-

ADRIAN ȚOFEI – REGIZORUL, FRICA ȘI FACEBOOK-UL

 
 
L-am văzut prima oară pe un ecran de proiecție de la Cluj, în primul film regizat de el, Be My Cat: A Film for Anne. Avea rolul principal, al unui pseudo regizor din Rădăuți care locuiește cu mama și este pe cale să comită niște lucruri atroce în numele lui Anne Hathaway, de care este obsedat. Fără să discut acum filmul, spun doar că la sesiunea de întrebări și răspunsuri de după m-am bucurat că le-a adus pe actrițele colege, ca să mă conving că sunt tefere și nevătămate. În lumina caldă din cinema, Adrian Țofei, cu toate că e înalt de 1.97 metri, nu mai părea atât de amenințător.

În general, cei din lumea filmului care îl cunosc pe Adrian nu s-au hotărât încă dacă îl apreciază, îl disprețuiesc sau îl vor ignora. Din discuțiile pe care le-am avut cu ei, am simțit o oarecare ostilitate față de omul ăsta care a apărut, netam-nesam, direct la TIFF 2015 cu filmul lui în care personajele au aceleași prenume cu actorii și multe aspecte par improvizate. Până se dumiresc ei, Be My Cat așteaptă să fie distribuit, iar Adrian a început să lucreze la următorul film, de data asta apocaliptic – I Put the World to Sleep. Personajul principal va fi jucat tot de el, iar pentru protagonistă tocmai a încheiat un casting online, public, metodă nu foarte apreciată de unii dintre colegii de breaslă. Cineva care nici nu și-a lansat bine primul film și deja a atras o seamă de resentimente (mai mult sau mai puțin fondate) nu avea cum să fie altfel decât cel puțin interesant, așa că am vorbit cu el despre filme de groază, actrițe, teatru și found footage.

Momentan, Adrian locuiește în Rădăuți, împreună cu mama lui, în casa copilăriei, de unde o să se mute „când face bani cu Be My Cat”. Pe parcursul discuției, a râs incredibil de des. La fiecare două-trei fraze, strecura câte un chicotit care putea fi datorat amuzamentului autentic, un râs defensiv când discutam chestiuni mai delicate, ceva menit să umple două secunde de tăcere sau încântarea vizavi de un subiect.

Irina: Când au început să te preocupe și să te fascineze filmele de groază?

Adrian: Eram foarte mic. N-aveam internet, n-aveam nici calculator, aveam televizor. Era perioada de imediat după revoluție, când deodată, toate filmele clasice horror, care erau interzise înainte de ’89, au început să fie date la TV. Era o cantitate enormă de filme bune care au început să fie date necenzurat. Adică filme super horror, super șocante, la ore foarte accesibile. Chiar și ziua, dacă nu mă-nșel. Chiar și la amiază. Și am prins perioada aia.

Dar atunci nu s-a dat drumul numai la filmele de groază, nu?

Nu știu, eu doar pe astea le țin minte [râde nervos] din perioada aia. Eu nu conștientizam că ceea ce văd e artă. Mă uitam la filme pur și simplu, așa, că mă uitam. Ca atunci când mergi cu autobuzul și auzi niște muzică, la întâmplare. Nu realizam contactul meu cu cea de-a șaptea artă. Prima dată când am realizat lucrul ăsta a fost la Odiseea Spațială a lui Stanley Kubrick. Aia a fost revelația vieții mele. Cel mai tare lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Atunci pur și simplu mi s-a ridicat părul pe spate…

Câți ani aveai când l-ai văzut?

Uite, nu mai știu exact. Cred că eram la finalul școlii generale sau începutul liceului. Și atunci a fost momentul în care am început să fiu interesat de tot ce înseamnă artă și de atunci, zi de zi, după liceu mergeam la o fundație (că n-aveam internet acasă, nici calculator) și stăteam cu orele și citeam despre istoria filmului. Ăsta era tot timpul meu liber. Și dup-aia cumpăram TV Mania și urmăream toate capodoperele alea care erau date cu cinci stele… Era unica mea șansă să le văd.

Îmi plac filmele care, ca Odiseea Spaţială, reușesc ca, în două ore, să se ocupe cu întregul sens al existenței umane și al existenței universului. Cu totul, cu absolut tot ceea ce există. Era normal să ajung la punctul în care să îmi doresc să fac un astfel de film.

