-

VIOREL COJAN – CELE MAI FRUMOASE FOTOFGRAFII ALE MELE SUNT CELE PE CARE LE-AM RATAT

 
 

septembrie 25, 2016


Se întâmplă uneori să găsești prin cărți descrierea unor locuri supuse unui haos care se dovedește a fi aparent pentru că lucrurile se armonizează pe măsură ce le descoperi din ce în ce mai mult. Așa m-am simțit în atelierul lui Viorel Cojan. Aici e sanctuarul manechinelor care te urmăresc cu privirea prin cameră, al coliviilor ce închid fantomele unor glasuri de păsări de mult eliberate, al tablourilor, al jazz-ului și al pereților fără ferestre. Deasupra e o scenă de teatru, iar uneori răsună gălăgia repetițiilor. Stau de vorbă cu un tip cool, care păstrează ceva din perioada în care fotografia începea să devină la fel de necesară cum e azi. Pletele i-au rămas încă din epoca rock and roll-ului și a revoltei jeanșilor din perioada comunistă. Acesta este o scurtă istorie despre începuturile fotografiei în România și despre experiența de a trăi frumos. (Intro: Geo Barcan)

Pasiunea pentru film, pentru poveste a fost mereu în mine. Când eram tânăr, grafica mea era o dezvoltare foarte somptuoasă de imaginație. Desenam niște personaje de tip cartof, care trăiau într-o lume iluzorie, dar într-o arhitectură fantastică, inventată. Motivul principal al graficii mele erau orașele călătoare. Făceam orașele cu clădiri pe roți, apoi desenam catarge întinse și orașele mele călătoreau prin lume, iar pe ele erau tot felul de străzi pe care treceau personaje. Trebuie să mărturisesc că începuturile mele au fost sub influența lui Dali și pun asta pe seama faptului că m-am născut în orașul lui Tristan Tzara.  Am asimilat mult din aerul, atmosfera și tot ce a însemnat Tristan Tzara.

ana-lui-manole

Primele mele expoziții au fost în liceu, cu grafica despre care am vorbit, dar fotografia m-a prins așa de tare încât efectiv am lăsat grafica. Nu am mai putut să desenez. Nu m-a mai interesat. În primele fotografii căutam locuri bizare, în stilul lui Lucien Clergue. Pe timpul acela nici nu știam cine este Lucien Clergue, însă mai târziu, după ce m-am abonat la toate revistele de fotografie am aflat cine era acest mare fotograf. Pe timpul lui Ceaușescu toate revistele bune de artă și fotografie erau din țările socialiste precum Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, etc. În fiecare lună primeam 5 reviste, iar asta era o minunăție pentru mine. Mai era și revista Secolul XX, pe care, de când am cumpărat-o prima dată o citeam număr de număr, din scoarță în scoarță, și dormeam cu ea să îi simt mirosul. Aia a format în mine tot ce înseamnă comunicare cu artă, de la regie de film, literatura, grafică, teatru. Extraordinară revistă! Când eram în armată săream și gardul să mă duc să o cumpăr.

Având dexteritate la desen, pe lângă numeroasele filme clasice, am făcut și animație. Lucram pe celuloid cu un aparat fixat cu care făceam la fiecare fotogramă, două cadre. Imaginea cinematografică are 24 de cadre pe secundă, iar eu, pentru fiecare secundă, trebuia să fac minimum 12 desene. Asta pentru că anumite efecte trebuiau făcute din mai multe desene. A fost o aventură extraordinară. Mi-am creat și un colectiv cu prietenii care știu să deseneze și am început să mergem la festivalurile de film de animație. La primul festival chiar am câștigat premiul pentru cel mai bun eseu cinematografic de animație, care era făcut dintr-o combinație de obiecte animate și personaje vii. Treptat m-a supt chestia asta și n-am mai putut să o părăsesc, iar din momentul acela eu am rămas lipit de fotografie.

 

coliviaDoar fotografiile pot  dovedi care erau temele mele. Căutam lucrurile insolite, am încercat să transpun lumea mea din grafică, imaginativă, iar de aici nevoia de a construi povești. De aici am creat și primele performance-uri, adică niște povești pe care le desfășuram în fața camerei, le fotografiam  și ele trăiau ca niște benzi desenate erau pe o anumită temă. La teatru am ajuns să lucrez pentru a-mi desăvârși opera. M-a fascinat lumea teatrului, am făcut fotografie pentru teatru și înainte de 89.

Am trecut foarte ușor de la aparatul pe film la cel digital, pentru că aveam exercițiul computerului și prelucrării imaginii din tipografia în care am lucrat. Înainte îți trebuiau cursuri pentru tipografie, pentru că era foarte complicat, mai ales să faci selecția de culoare.

