-

ARCADIE RUSU – E GREȘIT SĂ ZICI CĂ JOCI PE SCENĂ

 
 
E ceva diferit în atingerea unui dansator. Comparativ cu civilii, dansatorii te ating mai ferm, dar în același timp mai blând, și îți transmit o siguranță care te face să vrei să dansezi ce-i mai bun din tine. Am simțit asta la primul curs cu coregraful Arcadie Rusu și mi-am dat seama că trebuie să-l iau la întrebări despre corp și despre exprimarea prin instrumentul ăsta. Ne-am întâlnit într-o cabină a Teatrului Odeon, înainte de unul dintre spectacolele la care participa, iar timpul mi s-a părut prea scurt pentru câte ar fi fost de zis.

DIN NEVOIA DE A TE EXPRIMA

Întâi și-ntâi, am vrut să aflu de unde vin spectacolele lui și ce înseamnă, pentru el, să faci ceva autentic.

Arcadie: Un spectacol nu vine din dorința de a face un spectacol, ci din nevoia de a te exprima. Și atunci când vrei să te exprimi, pornești de la idee și cauți traseul de a pune asta în realitate.

Irina: Există și spectacole făcute „ca să facem un spectacol”, dar publicul le miroase.

Da’ clar că există. Se simte, se simte, se simte, se simte, se simte. Și de aceea mă bucur că sunt liber profesionist și că atunci când nu simt, ies. Încerc să nu mă implic în orice, pentru că nu e-n regulă. De multe ori sunt cu totul alte interese și motive pentru care se face un spectacol. Nu vreau să mă aliez niciunui interes, vreau doar simpla bucurie să mă joc cu ideile mele.

Nu am nimic cu felul în care artiștii din jur încearcă să se exprime. Am, poate, ceva cu interesul. Interesul care nu e neapărat de a se exprima, ci de a face un proiect: „La revedere, am plecat, a dispărut, s-a dus.” (oftând) Cu asta am o problemă.

Și-atunci, mă-ntreb, ce înseamnă să faci cu adevărat un proiect, să fie al tău?

Atunci când ai spectacolul tău și ai grijă de el să-l tot joci, să crească, te bucuri să fii și director, și regizor, și interpret, și femeie de serviciu, te bucuri să le faci pe toate. Pentru că nu ai nevoie de nimeni, de fapt. Noi suntem obișnuiți să așteptăm ca altcineva să-și facă treaba bine, ca să ne-o facem și noi bine. Or, sunt tot felul de soluții pe care putem să le găsim.

Atunci când noi (echipa, n.r.) ne întâlnim într-o sală și începem să ne pregătim pentru spectacol, toată lumea știe ce are de făcut. Fiecare spectacol e o sărbătoare. Și ne bucurăm de această sărbătoare foarte mult. Încercăm să nu avem nimic altceva în acea zi, să trăim acea zi de dimineață, pregătindu-ne ca pentru un ritual. Ca pentru o sărbătoare care o să fie seara. Tot ce faci de dimineață e pentru seară.

Ar fi la fel dacă ați avea același spectacol mai des, să zicem de două ori pe săptămână?

Da, sigur că da. Un spectacol, cu cât mai des se joacă, evoluează. În mici detalii, dar evoluează destul de mult. Ce crește acolo este intensitatea și puterea de exprimare a a actorului/dansatorului. Că toți acumulăm, știi? Mai avem și alte proiecte pe lângă, acumulăm și evoluăm. Și venim cu detalii în plus. Subtile, mici, dar ele definesc nuanța.

 

CUM TE ANTRENEZI CA SĂ TE EXPRIMI

Dacă un artist e interesat de foarte multe laturi: de muzică, de actorie, de arte plastice, asta nu îi afectează capacitatea de a fi foarte bun la una dintre discipline?

