exact între om și instrument. Extension se referă la o extensie a corpului sau a minții omului, prin care se înțelege orice fel de instrument inventat de om. În aceste lucrări explorez, cu un mic iz ironic,  diferite instrumente reale și imaginare, care au funcții practice. Conceptul vrea să pună accentul pe cât de dependenți suntem de propriile invenții, nu în sens negativ. Până la urmă, instrumentul ne-a făcut oameni – de la primele instrumente inventate de Australopithecus, noi am evoluat odată cu ele. În paralel, ne-am influențat unul pe altul. Deci, consider că este esențial să conștientizăm această legătură extrem de puternică pe care o avem cu tehnologia și să o îmbrățișăm, dar să fim grijulii și când vine vorba de efectele ei negative. Un instrument înseamnă întotdeauna putere fizică sau mentală, dar aceasta trebuie să fie accesată cu responsabilitate.

O lucrare recentă se numește Superior Observer of the Collective Mind. Oare  o astfel de inteligență colectivă a oamenilor obișnuiți poate depăși chiar ultimele descoperiri din știință?

Suntem deja acolo. În acel tablou, exprim ideea de minte colectivă superioară, dar mă refer la o comunitate științifică. Oamenii deja au învățat să folosească o „minte colectivă” prin metoda științifică. Nu mai este fiecare pentru el, în laboratorul lui secret. Acum oamenii colaborează, își schimbă ideile între ei, ajungând la cea mai bună soluție. În acel tablou, în centru, se află un obiectiv optic. Un asemenea instrument s-a putut realiza doar printr-o colaborare a minților, având în vedere câte cunoștințe din diferite domenii au fost necesare pentru elaborarea lui, până aproape de perfecțiune.

Spui că aplicațiile metalice trimit la o dimensiune spirituală. Nu e un paradox, atunci când te bazezi pe știință?

Știința este metoda de a observa și analiza realitatea, mediul înconjurător. Nu trebuie neapărat să se contrazică cu spiritualitatea fiecăruia. Poți să ai o viziune științifică asupra realității și spirituală în același timp. De fapt, știința are pentru unii o semnificație spirituală. Dumnezeu poate fi în tot, iar adevărul despre acest ,,tot” îl afli cel mai bine prin abordări științifice. Cu alte cuvinte, îl poți descoperi pe Dumnezeu prin știință. Ea indică un adevăr bazat pe dovezi, este doar o altă abordare asupra aceleiași probleme existențiale.

fota-2_web

Ai realizat și ilustrații pentru Kino Oko, Gui Boratto și Hot Casandra. Cum te inspiră muzica: ai revelații spontane sau îți construiești imaginea treptat?

Revelația vine și spontan, și treptat. Depinde de melodie. Poate veni chiar și în ambele moduri; inițial, ca o idee spontană, pe care o modific până devine ceva compozițional și conceptual acceptabil. De exemplu, pentru o muzică electronică cu multă forță,  mi se stabilesc niște conexiuni grafice extrem de rapid în minte. Spre deosebire de o piesă care are deja o poveste în spate, la care inițialele conexiuni sunt deja făcute de artistul care a compus melodia, iar eu trebuie să reprezint ce este deja, cu mici modificări estetice personale.

Invers acum, dacă picturile tale ar fi transpuse în muzică, ar fi tot o muzică electronică?

Cu siguranță electronică, sau ceva repetitiv, poate chiar ceva simfonic.  Trebuie și un pic de dramatism.

Te consideri un pictor suprarealist?

Nu, pentru simplul fapt că autoîncadrarea într-o categorie este autolimitare. Încerc să evoluez constant, iar pentru asta trebuie să am o viziune mai generală, fără să-mi impun un anumit stil estetic. Din exterior, probabil așa se vede, dar de multe ori nu fac altceva decât să iau elemente din realitate și să le juxtapun, adăugând câteva elemente din imaginație. Astfel, se creează o imagine aparent suprarealistă.

Cum ar trebui să perceapă și să analizeze privitorul o pictură realizată de Victor Fota: din planul apropiat spre cel îndepărtat sau cum îi dictează momentul?

Nu există o regulă. Eu de obicei recomand privitorului să se uite puțin de la distanță, pentru a i se impregna compoziția generală în minte, după care să se apropie și să exploreze detaliile. Detaliile sunt pilonii de rezistență în lucrările mele. Pe ele mă bazez să transmit starea lucrării, deci trebuie analizată de la o distanță mică.

fota-3_webSimbolurile întâlnite cel mai des in lucrările tale sunt cele geometrice.  Pot formele geometrice să transmită o energie directă spre inconștientul privitorului?

Limbajul formelor geometrice este cel mai pur, deci ar trebui să comunice cumva la nivel subconștient. Sincer, nu mă gândesc foarte mult la semnificația lor când le aplic. Folosesc formele geometrice și așezarea lor așa cum simt pe moment, pentru a crea un echilibru.

Pe lângă simboluri, în picturile tale sunt mereu prezenți  „observatori. În ce măsură te reprezintă ei?

Cu siguranță mă regăsesc în absolut toți „observatorii” din picturile mele. De multe ori mă reprezint chiar pe mine ca observator, deoarece sunt cel mai la îndemână model; gândurile îmi aparțin și eu sunt cel mai bun observator al realității mele, dar încerc pe cât posibil să folosesc și alți oameni care îmi inspiră o conexiune cu ideea din pictura respectivă.

Într-o realitate paralelă, dacă Victor Fota ar rămâne blocat într-o pictură realizată de el, care ar fi și de ce?

Un răspuns evident ar fi Eternal Self Conservation Monolith, ca să pot fi nemuritor, plutind prin spațiu, dar desigur, este stupid să îți dorești să trăiești veșnic. Aici revine ironia din noua serie de tablouri legată de extensiile umane. Răspunsul serios este că nu mi-aș dori să fiu blocat în niciuna din picturile mele, pentru simplul fapt că sunt niște lumi reci, rigide și deprimante.