-

Vlaicu Golcea – un produs al Bucureștilor

 
 
„Fără să vrei mi-ai spus cel mai frumos lucru. Ai mare dreptate, așa este. Sunt produsul acestui oraș și exemplificarea lui totală”. Râde puțin în barbă. Ne spune că muzica lui nu are o amprentă anume, nici nu urmărește acest lucru. Dacă îi ascultă cineva toată muzica, nu va putea spune „uite, asta e făcută de Vlaicu Golcea”. La fel cum nici Bucureștii nu au o amprentă unică, fiind mai degrabă un amalgam de simțuri. Iar cu orașul ăsta are o relație specială. Astăzi, îl vede Noire. Mâine vom mai vedea.

În urmă cu 8 ani, asistam la unul dintre primele concerte underground. Aveam 17 ani, proaspăt împliniți, iar descoperirea beciurilor bucureștene înfundate în fum de țigară era o reală revelație. Mirosul de bere ieftină, combinat cu distorsul chitărilor de pe scenă, ne dădea senzația de libertate amestecată cu o bucurie naivă specifică vârstei.

Trupa se numea AB4, iar motivul venirii noastre era piesa lor, intitulată Come, în care ne încurcam degetele de fiecare dată când o testam la chitară. Formula în care activau era una surprinzătoare – doar 3 oameni. Dacă Beavis și Doru (n.r. tobarul și solistul/chitaristul) se încadrau în spiritul rock-ului alternativ, cu converși și dând ritmic din plete, basistul era, de fapt, un contrabasist. Stilul agresiv și crunchy AB4 era contrabalansat de acest domn, aparent timid și așezat, care mângâia tacticos contrabasul său. Scund, serios și concentrat, testându-și ocazional barba brunetă și creață, prezența lui, deși atipică, dădea o notă aparte concertului.

Fuziunea 

Vlaicu Golcea, personajul misterios din povestea noastră adolescentină, este un fost rocker, care în clasa a 12-a a hotărât că vrea să facă muzică. A pornit cu chitara, după care a trecut pe bas, de la care a ajuns în mod natural la contrabas, liniștindu-se cât de cât odată cu descoperirea laptopului și a butoanelor, în jurul cărora astăzi își construiește setul live. Ah, și mai știe și clape. Ușor, ușor, compoziția a început să îl atragă mai mult.

„Tot cântând cu chitara a început să îmi placă McLaughlin și am trecut înspre jazz și am dorit să devin chitarist de jazz, ca să îl studiez într-un cadru instituționalizat. Întotdeauna am făcut aceste schimbări în funcție de perioadele prin care treceam. Întâmplător, un prieten, Lucian Ban, avea o trupă care se numea Jazz Unit și am zis OK, hai să iau bas-ul în mână”.

Este absolvent al Academiei de Muzică București, secția jazz, însă setea sa muzicală depășește rigorile unui singur gen sau ale unei singure destinații. Are peste 20 de albume pe care și-a pus amprenta, dar în același timp face muzică de teatru, film și dans contemporan: „Cumva, nu am reușit să rămân înțepenit într-un singur proiect, și nu știu dacă asta este bine sau rău. Faptul că am avut ocazia să fac lucruri atât de diferite mă hrănește foarte tare.”

De atunci, am avut ocazia să auzim de Vlaicu Golcea pe toate scenele culturale bucureștene, de la bodegi înfundate-n fum de țigară, la scena Teatrului Odeon: „Am descoperit că muzica live nu are nicio legătură cu muzica de teatru, cu cea de film și cu cea de dans contemporan. În ultimul timp, mă provoacă foarte mult muzica de scenă, pentru că, într-un fel sau altul, are legătură cu motivul pentru care m-am apucat de muzică.” Și motivul este faptul că, inițial, și-a dorit să descopere cât mai mult ce înseamnă muzica. „De ce Beatles nu e Rolling Stones și invers.” Or, în teatru sau dans contemporan, muzica nu mai este personajul principal. Aceasta este diferența majoră care îl fascinează.

Când compune pentru teatru sau dans, se raportează la estetica regizorului sau a coregrafului. Ei sunt cei care semnează spectacolul, în ansamblu. La film lucrurile stau puțin mai comercial, coloana sonoră rămânând în umbra actorilor care vând. „Habar nu avem cine a scris muzica la American Beauty, care mi se pare una din cele mai frumoase coloane sonore.” Încearcă să ajungă la niște soluții care să întâlnească la jumătate gustul său și viziunea regizorului. Studiază însă foarte mult și contextul. Participă la foarte multe repetiții, ţine cont de posibilitățile tehnice ale teatrului, de exemplu. Cu toate astea, se străduiește ca rezultatul final să se potrivească întregului ansamblu artistic creat. Personal, am simțit tot ceea ce spune. Este suficient să ascultați coloana sonoră a filmului Despre oameni și melci și poate veți vedea cum reușește să plieze muzica peste acțiune. Ispravă pentru care a fost nominalizat și la un Premiu Gopo.

Este, până la urmă, o muncă de echipă. Totul trebuie să se alinieze. Dacă într-o trupă chitaristul trebuie să se înțeleagă cu tobarul, în alte spectacole performative cel ce propune sau face muzica trebuie să comunice cu ceilalți participanți, fără orgolii artistice. Lucru, dealtfel, deloc ușor. „Nimic nu este mai greu ca cineva să îmi explice mie cum vrea să fie muzica. Și fiecare se pricepe la muzică și are niște opinii destul de clare despre ceea ce înseamnă muzica. Dar văd în lucrul ăsta ceva care mă motivează să caut traduceri ale unui sunet în mintea cuiva.”