Nu e ca și cum ai fi ori electrician, ori instalator de toaletă. Cumva îți îmbogățești limbajul de exprimare. Îți lărgești orizontul. Noi, cei care performăm, trebuie să avem sub control destul de multe posibilități ca să avem cu atât mai multe variante de exprimare. Dar e esențial să cauți acea simplitate, să nu îmbogățești atât de mult încât să pierzi sensul pe care vrei să-l spui.

Dacă singur nu te simți în confort cu tine însuți, înseamnă că la ceva trebuie să fii atent și să-ți echilibrezi. Că altfel, toți din jurul nostru or să fie vinovați, dar nu noi. O să dăm vina pe soartă, pe președinte, pe frate, pe mamă, pe tată, pe vecini, pe colegi, și de fapt totul e cu noi.

 

A TRĂI DIN FAPTUL CĂ TE EXPRIMI

Spre surprinderea mea, am aflat de la Arcadie că poți trăi ca dansator profesionist în România, fără să fie nevoie să faci compromisuri.

Uite, cu greu, cu bine, cu momente mai dificile, cu momente mai în regulă, reușesc totuși să trăiesc din asta. Nu într-un mare lux. Dar în Anglia, cât am stat în Londra și am avut rezidența la ICR, dansatorii cu care am lucrat de-acolo mă întrebau „Cum, și voi în România trăiți din dans?!” Lor nu le venea să creadă, o italiancă spunea „păi când faci companie? Eu vin oricând în România.”

Ei mai aveau și un alt job. Și da, am zis uite, în România nu că e bine, dar există un mediu care are nevoie de dezvoltare, are nevoie de ridicarea nivelului. Că așa, noi am început să ne înmulțim ca actori și dansatori, regizori, coregrafi… Ceea ce e bine. Cu cât vom fi mai mulți, cu atât mai mulți oameni vor ști despre dans contemporan.

Eu, cumva, nu-mi doresc să plec. Pentru că am construit aici ceva  cu oamenii cu care lucrez și am tot analizat și publicul, și ce fel de spectacol trebuie să fac ca să se integreze în primul rând în mentalitatea și în societatea noastră.

 

COMUNITATEA DANSULUI CONTEMPORAN ÎN ROMÂNIA

E foarte bine că în acest moment există Centrul Dansului și că nu s-a desființat. Este foarte important pentru dansatori și coregrafi și iubitorii dansului în România. E clar că Centrul trece în diverse etape de dezvoltare, are nevoie să crească, e o instituție încă tânără, care n-a fost agreată de alte instituții atât de mult, poate din cauza libertăților de exprimare. Dar eu sper tare mult să vină cât mai curând momentul ca Centrul Dansului să aibă un spațiu mult mai mare, un spațiu care să-i aparțină, un spațiu pe care să poată să-l gândească și să-l construiască de la zero, cu niște arhitecți capabili. Sau nu neapărat să-l construiască de la zero – atât de multe clădiri imense sunt în București, care stau degeaba și nu se știe cui aparțin…! Să aibă ceva de care să se îngrijească și pe care să-l adapteze, să-l facă în așa fel încât arta asta, dansul contemporan, a exprimării prin corp, să devină ceva mult mai cunoscut. Și să se extindă, să nu rămână numai în București. Să fie și Centru al Dansului în Cluj, în Iași, în Timișoara și-n alte orașe. (vocea îi scade) în toate orașele mari din România. Constanța și…

Cultura dansului contemporan de la noi e diferită cumva de cea din alte țări?

Da, dar e diferită din motivul banilor. Cu cât mai mulți bani s-ar aloca, cu atât mai multe proiecte ar fi. Și atunci, cu atât mai multe zone, probabil, de interes vizual și artistic s-ar acoperi. La noi încă nu poți să zici că există un mainstream de dans contemporan. Încă încercăm.  E bine că am observat că la Operă au început să mai lucreze, să se aducă coregrafi dinafară, pe dans contemporan, trebuie să existe și zonă de mainstream la un nivel destul de pregnant. Da’ până la urmă, eu zic așa. Problema asta nu e numai în dans. E și în artele plastice – acuma particip la un proiect, la o expoziție organizată de niște sculptori, și acolo o să facem un performance. Și am fost la conferința de presă, și am auzit și problemele pe care le au ei. Și sunt la fel. Și la Uniunea Compozitorilor, și la Uniunea Scriitorilor, aceleași probleme. Este clar că arta este ținută cumva în standby, pe momentul acesta.