Am văzut că tu ai început cu teatrul, totuși, dar de curând ai cultivat o preferință clară pentru film.

Ceea ce nu-mi place la teatru e că este o artă efemeră. Nu ține, nu poți avea impact global. Văd câțiva oameni într-o sală de teatru chestia asta. Și de-asta filmul este mult mai puternic și vreau să fac film, pentru că ai putere să-ți spui mesajul întregii lumi, ai putere să schimbi întreaga lume. Și nu doar de-acum, din zilele noastre, și peste cinci ani, și peste zece, și peste o sută, și peste o mie, depinde de cât de interesați vor fi oamenii să arhiveze. Da-n orice caz, durează mult mai mult și atinge mult mai mulți oameni decât teatrul…

Deși în teatru se poate merge până la lucruri super extreme [în ceea ce privește ștergerea granițelor dintre realitate și ficțiune, n.r.]. Era un tip, parcă din America de Sud, care făcea niște spectacole de teatru din-astea, să spunem, într-un bar. Intrau actorii în personaj, mergeau și interacționau cu oamenii de acolo fără ca oamenii să știe că ăia sunt actori. Și la un moment dat, actorii dezvoltau un conflict între ei, începeau să se întâmple lucruri. Și oamenii ajungeau să asiste la chestia aia, dar la fel cum se adună oamenii în jurul unui accident sau când se întâmplă un scandal. „Oare ce se-ntâmplă?” Și se ajungea la chestii care aveau o structură dramatică, dar făcute atât de bine, încât oamenii să creadă că se întâmplă pe bune. Și abia la final li se spunea că totul a fost fake. Dar pe parcurs, dacă cineva s-ar fi uitat, n-ar fi crezut… [din ce în ce mai încântat] n-ar fi avut niciun indiciu, zero!, că ăla-i teatru. Deci se poate ajunge cu teatrul la niște chestii mai adevărate decât filmul.

Văd că te interesează destul de mult ștergerea limitei dintre realitate și ficțiune, pari destul de preocupat de chestia asta. Ți se pare… că asta e esența în artă, să nu mai știi care este show -ul și care-i viața?

Eu nu știu care-i treaba cu alte arte, habar n-am. [La film, n.r.] în subconștient întotdeauna există acea chestie care zice „băi, e un film totuși. Nu empatiza prea mult. Nu te băga prea mult, că totuși e ficțiune.” Dar în momentul în care ai un film realist psihologic, cum e mai ales found footage, care duce la extrem chestia asta, singurul mod prin care spectatorii pot empatiza cu ceea ce văd este să creadă. Să nu aibă niciun element care să le dea de bănuit că ceea ce văd nu este real, că este regie, că este actorie, că este producție, că este fake. Atunci nici măcar subconștientul nu-ți mai zice chestia aia și-ajungi să empatizezi total cu ceea ce vezi. Și empatizând total, ai șansa să treci printr-un proces autentic de transformare, să ieși un alt om din sala de cinema sau din fața laptopului sau a tabletei. Filmul chiar are puterea de a transforma, atunci când rupi granițele astea dintre realitate și ficțiune.

tofei 1
În filmele care nu sunt found footage, se cheltuiesc zeci de milioane de dolari ca să facă spectatorul să uite că el vede totul printr-o cameră de filmat. Trebuie păcălit cu efecte și cu tehnologie în așa fel încât să creadă că asistă la acțiunea respectivă. Și nu înțeleg de ce fac oamenii lucrul ăsta, de ce nu se fac mai multe filme found footage, pentru că nu mai trebuie să păcălești omul că vede filmul printr-o cameră de filmat [se ambalează, vorbește mai tare], este justificată prezența ei.

Ce ne sperie, de fapt, în filmele horror?

