-

ashes afar

 
 
Proiect: Vanner Collective Scenariu: Andreea Borțun Regia: Bobi Pricop Distribuție: Crissy O’Donovan, Liviu Romanescu

This is your story. If you can’t find your place, living in a country you don’t come from.

This is your story. If you’ve experienced loneliness within a couple.

This is your story. If you’ve experienced loneliness within a country.

This is your story. If you don’t know what home means when you’re so far from it.

This is your story.

Așa începe pitch-ul de pe indiegogo al proiectului Ashes Afar, o colaborare între români și irlandezi, făurită în Londra, în limba engleză. Teatru independent cu ambiții mari, să ajungă la Edinburgh Fringe, unul dintre cele mai importante evenimente de teatru independent din Europa și poate chiar din lume. Între timp, piesa a obținut ceva fonduri și, mai important, a fost la Edinburgh și a primit multe review-uri de cinci stele.

La sfârșit de august – început de septembrie, piesa a ajuns și în România, mai întâi la festivalul Undercloud, apoi în Godot, urmând ca în 2016 să călătorească prin mai multe teatre și țări. Am fost și eu în sală la una dintre ele, deschisă pentru a vedea ceva prin care am trecut, la rândul meu, de a retrăi experiența propriei mele povești, de data asta jucată de doi actori, pe o scenă, decorată cu un fotoliu roșu și atât. Și din aceeași perspectivă voi povesti și cum mi s-a părut.

Cei doi interpretează un cuplu, Aine și Mihail, într-o relație de vreo șase ani, ea irlandeză, el român, care s-au cunoscut în Londra. Trăiesc greu, de pe azi pe mâine, se ceartă ca orice cuplu, se împacă, se urăsc, se iubesc. La un moment dat, Aine are un breakdown care o lasă amnezică, iar Mihail își asumă rolul de terapeut și începe să-i amintească, pas cu pas, din momentul în care s-au cunoscut, până în prezent. Fiecare nouă amintire și acțiune se face cu o rotire a scaunului-fotoliu, declicul schimbător de stări și momente între cei doi. Povestea este construită foarte bine, te conduce de la mici evenimente de relație, la întrebări mai complexe: unde e acasă, pot să mă acomodez, vreau să mă acomodez, vreau înapoi, sunt OK?

Într-un fel, întrebările astea au ajuns la mine. Umorul a ajuns, și el, în replici foarte bine alese și o gradație a accentului româno-britanic exprimat în exterior și a sentimentelor adunate în interior. Piesa s-a jucat și cu niște clișee, poate mai mult sau mai puțin intenționate. Cu toate astea, piesa, pentru mine, a apăsat pe butoanele și nuanțele potrivite. Și recomand oricui să-și regăsească propria poveste, privind povestea celor doi.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!