 

RESURSELE PENTRU EXPRIMARE

…și aici intervine provocarea. Cum faci să arăți cât mai multe lucruri, să naști trăiri diverse cu mijloace cât mai economice? Ei bine, se pare că soluția e chiar sub nasul nostru, după câte zice Arcadie.

Spațiul gol îmi place foarte mult, pentru că, în afară de Promised Land , n-am mai folosit decor până acum. În economia noastră, ca liber-profesioniști, trebuie să putem să ne deplasăm la festivaluri naționale și internaționale fără să consumăm mulți bani pe transport, decoruri ș.a.m.d. Dar nu numai din motivul ăsta. Dacă un regizor, să zicem, are la dispoziție un buget mai mare, el creează în primul rând vizual. Pornește de la decor, de la lumini, de la spațiu… ceea ce nu este greșit. Dar de multe ori nu știu sau n-au timp să lucreze prea mult cu latura umană. Or noi, dacă ne folosim imaginația, corpul nostru fiind un instrument, putem cânta diverse genuri de muzică. Sau ne putem exprima în diverse culori.

Spectacolele de dans sunt reprezentate de două arte, în general. Vizuală și auditivă. Și sper că o să prind eu, în secolul în care trăiesc și-n viața mea, să pot să folosesc, poate, trei – și mirosul. Cum ar fi să ai la dispoziție așa o invenție? Cum faci sound design sau light design, să faci smell design.

Când faci artă contemporană, clasificările devin din ce în ce mai anevoioase. Dar uneori, e nevoie să găsești denumiri pentru ceea ce faci, ca să nu cazi în derizoriu:

Știi, n-aș putea să zic clar, concret, în ce zonă mă aflu, dar dacă aș fi nevoit să zic, cred că sunt într-o zonă de physical theater. Nu teatru-dans, nu dans-teatru, nu dans contemporan. E un soi de discurs creat prin fizicalitate. Și atunci clar că, în acest context, coregrafia e un pretext, iar restul e căutarea de a ne exprima, de a ne dezvolta această relație pe care am repetat-o atât de mult și am construit-o. De a o trăi. Nici dansul, nici teatrul nu se joacă, știi? E greșit să zici că joci pe scenă. Se trăiește. De-aceea eu nu dau play la început și las să meargă banda până la final. Funcționează și așa. Am făcut și așa, am văzut diferența. Încerc să las să fie viu. Să fie viu în funcție de fiecare moment.

 

CEL PENTRU CARE TE EXPRIMI

Când ești pe scenă, poți simți publicul?

În spațiul mai intim, spectatorul este conectat cumva la tine tot așa, intim. Și din foarte mare apropiere observă alte lucruri care țin de intimitate. Iar pe scenă mare, spectacolul are de câștigat mai mult din punct de vedere vizual. Am constatat că în orice caz există câte ceva de câștigat și câte ceva de pierdut.

Noi simțim clar distanța. Dar de obicei nu jucăm până-n zidurile spațiului. Adică ne ducem mult mai departe de ziduri, ca informație. Așa că oricât de departe ne-ar fi, ajunge. Am observat că noi, având la dispoziție corpul ca instrument de interpretare, suntem cumva descifrabili… atâta timp cât ochiul vede, nu pierde informația. Avem capacitatea să ne lungim undele de percepție și de imaginație. Suntem capabili să observăm ceva din apropiere, suntem capabili să observăm alte detalii din depărtare. Și la fel, depărtarea sau apropierea nu creează discrepanțe în ceea ce se transmite publicului. Dar tre’ să ții cont de lucrul ăsta, și de aceea zic că poate un pic trebuie adaptat (spectacolul, n.r.). Și prin spațializare, și prin lumini…

