-

Adevărul lui Emilian Oprea

 
 
Meseria de actor înseamnă, printre altele, nesiguranță și teamă. Puțini au însă curajul să vorbească deschis despre ele. Iar Emilian Oprea este genul de persoană care îți vorbește cu o sinceritate debordantă despre toate trăirile și experiențele lui. Și aceeași deschidere o poartă cu sine în toate rolurile pe care le interpretează. L-am crezut când l-a interpretat pe procurorul Panait, așa cum l-am crezut când l-am văzut jucând și alte roluri. Așa cum atunci când am stat de vorbă nu a ezitat să își asume fiecare cuvânt. Și am simțit că îl recunosc și îl identific cu toate acele personaje despre care vorbeam mai devreme. Dar nu pentru că a jucat un rol în fața mea, ci pentru că în fiecare rol, ca și în viața reală, aduce în față adevărul.

„Adevărul unui actor cred că-i adevărul lui personal. Dincolo de text, de regie și de mise-en-scène. Cred că e adevărul tău pe care îl spui acolo. Pe care îl faci în primul rând, că nu doar vorbele sunt principalul, deși la teatru mai mult vorbele au putere. Iar urcându-te pe scenă cumva e și un soi de exorcizare a problemelor pe care le ai. Asta ne permite cumva teatrul. Dincolo de frumusețea jocului și de faptul că vrei să demonstrezi ceva, e și o mare nevoie a ta. Și în plus pentru că iubești jocul ăsta de-a viața. Acolo nu ți se poate întâmpla nimic. Pe scenă ești safe întotdeauna, și e bine să te arunci acolo. Acolo urletul tău nu poate fi atât de surd cum e în viață.”

 

Adevărul despre începuturi

Nu știu dacă e așa o poveste spectaculoasă. E o întâmplare. Își aprinde prima țigară și povestește cum a devenit actor.

De multe ori auzim cum a fi artist este o vocaţie pe care unii o au de mic copil. A fi actor de teatru sau film, nevoia și plăcerea jocului de-a viața a fost pentru mulţi scopul clar spre care au țintit de mici. Nu pentru toţi. Emilian a vrut mai întâi să fie silvicultor. Era o meserie de familie, o meserie frumoasă, care părea perfectă pentru adolescentul de 14 ani care pleca spre Câmpulung Moldovenesc și căruia-i plăcea pădurea. Descoperind însă un domeniu corupt, „spurcat și smintit”, Emilian a ales actoria. A dat admitere la Universitatea de Artă din Iași, Facultatea de Teatru, Secția de Actorie. Mai mult o decizie de moment, o alegere pentru care şi-a dat seama că nu e destul de pregătit, un adevăr încă nedescoperit dintr-un domeniu plin de nesiguranţe.

A stat un an acasă și s-a pregătit cu doamna Geta Cacevschi. „Ea mi-a spus de la început ce înseamnă meseria asta, la ce să mă aștept, la nesiguranțele ei, la faptul că nu știi niciodată dacă ai talent sau nu, toată viața te vei întreba de lucrul ăsta. Că-i o doză mare de noroc în această meserie. Toate lucrurile astea treceau pe lângă mine când mi le spunea.”

În timp ce se pregătea, dorința de a deveni actor devenise un fel de încăpățânare. Începuse să îl încânte ideea, fără să fie prea conștient de ce își dorește actoria. Își amintește cum atunci când era copil, își alegea viitoarele meserii în funcţie de cele ale personajelor din filme care îi plăceau. „Apropo de silvicultură, când îl vedeam pe Brad Pitt în Legendele Toamnei… Ce personaj mă atrăgea, asta voiam să mă fac. Păi, trebuie să mă fac actor, dacă vreau să fiu atâtea.”

 

Nici cea mai pregnantă amintire a lui de la admitere nu este povestea cea mai spectaculoasă. „Când am verificat lista cu cei admiși, am avut un moment de panică, pentru că pe măsură ce parcurgeam lista, spre vârful ei, nu mă regăseam. Parcă și lumina și sunetul din acel hol se estompau, ca într-un cadru final de film.” A intrat primul pe listă la băieți în grupă cu Marius Manole și George Gâdei de la Travka.