Dar editarea manuală e foarte diferită de cea din  Photoshop. Voluptatea pe care o poți avea lucrând pe formatul clasic, cu film, cu developare, cu substanțele pe care le poți face tu, astfel încât fotografia să se nască în mâinile tale e ceva cu totul special. Trebuie să iei niște decizii, care țin de scena pe care ai conceput-o, de subiect, de temă. În Photoshop, cu niște comenzi gata făcute, poți foarte ușor să zburzi în editarea fotografiei și ani de zile, devenind un expert în Photoshop, m-am chinuit să îmi fac fotografiile fără să folosesc în program acele efecte care se pot aplica pentru a scoate dintr-o fotografie banală ceva interesant. M-am luptat: cu cât știam mai bine programul, cu atât îl foloseam mai puțin. Pentru că aveam în spate fotografia pe film, care mi-a dat adevărata dexteritate de a folosi aparatul si puterea de a-mi selecta subiecte. Iar subiectele nu s-au schimbat foarte mult în anii ăștia. Digitalul nu m-a ajutat să fac altă fotografie. Am mers pe stilul meu.

 

viorel-cojan-2015

Viorel Cojan, 2015

viorel-cojan-1978

Viorel Cojan, 1985

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Să ajungi viral înaintea internetului era mai complicat. În România, mișcarea fotografică nu se împărțea în profesioniști și amatori. Era o mișcare fotografică întreținută cultural, mai ales prin niște concursuri care erau sub tutela caselor de cultură, în general. Cultura era foarte bine controlată de partid și, ca să poată fi controlată, trebuia găzduită de niște instituții în care se putea controla. Nu era deloc promovată arta individuală, trebuia să faci parte dintr-un fotoclub – care totuși erau dotate foarte bine. În Cluj, București și Oradea erau niște concursuri naționale, făcute special pentru elită. Însă la Oradea exista salonul de nud, iar participarea mea acolo a însemnat o deschidere către subiectul meu predilect. Tot ce se întâmpla acolo era împotriva oricărei norme de morală din perioada comunistă. Plus că nudul era și cel mai greu subiect de atunci. Iar salonul de la Oradea era absolut fascinant. Totul era în premieră, nu aveai voie să vii niciodată cu aceeași fotografie. Era proaspăt tot timpul. Când m-am dus acolo, am fost primul fotograf din Moldova care participa. Moldova era albă pe hartă la subiectul fotografie. M-au primit cu brațele deschise. Plus că toate centrele de fotografie erau în rivalitate. Ce este important e că erau acreditate de Federația Națională de Artă Fotografică, iar dacă erai admis de șase ori la unul din saloanele acestea, puteai să devii maestru internațional. Pe lângă vernisajele locale pe care le puteai face, mai putea să apari în catalogul expozițiilor în care erai primit. Acesta era maximul pe care-l puteai atinge.

img_1042

Ideal la o imagine, fie în film, fie în fotografie digitală, este să nu vezi și să nu simți cum este făcută. Totul trebuie să fie de un firesc absolut. Nu poți să spui că există o fotografie ideală. Însă cred că a face fotografie din nimic este dovada măiestriei în această artă. În fine, până la urmă trebuie să cauți fotografia, ea este viața, trebuie să ai tot felul de întâlniri, să fii dinamic, să cauți tot felul de provocări. Nu poți doar să stai undeva și subiectul să treacă pur și simplu prin fața ta, iar tu să apeși pe buton. Trebuie să cunoști viața și să îți dai seama care sunt subiectele tale, iar apoi să le cultivi, să le construiești.

img_1082 img_1081

Sunt în stare să mă bucur și de cel mai banal lucru dacă starea mea se îmbină cu magia acelui loc. Nu am făcut niciodată peisaj. Am ignorat total această latură: de la peisaj la plante, animale și animăluțe. M-am întâlnit cu unele care meritau fotografiate, însă în rest, nu m-a atras. Îi admir pe peisagiști, însă eu am o oroare față de subiectul acesta pentru că mi se pare atât de facil. Știu că e nedrept să spun lucrul acesta, pentru că orice subiect are dificultățile lui și trebuie să îl cauți. Nu mergi așa ca un turist, vezi ceva și gata, ai fotografiat.

img_1143

Mi-amintesc de o fotografie pe care nu am făcut-o: treceam pe un pod, peste o apă și trecând cu mașina pe pod, am văzut un individ care trecea prin apa râului, iar soarele era la apus. Omul acesta căra în spate o coasă, iar în ea se vedea soarele. El purta de fapt o coasă din flăcări și omul cu flacăra în spate traversa apa în timp ce eu treceam cu mașina pe pod. Era absolut și fabulos felul în care acea coasă ardea. Cele mai frumoase fotografii ale mele sunt cele pe care le-am ratat.

img_1080

img_1084

 

modigliani-02

modigliani-01