Da’ pe mine nu mă interesează, sincer, chestia cu speriatul la un film horror, nu știu de ce oamenii se sperie. Important e modul în care te transformă filmele horror. Eu de-asta cred în filmele horror, și-n general în cele cu o violență realistă. Ele pun în fața spectatorilor o oglindă în care ei își văd reflectate propriile impulsuri foarte întunecate, sau violente, din subconștient. Și văzându-și-le reflectate învață să le controleze în viața reală. De-asta și fanii horror, la fel ca fanii muzicii extreme metal, în viața reală sunt persoane non-violente, foarte OK. În schimb, un manelist sau o persoană care respinge orice formă de artă dark, în viața reală va deveni foarte ușor violent. Pentru că n-a învățat niciodată să-și controleze acele impulsuri violente pe care le are în el. Niciodată n-am văzut filmele horror ca pe o chestie care să mă sperie. Mai degrabă mă fascinează chestia asta, modul în care te ajută, și mă fascinează cele care te lasă cu niște întrebări despre natura umană.

 

 

Ce te sperie în viața reală?

O chestie care chiar m-ar speria ar fi să rămân fără locuință, să rămân pe străzi. Să se întâmple ceva, banca să-mi ia casa, ceva în genul ăsta. Chiar mă sperie gândul. Pentru că îmi place foarte mult să am locșorul meu de care să nu se atingă nimeni, să știu că eu sunt în siguranță acolo. Cum e camera mea, eu cu laptopul, Facebook-ul meu, unde eu controlez totul; și să nu am chestia asta, să fiu pe stradă… asta ar fi horror.

Te vezi făcând vreodată alt tip de filme sau crezi că o să rămâi la genul horror, mai mult sau mai puțin?

Păi I Put The World To Sleep nu e horror.

Aaa…

Da, nu e horror. Este apocaliptic, este found footage, este dark, va fi, bănuiesc, super violent sau șocant sau cum vrei să-i zici, va avea niște tabu-uri și o chestie despre care nu cred că a avut cineva vreodată curaj să vorbească într-un film – și chiar mă tem de chestia aia, dar în același timp mă ambiționează lucrul ăsta și mă entuziasmează – dar nu va fi horror.

Poți să-mi dai un indiciu legat de chestia asta tabu?

Nope.

De ce ai pus filmele primite de la actrițe pentru castingul I Put The World to Sleep pe Facebook?

Da, am făcut castingul ăsta, în care actrițele trebuie să improvizeze un monolog în care să convingă oamenii care ascultă clipul că lumea trebuie să se sfârșească și să-l facă public. Pe lângă faptul că e un mod de promovare a filmului (speram să devină castingul oarecum viral), urmăresc și altceva [râde misterios] cu cerința asta. Printre altele, vreau să filtrez din start persoanele care sunt cu adevărat interesate sută la sută, care sunt capabile să facă sacrificii, care cu adevărat își doresc proiectul, de persoanele care pur și simplu vor să aibă încă un proiect, să mai facă un ban. Singurul mod în care pot să dau deoparte actorii ăștia de cei care pur și simplu vor un rol, în general, este să pun un casting cu astfel de cerințe dificile.

În felul ăsta obții și performanțe actoricești de care ele să fie mândre. În momentul în care faci un lucru și știi că urmează să îl pui pe Facebook și să vadă toată lumea, te gândești „oh my god, miza e cam mare, nu pot să mă fac de căcat. Nu pot să pun o chestie… trebuie să fie chiar bună, că aia o să mă reprezinte pe mine ca actor. Poate intră alți regizori și mă văd, poate intră alți producători și mă văd” și asta e o motivație în plus.

Sunt oameni care contestă metoda asta a castingului public pe care ai folosit-o – consideră că „un casting este un lucru intim, care nu ar trebui făcut public” și că „nu e moral ca un casting să depindă de a da like la pagina de Facebook a filmului”, adică a te ajuta pe tine cu marketingul. Ce zici?

Am să șterg [din casting call, n.r.] mențiunea aia cu like-ul. Nu asta am intenționat. Uneori opțiunea de tag nu apare pe Facebook atunci când nu ai dat like paginii, iar cerința era să dea tag paginii. Iar în legătură cu prima critică, eu nu am făcut castinguri intime. Actrițele, când s-au înregistrat, au făcut-o cu conștiința faptului că vor pune totul pe Youtube, ca să vadă toată lumea, că lumii se adresează.