 

Teatrul din Brăila

Începutul în teatru nu a fost ușor. A fost remarcat la Gala HOP și a primit promisiuni că atunci când se va elibera un loc la Brăila va fi chemat. Însă a durat ceva, iar așteptarea, câteodată, poate fi un supliciu.

„Eram blazat, am stat jumătate de an acasă, nu jucam în nimic, intrasem într-un soi de depresie, dar la un moment dat m-au chemat. Ușor-ușor am început această aventură cu Teatrul Maria Filotti din Brăila. Apoi au mai adus și alți colegi acolo, am început să lucrăm cu Radu Apostol un spectacol-două, apoi a venit Radu Afrim, cu care am continuat să lucrez mai mult, nu numai la Brăila dar și prin alte părți.”

Bucuria cu care povestește acei ani este captivantă. „A fost o perioadă foarte faină atunci la Brăila. Au fost niște generații foarte mișto de tineri care veneau la teatru, care mai citeau, care vedeau anumite filme. Cărora puteai să te adresezi într-un fel, apropo de spectacolele lui Afrim și de un anumit stil de a juca, poate uneori mai dur, poate uneori mai direct, mai pe limba lor, mai cinstit cumva, dincolo de glam-ul teatrului conservator. Iar asta mie mi-a plăcut foarte mult.”

Fără să schimbe tonul, dar cu o ușoară urmă de tristețe, spune însă că Teatrul din Brăila a avut și căderi: „Dar poate așa e un dat în România, cum o instituție, sau un grup, urcă puțin, se întâmplă ceva și sunt stopați. Ni s-a schimbat directorul atunci, a venit un om care habar n-avea pe ce lume e, și ne-a dat în cap. Trei ani de zile am fost efectiv anihilați, nu mai știam ce se întâmplă cu noi, a fost o perioadă urâtă, urâtă tare.”

 

„O generație a tinerilor furioși în borcan”

„Generația asta de care vorbesc avea 10-12 ani când am ieșit din comunism, când a venit Revoluția. Totuși, până la 12 ani știam și noi câteva lucruri despre asta. Nu la un nivel mult mai dur și mai dureros, cum au pățit alții, dar am văzut și noi ce era în comunism. După ce am crescut, am fost generația care a avut drept de vot pentru prima oară în 1996, când ca și anul trecut era un val din ăsta puternic de entuziasm că se schimbă ceva, că se scapă de trecut.”

Dar în teatru a simțit o ruptură faţă de acest mediu social politic. Nu l-a mai interesat. Și a simțit cum, de fapt, întreaga lui generație a devenit dezinteresată. Tocmai din dezamăgire. Însă nu a descurajat niciodată un tânăr, doar pentru că el a fost decepționat: „Sunt alături de ei, și le spun „OK, din nou, sunt cu voi, din nou, o să ne ștergem cu toții de sânge la bot, dar nu contează”. Mi-e foarte teamă, că or să crească ăștia mici ai noștri și or să ne întrebe la un moment dat: “băi dar voi ați fost o generație așa faină cumva, ați făcut teatru într-un fel, ați făcut film într-un fel, ați făcut muzică într-un fel. De ce-ați fost atât de blegi?” În continuare nu am răspuns la asta. De-asta cumva încerc și acum să fiu prezent și să fiu atent, să fiu mult mai atent.”

