-

Wim Vandekeybus: o viziune din interior

 
 

octombrie 1, 2017


Bucharest International Dance Film Festival propunea, în ediția din 2017 (7-10 septembrie), o nouă temă: The Age of Strange. Mai exact: explorarea modalităților de întoarcere la natural, fragilitate și contradicție. Adică tot ceea ce urmărește Wim Vandekeybus în activitatea sa de performer, coregraf și regizor. Știind asta, ce film mai bun să încheie a treia ediție BIDFF decât documentarul despre viața sa?

 

WIM – despre Wim Vandekeybus, regizat chiar de sora sa, Lut Vandekeybus. O selecție impresionantă de imagini din spectacole, repetiții, interviuri și arhive personale care arată multiplele fațete ale lumii artistului.

Reperele unei mari familii

Wim se naște în 1963, în Belgia. Crește fericit printre frații și surorile lui. Tatăl lui, veterinar, îl ia la fermele din împrejurimi, unde făcea vizitele medicale. Wim crește fericit și printre animale.

Studiază psihologia, dar nu apucă să o termine pentru că în 1982 începe colaborarea cu coregraful Jan Fabre. Trece proba de selecție fără să aibă nicio pregătire în dans. Chiar și așa, după aproximativ doi ani, instinctul îi spune că abordarea lui Fabre nu i se potrivește.

Așa ia naștere a doua familie a lui Wim: compania Ultima Vez, pe  care o pornește cu membri care mai de care mai diferiți, mai underdog, mai plini de hai-să-facem-ceva-diferit.

Așa încep să zboare pietrele pe scenă în timp ce dansatorii se strecoară printre ele în primul lor spectacol: What the Body Does Not Remember (1987). Este un succes la care nu se așteptau niciunul dintre ei, care le aduce premiul Bessie la New York și face loc următorilor peste 30 de ani de spectacole cum ar fi Les porteuses de mauvaises nouvelles (1989), In Spite of Wishing and Wanting (1999), Blush (2002), Monkey Sandwitch (2011), Talk to the Demon (2014), Speak low if you speak love (2015).

Confruntarea fizică între bărbat și femeie, confruntarea între om și om, loviturile, tăieturile, captivitatea într-un acvariu, poruncile spuse și respectate, scufundarea cu totul în apă, îngroparea în nisip, pierderea în natură printre animale sălbatice, omul ca animal sălbatic mușcând din alt om. Pe scenă, într-o filmare, doar din mișcare, sau și prin sunete și vorbe. Că e mitul lui Orfeu reinterpretat, un mit personal sau o scenă de zi cu zi.

De la spectacol la spectacol, Wim descoperă cum e să fii simultan dansator, coregraf și regizor al extremelor.

Tot compania îl face pe Wim să descopere pe rând cum e să iubești și să devii tată. De-a lungul timpului, două dintre membrele companiei îi devin partenere de viață. Iar dacă pe scenă și în culise îl vedem pe Wim reformulând limitele, în viața de familie îi descoperim dimensiunea atentă, caldă, aproape banală. Acasă, joaca lui cu focul de zi cu zi devine doar joacă.

Cu toate astea, granița e fină: familia se întâlnește inevitabil cu opera. Când se îmbină, cei doi copii ai săi devin actori ai companiei încă din primul lor an de viață. Când se ciocnesc, relațiile cu partenerele de viață se dizolvă sau ezită. Oricum ar fi, spectacolul continuă.

Limitele din afara zonei de confort

Wim nu a studiat teatrul, dansul, sau filmul. Și-a urmat instinctul. Spectacolele lui nu sunt nici teatru, nici dans, nici film. Sunt instinct.

La repetițiile companiei pentru primul spectacol, Wim nu știe spaniola prea bine și are nevoie de un translator. De câte ori cere ajutorul, spune că e ultima dată. Ultima Vez. De-aici numele companiei. Însă nu a fost o întâmplare, ci mai degrabă o potrivire.

Ce îl preocupă pe Wim e momentul când poate fi ultima dată. Ca atunci când ți-e frică și fugi, sau când te îndrăgostești și te porți de parcă ar fi ultima dată când îl vezi pe celălalt. Toate momentele care au o anumită fatalitate, care se reduc la ceea ce trebuie să faci. Momentele când rațiunea trece pe plan secund și corpul preia controlul. Momentele când mișcarea instinctuală te aduce la suprafață și te protejează.

Spectacolele lui sunt despre eroare, vulnerabilitate, imperfecțiuni. Despre uman. Despre supraviețuire. De aceea compania poate fi pentru oricine. De aceea lucrează și cu copii, și cu orbi și cu oameni în vârstă. Nu trebuie să fii dansator profesionist. Compania e pentru oricine trăiește viața mai intens din cauza unei slăbiciuni. Materialele video, recuzita, textele, mișcările, sunetele –  toate devin instrumente ale unei coregrafii interioare care abia așteaptă să fie descoperită. Atât de dansatori, cât și de public.

Spectacolele marca Ultima vez nu sunt spectacole de la care să pleci cu răspunsuri, ci cu mai multe întrebări. Sunt exporări fizice ale subconștientului. Nu înveți despre iubire sau despre moarte. Le vezi în mișcare. Te lași scuturat de ele, te scufunzi în necunoscut.

Toate fragmentele de performance-uri și repetiții din WIM te pun față în față cu ceea ce ai de înfruntat în profunzime. Îți pun pe masă frici și ezitări și te îndeamnă să cauți ce vrei cu adevărat acolo unde nu mai ai controlul analizei. Simți că ajungi acolo când privești fragmentele și-ți vine și ție să te miști grațios sau mai puțin grațios printre propriile obsesii.

WIM te trece dintr-un singur foc prin tandrețe și visceral, ambiguitate și concret, pericol și credința aproape absurdă în ceva salvator. Pleci puțin mai zguduit din sală decât ai intrat, dar categoric mai plin de viață.