E doar o întâmplare sau preferi să interacționezi online, în mod normal? Faci casting prin Youtube, luăm interviul pe Skype, Be My Cat era un film despre un film al cărui casting s-a făcut online…

Măi, eu am învățat tot ceea ce știu despre film în mediul online. Nu m-a învățat nimeni. Ți-am spus, de cînd eram mic mă duceam acolo [la o fundație, n.r.] și acolo am învățat despre istoria filmului. La UNATC e probabil cea mai coruptă facultate de film din Europa [râde neliniștit]. Acolo n-ai ce să cauți să intri, și din ce-am înțeles de la mulți, nici n-ai ce învăța mare lucru de acolo. OK, trecem peste. Am învățat de pe internet, m-am informat de pe internet.

Fiind o persoană mai retrasă, am socializat destul de mult pe internet și mai puțin în viața reală. Pentru că în viața reală e foarte greu să găsesc persoanele a căror companie chiar să-mi facă plăcere. Și când văd că oamenii încep să facă glume din-alea mai nașpa, mai cocălărești, mă – îh! – așa mă afectează și tre’ să mă duc acasă, am nevoie de două zile ca să-mi revin, să mă spăl de toată energia asta nașpa. Și în viața reală, ca să găsești persoanele de care ai nevoie, e nevoie să interacționezi foarte mult. Și mie îmi place să mă las vulnerabil, să mă atingă lucrurile, și oh my god, mă ating prea multe lucruri nașpa, până când să găsesc acel om cu care chiar îmi place să discut. Din cauza asta, în mediul online e mai ușor să-i găsești pe oamenii ăștia. Că acolo îi selectezi – ăsta nu, ăsta nu, ăsta da. [râde]

Nu prea merge să-i blochezi selectiv în viața reală, nu?

Nu poți să-i blochezi, și trebuie să cunoști foarte mulți, și ca să-i cunoști, deja trebuie să interacționezi cu ei. Poți să îți pui un zid de protecție ca să nu-ți mai pese, de exemplu, ce zic oamenii despre tine sau să nu te mai atingă lucrurile rele care se întâmplă în societate. Numai că atunci, când îți pui acel scut, nu mai lași să te atingă nici lucrurile frumoase. E un fel de mlaștină viața asta, cînd renunți la vulnerabilitate. Că stagnezi. Nu te ating nici lucrurile rele, dar nici alea bune. Pur și simplu ești ca un mort viu.

Be My Cat Still

Cadru din filmul Be My Cat: A Film for Anne © Adrian Țofei

Apropo de socializare și vulnerabilități, cum vezi industria filmului în momentul ăsta? Cum ar avea nevoie artiștii să se schimbe situația sau cum ar putea fi ei ajutați, ca să „optimizăm procesul”?

Ține pur și simplu de persoană. Ține tot de vulnerabilitatea aia – de capacitatea de a face pasul ăsta în necunoscut, de a risca totul. Lumea e comodă. Tot timpul dă vina pe sistem. Da, OK, am dat și eu vina pe sistem puțin, că n-am intrat la UNATC. Dar dup-aia imediat mi-a venit: OK, cum fac lucrurile în afara sistemului? Oamenii întâmpină niște obstacole sau alții le spun că sunt obstacole, și asta-i mentalitatea la noi în țară. Și nu doar la noi. Preluăm preconcepțiile și neputințele și obstacolele auzite de alții. Dacă toți ceilalți n-au putut să vadă șansa, oportunitatea, nu înseamnă că și eu trebuie să fac la fel ca ei.

Fiecare avem un cerc de cunoaștere, creat din modul în care ai fost tu crescut, toate informațiile pe care le-ai avut, tot ce ți-au spus ceilalți oameni, toate obstacolele, experiențele de viață. Și toate informațiile alea îți spun că chestia asta e aberantă, că nu poate fi realizată. Or, întotdeauna soluțiile se află dincolo. Cercul nostru de cunoaștere e atât (face un cerc cu degetele). Știi, aici ești tu, un milimetru, în centru. Ăsta-i cercul tău de cunoaștere, da? Așa. Și în jurul lui, uite cât de mare este camera, cât de mare este orașul, țara… Adică este o infinitate de posibilități în jur. Înțelegi?

Cum poți profita de posibilitățile astea? Singura șansă prin care să realizezi chestia asta este să faci un pas în necunoscut. Când faci un pas acolo, nu mai ai niciun sistem de apărare, absolut nimic. Acolo riști absolut totul. Dar și câștigi totul. Pentru că acolo sunt toate oportunitățile. Riști totul și vei vedea, ca prin minune, cum exact acolo te vei întâlni cu toate acele oportunități. Așa se întâmplă întotdeauna.