Însă actorii, prin cum reuşesc să fie vocile unei generaţii, au momente în care simt şi chiar schimbă ceva prin ceea ce fac. „Am simțit asta când am făcut, de exemplu Adam Geist cu Radu Afrim la Brăila. Un poem punk este piesa aia. E plină de frumusețe, e extraordinară, și montarea noastră cred că a fost foarte bună. Mai frustă, cinstită și dură, dar tocmai pentru că textul ăla nu-ți permite altfel, nu puteai să o încălzești aiurea. Și mi-a plăcut foarte mult că Radu a fost atunci atât de puternic, și noi trupa de la Brăila am fost atât de puternici încât să nu cedăm. Au fost niște presiuni… și da, cred că a fost pentru prima oară când m-am simțit ca un star rock când terminam piesa aia. Și nu la modul vanitos o spun, chiar mă uitam în ochii oamenilor, gașca asta de tineri foarte faini care erau cu ochii în lacrimi și erau foarte puternici și-mi spuneam „oh, fuck, în sfârșit, am făcut ceva OK.”

Am simțit că asta îl hrăneşte. Ca pe oricare om care își face meseria cu mintea și sufletul deschise. Da, este adevărat, mai cazi, te ridici din nou, însă astfel de momente îți dau energia să continui. „E plăcut, dar îți trebuie genunchii tari și psihicul tare. Bine, e normal, ai căderi, te mai bagi într-o cambuză, îți fuți creierii, te mai cureți puțin, și după aia o iei de la capăt, asta este, te scuturi, mergi, dar toți fac așa, nu cred că doar noi actorii. Cred că toți care activează într-un mediu artistic au momente d-astea.”

Însă și asta vine cu răspunderea de rigoare. „Îmi doresc să las ceva în urmă, cumva o amintire faină puștiului, să îl educ într-un fel, să vadă niște lucruri la mine, la noi, la prietenii mei, la generația asta, apropo de responsabilitate. Îmi doresc să fie foarte atent, ceea ce îmi doresc și mie de fapt. Asta cred că întotdeauna am avut așa în mine, dar după ce am terminat De ce eu?, după ce am făcut cunoștință mai bine cu Cristian Panait, mi-am dat seama cât de atent trebuie să fii și cât de mult contează. Chiar dacă el și alții ca el din generația lui au plătit mult… unii cu viața, mulți cu viața, alții cu presiuni psihice, cu ieșit din magistratură, cu stat pe bară o grămadă.”

Așa cum, de altfel, are încredere în tinerii din teatru, dar care i se par prea puțin încurajați. „Chiar dacă dau chix o dată, de două ori, stai puțin frate, dă-le timp, sunt mici. Poate nici școala nu mai este cum era. Eu ca actor am întotdeauna încredere într-un regizor cu care mă bag. Lasă-l puțin, ajută-l să crească, ce te costă. Am văzut regizori titrați care au dat niște gherle de nu-i adevărat, de ce să nu ai răbdare cu unul tânăr. Și dacă îi crești puțin ei pe urmă se duc, puternic. Dar e o luptă care câteodată te și stopează din creație, nu mai ai libertatea aia deplină. Și parcă nici nu suntem o generație a tinerilor furioși, suntem o generație a tinerilor furioși în borcan, e urletul ăla surd.”


Lupta din film

Primul scurt-metraj în care a jucat a fost Un pahar de vin în plus (2008, r. Andrei Dobrescu). I-a plăcut entuziasmul tinerilor cu care a lucrat, solidaritatea și prietenia dintre ei, simțindu-se din nou ca în studenție, când stăteau și băteau cuie în practicabile.

„Mi-a plăcut scenariul, și cum să nu fac, că nu e ca și cum spun mulți… „am acceptat acest rol”… nu, n-ai acceptat, te-ai luptat pentru el, ai fost bucuros că l-ai luat.”

După aceea și-a dorit să repete experiența, însă poate și din cauza comodității, a faptului că se simțea foarte bine cu oamenii alături de care lucra la Brăila, cu teatrul de acolo, cu faleza Dunării, lucrurile nu s-au întâmplat foarte repede.

Nu crede că sunt diferențe majore între actorii de film și cei de teatru. Sigur, sunt tehnici diferite, dar le înveți dacă îți place, adevărul actorului e acelaşi şi pe scenă, şi în faţa camerei.

