-

White Lies și Mogwai @TimeShift Music Festival

 
 

You got blood on your hands

And I know it’s mine

Astea-s versurile pe care Harry McVeigh credea că le va ști toată lumea. Așa că, chiar înainte de primul refren din „Unfinished Business”, a făcut un gest de invitație spre public. Voia să-i lase pe ei să cânte. Doar mai făcuse asta, când cânta pentru stadioane întregi. Cel mai trist moment pe care l-am trăit vreodată la un concert a fost când și-a dat seama că publicul e prea mic și prea „laic” pentru efortul ăsta.

A fost singura tresărire de dezamăgire de pe chipul lui McVeigh, care, altfel, a fost exact cum îl știm: bucuros că e pe scenă, mai recunoscător decât toți muzicienii pe care îi știu eu, și neverosimil de cald, chiar și atunci când cântă pe viață și moarte, scuipându-și plămânii, versuri naiv filosofice ca: „that’s why everything’s got to be love or death” sau:

The circus never dies

The act forever haunts these skies

I know we cannot stay

Farewell to the fairground, these rides aren’t working anymore.

Goodbye to this dead town,

until the ice begins to thaw. 

 

White Lies au fost vineri seară (21 iulie) pentru a doua oară în România. I-am mai prins și acum opt ani la B’estfest, când erau cea mai prospătură indie.  Pentru ei, concertul de-atunci, în care au deschis pentru The Killers, chiar pare să fi contat. Harry ne întreabă cine a fost acolo și dedică „Death” celor care au venit și la cântarea din 2009, când erau foarte la început.

Atunci i-am ascultat sub o copertină, tot în curtea Romexpo, lipită de alți oameni adăpostiți ca mine de o ploaie nervoasă. Nu vedeam mai nimic. Dar se auzea limpede și epic. Abia atunci m-am îndrăgostit de trupa asta care suna atât de clar și curat în cea mai inoportună ploaie.

Acum stau, în schimb, cu ochii lipiți de ei, chiar în primul rând. Nu mi-a fost deloc greu să ajung în primul rând, pentru că public era de vreo 100 de ori mai puțin decât meritau.

McVeigh vorbește cu publicul, zâmbește nonstop cu dinții lui mari și surprinzător de corecți (pentru un britanic). Poartă un tricou negru și pantaloni închiși la culoare, care îl fac să pară mai înalt decât e (chiar nu e), dar în picioare are teniși roșii, care-l dau de gol. Încă e ceva copilăresc în felul lui de a se plimba pe-o scenă, oricât de polished ar fi în haine și în interpretare.

Nu pare să-l afecteze nicio clipă că în fața lui nu sunt 20.000 de oameni, ci niște sute, poate o mie. Nici că printre oamenii ăștia sunt mulți gură-cască, acolo doar fiindcă e „main stage”, nu că i-ar asculta albumele acasă. Nu îl deranjează nici că reporterul PRO TV ia sincroane în mijlocul concertului chiar în fața gardului care desparte publicul de scenă. Harry e pur și simplu contagios de fericit. Ridică des mâinile în aer, în mișcarea lui caracteristică prin care laolaltă ia în brațe pe fiecare din ascultătorii lui, laolaltă îi ridică puțin din cotidian.

Între pauzele dintre piese, pentru două-trei secunde se face liniște și străbate în curtea Romexpo sunetul de la scena unde se mixează într-un cort.

„Am aranjat cu un DJ să mixeze între piesele noastre, ca să nu vă plictisiți”, face Charles Cave o poantă finuță.

Băieții trec fără avertisment, într-un pendul nonstop, de la clasicele de pe „To lose my life” sau „Ritual” la mai riscantele piese de pe „Friends”, cu care publicul pare cel mai puțin familiarizat.  Trecerile sunt interesante, pentru că arată o trupă care a învățat să se ia mai puțin în serios, după ce a depășit hopul primului album (well, primul în care nu se numeau „Fear of flying” și nu sunau a Franz Ferdinand, cel puțin).

Primul album e cel care ne-a scotocit în suflete tuturor când eram mai copii. Avea versuri lipsite de autoironie, mari, romantice, tranșante, care, ajutate de timbrul greu și ferm al lui McVeigh, sunau a sentințe narative. Avea un sentiment al urgenței. Și mai avea ceva: un fel ciudat de a te ridica fix atunci când credeai că te va doborî. „To lose my life” e unul din albumele alea pe care, și la 100 ani după, criticii îl vor trece pe listele „albume de ascultat într-o viață”.

Nu-i de mirare așadar că pe cântecele de pe „To lose my life”, eu una am murit puțin. Și cred că n-am fost singura. Cbiar dacă eram puțini pe limba cărora cântau White Lies.

Sâmbătă am fost la Mogwai. Cu totul diferit, dar aproape la fel de mișto. Fără versuri, fără căldura lui McVeigh, cu mult mai puține vorbe între cântece, la o scenă mai mică ce făcea publicul să pară mai îndesat. Instrumental, întunecat, cântat.

O să recunosc. Am mai plâns eu pe Mogwai, dar niciodată cu 300 de oameni în jur ca azi. Mi-am revenit filmând. Cu telefon, că atâta pot. Mi-am revenit, pe naiba. Mi-au stors sufletul ca pe un burete năclăit, îmbibat în două beri cu tequila. M-au făcut să mă gândesc la tot ce încercam să nu mă gândesc, fără să rostească vreun cuvânt.

Lumea pleca din față pentru că se auzea prea tare. Am rămas fiindcă tot ce venea dinspre boxe curăța, iginieza, exorciza. Și am înțeles ceva în ziua aia: nu ai cum să minți la un concert Mogwai.

 

 

Notă: O versiune anterioară a acestui articol era ilustrată cu poze făcute cu telefonul de autoare, dar între timp a primit un pont pentru niște minunății de imagini care chiar arată cum a fost la White Lies.