Am primit un compliment de la un prieten de-al meu din copilărie care n-are nicio treabă cu arta, lucrează în domneiul economic, și a văzut spectacolul Promised Land. Și mi-a spus după spectacol: „N-am înțeles nimic, dar mi-a plăcut atât de mult… Vreau să vin să-l mai văd odată!” Și am zis „Asta este!” Pentru că, neavând contact cu genul ăsta de exprimare, pentru om e ceva nou. Noi suntem obișnuiți ca, dacă mergem la un spectacol de teatru, să se înțeleagă cine este personajul ăla, că el e fratele, ea e mama, ea e sora și au un conflict acolo. Și noi tot timpul ne comparăm sau descoperim. Dar la dans, nefiind clar cine-ce, am primit și tot felul de întrebări. După Promised Land, au fost oameni care m-au întrebat „Da’ știi că n-am înțeles al cui era copilul. Al lor sau al lor?” Adică depinde cum suntem obișnuiți să vedem și să percepem.

Eu nu cred că arta e împărțită pe categorii, gen pentru vârste – 15-17 ani, 18-35 și… un spectacol genial, sau un spectacol lucrat bine trebuie să fie înțeles de la un copil de 5 ani și până la un academician de 95.

Uite, e ca la un concert. Artele, în general, din punctul meu de vedere – mai ales cele contemporane, lucrează cu senzațiile. Și noi trebuie să ne lăsăm un pic purtați de senzație și să lăsăm analiza pe mai încolo. Să încercăm prima dată să înțelegem  senzația, să ne permitem luxul să ne lăsăm pe valul ăsta de senzație.

Trebuie să ai un fir clar, concret, din punctul meu de vedere, când faci un spectacol și îl prezinți în fața publicului. Dar trebuie să lași și posibilitatea ca fiecare să mediteze. E o meditație spectacolul. Să se lase spectatorul purtat de propriile viziuni, și asta depinde de nivelul de experiență pe care îl are fiecare. Experiență de viață, nu mă refer neapărat la vârstă, ci la evenimentele prin care a trecut acel om.

 

CE TREBUIE SĂ NU PIERDEM DIN VEDERE

Vezi, noi uităm că suntem temporari. Știm că avem un început, dar despre sfârșit tot mai puțin încercăm să ne gândim. Ca și cum el n-ar exista. Dacă am fi educați în așa fel încât să vedem asta ca pe un proces real, natural, cum se întâmplă și la copac toamna, frunza a îngălbenit, a căzut jos, în vară a venit alta… Am putea să privim lucrul ăsta așa. Și mai ales, îți dai seama, mă-ntrebam zilele astea – cum ar fi să știi câte zile mai ai? Clar, fix, până la momentul în care… Și e clar că trebuie conștientizat procesul ăsta, că se va ajunge acolo. Și dacă am fi cu conștiența la nivelul ăla, cred că altfel ne-am raporta la fiecare zi, altfel am trăi fiecare zi și fiecare „bună ziua” și fiecare relație și fiecare privire acordată celuilalt.

Să zicem că ai avea cu 30-40 de ani mai mult. Ce ai vrea să lași în urmă?

(râde un pic, pauză) Dacă aș avea cu 30-40 de ani mai mult decât am acuma, ce aș vrea să las în urmă…? Păi. (pauză lungă)

Aș vrea să las un context de exprimare corporală care să trăiască și după mine. Adică vreau mai întâi să reușesc să fac asta și să existe o familie de artiști care să aibă continuitate. Și care să nu se lase prostită de bani, de interese și care, în primul rând (intră Ioana Marchidan cu costumele pentru spectacolul din seara aceea)… a intrat Ioana, a adus costumele (zâmbește).

(Îi sună telefonul) Opa, mă sună. Îmi cer scuze, tre’ să răspund. (…) Și-așa (preocupat).

Hai să facem o poză, că eu trebuie să mă încălzesc, la 5 am repetiție pe scenă, și… <end of tape>

 

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!