„Trebuie să fii ajutat puțin, dar ca să fii ajutat trebuie să faci. Un scurt metraj, orice. E un antrenament, ușor-ușor înveți, și plus de asta tot ce ține de meseria asta de actor, adică teatru, film, dans, cântat, fă-le pe toate. De ce să îți lipsească ceva, de ce să nu încerci. Îmi plac în egală măsură ambele, și filmul, și teatrul. Am mai făcut cu Radu Potcoavă la MediaPro un scurt-metraj de jumătate de oră, „Tatăl meu e cel mai tare”, unde iarăși aveam un rol mai dur și iarăși mi-a plăcut să experimentez și zona asta de luptă. Diferă lupta scenică de lupta din film. Mi-a plăcut foarte mult de un cascador care îmi spunea „Ce mă bucur Emilian că ai învățat în 3 zile să mânuieși un butterfly, mulți actori din România nu vor să învețe să tragă cu arma”.

 

2015

Tudor Giurgiu l-a văzut într-o piesă a lui Radu Afrim la FNT, și l-a chemat la un casting pentru Despre oameni și melci (2012, r. Tudor Giurgiu). Acolo, deși a dat o probă foarte bună pentru rolul secundar, nu a fost ales pentru că împreună cu Andi Vasluianu ar fi arătat neconvingător, ca doi puştani sindicalişti la ARO în anii ’90.

Însă cu această ocazie Tudor Giurgiu i-a povestit despre cazul Panait, pe care îl documenta încă din 2002. I-a dat și CD-ul cu percheziția și niște dosare, și îi trimitea constant tot ce mai afla. Nu a crezut însă că până la urmă acest film se va face. Nu a crezut că CNC-ul va da bani pentru un film cu o astfel de încărcătură politică.

La început nu știa nimic despre Cristian Panait, motiv pentru care s-a documentat asiduu. Trebuia să ofere și latura umană a personajului. În ochii presei el era o icoană, însă după mai multe discuții au ajuns la concluzia că oamenii nu vor să vadă filme despre oameni perfecți, iar Panait avea și el defectele lui ascunse.

Simțea nevoia să afle mai multe despre el, și pe măsură ce îl cunoștea, devenea din ce în ce mai fascinat. L-a descoperit ca pe un om capabil. Ca pe un coleg cu tabieturile lui, care ierta la fel de repede cum se supăra. Ca pe un bărbat iubit de femei. Și nu a crezut nici o clipă că prezentarea laturii lui umane ar știrbi cu ceva faptul că a fost considerat „copilul minune al justiției românești”. Nu s-a lăsat influențat de părerile lui politice când a construit personajul, ci a încercat pur și simplu să devină Cristian Panait. S-a întâlnit cu mulți oameni care l-au cunoscut. Doar cu mătușa acestuia a evitat să se întâlnească până cu cinci zile înainte de terminarea filmărilor, pentru că simțea deja că își ia prea multe pe umeri, și dorea să poată duce filmul până la capăt.

„Mătușa lui mi-a povestit ce i-a zis, la un moment dat. L-a chemat acolo în bucătărie, unde noi stăteam acum de vorbă, în aceeaşi bucătărie, iar la un moment dat mi-a şi spus Cristian în loc de Emilian. Apoi a continuat şi mi-a zis cum încerca să-l liniştească: „Cristian, gata, liniștește-te, uite, vezi, te-am salvat, e-n ordine” iar el s-a uitat la ea și i-a zis „Ai salvat? Pe cine ai salvat?”. Deci era hotărât. Mai este o replică într-adevăr pe care mi-a spus-o mătușa lui, din păcate cred că a uitat-o Tudor. La un moment dat i-a spus mătușii lui: „eu în justiția asta nu mai calc”.

A abordat rolul și cu teamă. Teama de a nu-i dezamăgi pe cei care l-au cunoscut pe Cristian Panait. N-are nimic dacă joacă un Hamlet prost. Se va vorbi că a avut Oprea un rol slab, dar nu moare nimeni. Acum însă, s-a simțit responsabil față de toți cei care i-au fost aproape lui Panait, un om care a existat cu adevărat şi care a avut o viaţă tragică.