Dar e foarte important să faci pasul ăla și în sensul a ceea ce simți tu că este menirea ta. Pentru că dacă faci pasul într-un alt sens, aiurea, atunci te lovești. Dar nu te lovești foarte mult, ci atât cât să înveți că nu-i ăla drumul bun. Și să dai înapoi, să faci pasul în altă direcție. De-asta, eu cred că e foarte important să realizezi ceea ce vrei. Și după ce ți-ai descoperit chestia asta, abia atunci… să faci acțiuni. Să acționezi zilnic în sensul a ceea ce ți-ai dorit. Nu în alt sens. Și să riști. Adică acțiunile alea să fie dincolo de ceea ce știi, dincolo de ceea ce înțelegi, dincolo de obstacole.

La mine a fost cu teatrul. Asta a fost după multe căutări și după multe zbateri. Am încercat diferite modalități de a face teatru. Ba independent, ba așa, ba așa, și nimic nu mergea. Până când am realizat că adevărata mea pasiune, ceea ce-mi doream cu adevărat, era filmul.

Atunci am început să am grijă ca toate acțiunile mele să nu mai fie în sensul teatrului, să fie în sensul a ceea ce-mi doresc. Să și risc, să și fac pașii în necunoscut. Și am pus un punct definitiv la teatru. Și în momentul ăla, toate obstacolele au dispărut, ca prin magie, toate ușile au început să se deschidă.

Tu cum ai riscat?

Am riscat să fac un film neavând deloc studii de film. Din cauza asta, nici actrițele, colegele mele, n-au avut curaj să facă un film cu mine. În al doilea rând, am riscat să fac un film fără a avea un scurtmetraj înainte. Asta este regula de aur la UNATC și pentru mulți oameni din lumea filmului. Și mi se pare o prostie. Pentru că asta descurajează oamenii. Apoi m-am băgat să fac chestia asta, deși nu aveam absolut niciun ban. Zero! Am făcut castingul, am demarat producția, am făcut toate chestiile astea cu speranța că banii vor veni pe parcurs. Și banii au venit, într-adevăr, pe parcurs. Dup-aia am riscat și cu genul ăsta horror, cu found footage, că nu s-a mai făcut la noi niciodată chestia asta. Am riscat cu modul în care am lucrat cu actrițele.

Am riscat cu locația de filmări. Mai era puțin și începeau filmările, eu n-aveam locație. Dar pur și simplu am sperat că se va întâmpla. Am riscat cu editarea, m-am apucat să editez eu singur filmul, deși nu editasem niciodată video. Am riscat cu filmatul. Nu folosisem niciodată o cameră video în viața mea. A fost pentru prima dată când mi-am cumpărat o cameră video. Am riscat editând filmul pe un laptop. Toată lumea spunea „cum să editezi film profesional pe un laptop??” Ei, uite-așa, că nu-s nebun să dau 50 de milioane pe un calculator. Dau 20 de milioane pe un laptop și editez filmul pe un laptop. Dar m-am interesat înainte, am aflat că sunt șanse de 90% ca totul să funcționeze OK.

Acum nu pot să-mi iau un job, trebuie să mă ocup nonstop numai de film. Trebuie să fiu atent cum îmi ordonez banii. Acum am avut noroc că lucrurile s-au întâmplat pur și simplu. Când riști, totdeauna se rezolvă lucrurile de la sine, și când ești pe drumul cel bun. Acum un an m-a contactat cineva că aveam nu știu ce moștenire, niște pământ de la nu știu ce bunică. Și am făcut vreo 70 de milioane de acolo care m-au ajutat să trăiesc și să funcționez în tot timpul cât am făcut filmul. Pentru că asta mi-a luat tot timpul, de dimineață până seara. Merg tot timpul în necunoscut, niciodată nu știu ce se va întâmpla, dar am încredere că totul se va rezolva și totul se rezolvă. Și asta este mentalitatea prin care poți face. Nuuu. Ce sistem? Nu. Trebuie să ai încredere că găsești soluțiile la absolut orice și să te avânți.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!