Vlaicu Golcea ne povestește puțin și despre ce înseamnă a fi producător. Pe cât posibil, muzicianul intervine cât mai puțin. „Dacă am înțeles un lucru până la vârsta asta este că nimic nu e bătut în cuie și că fiecare lucru poate fi privit din foarte multe părți și că nu există o judecată bună și una rea, mai ales în domeniul artei.” Încearcă astfel să facă abstracție de ceea ce și-ar fi dorit el să audă sau să facă.

Gălăgia orașului

Relația lui Vlaicu cu Bucureștii este bipolară. Ultimul său album, lansat în ianuarie, poartă titlul Noire de București (îl puteți descărca de aici). Îi place să trăiască în el, însă în același timp, se simte agresat. Resimte neplăcut aspectul socio-politic, și are o impresie de sumbru generalizată. Frustrările și lipsurile emanate de acest spațiu pot fi cu ușurință extrapolate la nivel de țară. „Albumul reprezintă o expresie a ceea ce trăiesc și gândesc în anii ăștia, și am asociat acest oraș cu această culoare.”

Sigur, nu neagă șarmul proverbial al Bucureștilor. Nici faptul că este un loc exotic pentru mulți străini, probabil. Nu ar schimba nimic la el, pentru că oricum, dincolo de ce crede el sau ce cred ceilalți, fiecare oraș își trăiește propria viață. Din punct de vedere muzical însă, a simțit nevoia să se puțin de București, pentru că situația i se pare „destul de tristă”. Până la urmă, asta îl îngrijorează cel mai tare. Simte că nu se întâmplă foarte multe lucruri. Nu este deschidere pentru nou. Tocmai din cauza asta, cu tristețe ne spune că Shukar Collective a avut mai multe cântări pe afară decât aici, pentru că pur și simplu nu i-a chemat nimeni.

Și, poate ce este mai dureros, simte că artistul și publicul, în timpul concertelor, trăiesc în „lumi paralele”. „Nu văd de ce cineva ar plăti niște bani pentru o intrare, ce-i drept, modică, să vină să fie deranjat de niște oameni de pe scenă.” Nu înțelege atitudinea asta față de muzica live, și îi dăm dreptate. Nu ne amintim să ne fi putut bucura cu adevărat de un concert, în ultimul timp, fără să fim nevoiți să ascultăm stereo poveștile celor de lângă noi. Poate atitudinea față de artiști, în general, s-a schimbat din cauza comodității pe care ți-o oferă internetul. Nu mai este nevoie să faci mari eforturi pentru a vedea sau asculta pe cineva live. Sau cine știe. În orice caz, este evidentă diferența dintre București și alte orașe din lume, cum ar fi Berlin, Montreaux sau Praga unde poți cânta fără nicio problemă. Și din nou, cu aceeași tristețe, suntem de acord. Simte și o diferență clară și între București și Cluj sau Timișoara. Acolo oamenii chiar stau să te asculte. Așadar, ne spune cu tristețe, celebra „comunicare cu publicul a devenit ultra desuetă și nu-și mai are rostul.”

Întâlnirile

Fără îndoială, Vlaicu Golcea a avut numeroase colaborări cu muzicieni valoroși precum Marta Hristea, Sorin Romanescu, Electric Brother, Tavi Scurtu, Mihai Iordache sau Rudy Teianu. Întâlnirea cu coregraful Florin Fieroiu a avut însă un impact ceva mai puternic: „La momentul acela, în 2002, am fost aproape șocat să descopăr cum un dansator și un coregraf ascultă muzică, și cum lucruri care pentru mine înseamnă ceva, pentru el înseamnă altceva. Întâlnirea cu Florin Fieroiu mi-a schimbat focus-ul în ceea ce privește raportarea la sunet.”

În ultimii ani, Vlaicu s-a deconectat de la muzica românească, ce îi pare a nu aduce nimic nou, sau a nu surprinde cu nimic. Situația pare similară la nivel mondial. Prima comparație care îi vine în minte este Led Zeppelin – Mars Volta, două trupe care sună la fel de bine, dar care se bucură de aprecieri total diferite, grație perioadelor diferite în care au apărut. „Muzica a devenit un produs, și înseamnă aproape 90% doar împachetare. Există multe replici. Ce n-am trăit noi, că eram prea mici, acum retrăim HD. Cu niște băieți care n-au 60 de ani, ci au 25, și arată bine. Dar nu mai e OK, ceva a dispărut.”

Chiar și așa, simte că trăim o perioadă interesantă pentru muzică. Fiecare gen a început de o manieră mai obscură, într-un anumit context socio-politic, apoi a atins un apogeu și s-a diluat în felul său. Fie s-a pierdut, fie a devenit foarte mainstream. Pentru că de vreo 10 ani nu a mai apărut nimic revoluţionar, cea mai mare parte a muzicii este o continuă întoarcere la origini. În rock, în jazz, în orice.

Din toată amestecătura de genuri, instrumente sau influențe muzicale, un lucru rămâne, totuși, cât se poate de limpede. Vlaicu Golcea este un artist în sensul cel mai cinstit al cuvântului. Socotește muzica o artă, și refuză să o desconsidere. Analiza microscopică a tuturor elementelor sonore care ne fac să vibrăm, să ne mișcăm sau pur și simplu să medităm reprezintă, pentru el, un fel de hrană permanentă, incompatibilă cu suita de compromisuri la care un muzician ar fi tentat să recurgă. Pe Vlaicu nu-l interesează radioul, ci îl preocupă „sănătatea mentală artistică.”