Povestind despre acest personaj, emoția îl cuprinde. Îmi spune cum l-a impresionat un anumit mod de a privi al acestuia. Cum un fost student de-ai lui, alături de care a privit filmarea percheziției făcute de Panait, povestește că nu își recunoaște profesorul acolo. Un profesor care avea un discurs coerent, care niciodată nu își lăsa fraza neterminată. Nu era pierdut absolut niciodată, era stăpân pe el, pe cunoștințele lui, pe valoarea lui, pe adevărul lui.

„Nu știu ce să zic, tot timpul mă gândeam la el și mi-e frică de vorbe mari sau s-o dau în misticism, dar eu cred că de foarte multe ori în timpul filmărilor am fost efectiv condus. Nu știu de cine, de ce, dar la proiecția de la Galați a fost o chestie interesantă, a venit o verișoară de-a lui primară și a spus „este uimitor că Emilian nu l-a cunoscut pe Cristian Panait dar am recunoscut în el o mulțime de gesturi ale lui Cristian”. Iar asta nu ține nici de actorie pentru că n-aveam de unde. Nu l-am văzut în afară de percheziție și un mic reportaj la PROTV când el vorbea despre caz, n-am avut acces la mai mult din păcate.”

Ultimele scene au fost filmate chiar în apartamentul în care s-a sinucis Panait. Și vorbind despre acele zile de filmare, îl simt cum îi tremură bărbia și își stăpânește niște emoții extrem de puternice. Povestește cum a simțit o furie, care pare să îl cuprindă și acum „pentru că există și în meseria asta o parte urâtă care ține de voyeurism.” A simțit că nu are ce căuta acolo și nu înțelegea de ce trebuie să se afle chiar în locul unde s-a întâmplat tragedia. Apoi s-a liniștit dându-și seama că până la urmă, asta e menirea lui de actor.

„Problema mea era că mă atașasem mult de omul ăsta, un om real, cu sfârșit tragic, nu mă mai întâlnisem cu așa ceva până atunci. Și mi-am dat seama că aveam eu o problemă cu mine însumi atunci. Dar dincolo de asta era o emoție puternică în jur. Eram vreo 30 de oameni pe terasa aia și la un moment dat nimeni nu mai vorbea cu nimeni. Fiecare era în câte un colț, băieții de la sunet erau pe aparatele lor acolo, cei de la cameră tot făceau câte ceva, eu stăteam așa într-un colț, și la un moment dat m-a bușit plânsul. A venit şi Giurgiu care aparent pare un tip mai tare dar era flenduri și el… da, se simțea că acolo era o încărcătură puternică.”

Pentru cei care cunosc povestea din presă, își vor da seama că finalul este puțin modificat. Din trei variante, aceasta li s-a părut cel mai bun.

„L-am modificat pentru că trebuie să existe și o doză de decență. În mod real sinuciderea a fost altfel. Telefonul de la final a fost însă real. Vorbele sale sunt reale, aproximativ. „Cu două zile înainte de a începe filmările ne-am întâlnit cu o fostă iubită de-a lui, el avea vreo 26 de ani, ea avea 21. Și ne-a povestit de anturajul lui, de Ponta, de cum mai ieșea el la beri, ce se mai întâmpla pe acolo. Și a primit cu vreo săptămână înainte de la el un telefon, și ea ne-a povestit atunci că i-a spus „Cristi, ești OK, ai o voce schimbată, ce e cu tine?”, și el i-a răspuns cu exact aceste vorbe: „Am niște probleme acum, dar în sfârșit o să fie bine, o să mă las, mă apuc de scris, poate predau, o să fie în ordine”. El a închis, și după o săptămână ne-a povestit cum ea era în birou și a auzit la radio vestea.”

Da, adevărul unui personaj real este mai greu de spus. „Când știi că omul ăsta a existat aproape de tine, cu 12 ani în urmă… când știi că poate prin locurile alea din București ai trecut și tu de o grămadă de ori… Pentru mine după filmări a început să fie mai problematic.”

În cu totul alt registru a fost experiența filmărilor unui alt film în care îl putem vedea pe Emilian, în septembrie anul acesta (asta dacă nu l-ați văzut deja la BIFF): „Autoportretul unei fete cuminți” (2015, r. Ana Lungu). Un alt film despre adevăr, însă unul biografic. Cel puțin așa ne împărtășea Ana Lungu la sesiunea de întrebări de la finalul proiecției. De o sinceritate brută, cum spune și Emilian.

Și ca multe lucruri frumoase, legătura lui cu acest film a fost dată de prietenie, aflând despre film de la Iris Spiridon. Inițial a fost tentat să refuze, pentru că a simțit că nu i se potrivește rolul de medic, el actorul cu multe tatuaje. Deși chiar el a propus și alți actori, până la urmă Ana l-a ales pe el. „Mulțam, și hai să ne apucăm!”

Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât a jucat alături de Elena Popa: „Elena Popa, cu care mă știam, eram în clase paralele în Iași, Cluj, ne mai întâlneam pe la festivaluri și ne-am împrietenit. N-am reușit nici până acum să jucăm într-o piesă împreună dar s-a întâmplat în film. Și m-am bucurat.

Experiența a fost cu atât mai interesantă cu cât a jucat alături de actori neprofesioniști. Așa cum ne-a cucerit pe noi, cei din sală, la fel de mult a fost Emilian cucerit de tatăl Anei, care a fost unul dintre actorii filmului. De altfel, crede că din acest motiv Ana a hotărât ca personajul său să îi poarte numele – Dan Lungu. „Sunt înnebunit după tatăl Aniței, spre disperarea ei care tot spunea să nu-l mai încurajez, să-l las în pace.

Partea grea a venit tocmai din asta, pentru că era atât de fascinat de tatăl Anei încât adesea uita să rămână în pielea personajului. Personajul său este un medic sub aripa protectivă a unui profesor interpretat de tatăl Anei care și în viața de zi cu zi este profesor. Trebuia să îl privească plin de admirație, ceea ce se și întâmplă, însă o făcea el, Emilian, nu personajul. El trebuia să interpreteze un rol, câtă vreme tatăl Anei vorbea așa cum o face în mod obișnuit.

El a ținut toată scena aia (n.n. scena mesei), a fost fantastic, demențial. La un moment dat a zis Anița să mai tragem o dublă iar el i-a zis: „Anița, uite care-i treaba, eu nu sunt actor, nu spun aceleași vorbe!”. Eu mă căcam pe mine de râs, eram în extaz, pentru că îmi place omul de mor. Vorbeam cu el despre statui japoneze, despre tatuaje… Iar eu îi răspundeam: „Vă înțeleg domnul Lungu pentru că sunteți ca Marlon Brando, nu faceți de două ori la fel”. La care el se uită așa… „Da măi Emilian, așa cum spui tu”.

La final, a plecat cu două sticle de vin de la tatăl Anei.

Urmează un film în regia lui Marian Crișan, Orizont. Este o adaptare în zilele noastre a nuvelei Moara cu noroc, însă nu mai este vorba despre traficul cu porci, ci despre traficul cu lemn. Asta în caz că i se făcuse dor de silvicultură. Însă cea mai mare bucurie a lui este că va juca alături de András Hatházi și Bogdan Zsolt, actori la Teatrul Maghiar de Stat pe care îi admiră de multă vreme.

 

Închid reportofonul și îi mulțumesc. Și nu din politețe. Nu numai pentru timpul pe care l-a petrecut cu noi. Ci pentru că mi-a împărtășit din adevărul lui. Și am cunoscut astfel un om dedicat, de o profunzime extraordinară, care iubește ceea ce face și își asumă rolul până la capăt. Nu i-am spus, însă măcar într-o privință poate sta liniștit. Va lăsa cu siguranță amintiri frumoase băiatului lui.

 

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!