-

Câteodată highlight-ul serii vine înainte de apus

 
 
Deși a evoluat mai degrabă anticlimatic (judecând strict muzical), Control Day Out 3 a fost un eveniment pe care niciunul din noi nu și-ar fi permis să îl rateze. Cum a fost vă povestim mai jos în câteva imagini și secvențe de stări.

Nimic cool, dar nu mai puțin mișto

Destul de contraintuitiv (m-așteptam să fie Tricky), pentru noi punctul culminant din Control Day Out a venit înainte de apunerea soarelui și s-a numit When Saints Go Machine, care a fost, de fapt, primul concert din festival pe care l-am prins.

Nu e nimic cool la Nikolaj Manuel Vonsild, vocalul trupei.  Ce-ar putea fi cool la acest danez cu părul blond scăpat de sub control, tricouri prea largi, care nu îi vin deloc bine și expresia rockerului cu care te certai în liceu, pentru că el credea că știe totul despre muzică mai bine decât tine. Nu e nimic cool la el. Ce-ar putea fi, până la urmă, cool la un tip care urcă pe scenă și face, sincer, fără fițe, ce știe mai bine să facă? Ce-ar putea fi, până la urmă, cool, la mișcările lui naturale, dar atât de stângaci? Ce-ar putea fi cool la faptul că a mulțumit atât de autentic publicului, în ciuda faptului că, de multe ori, publicul nu i-a meritat energia? Nu, nu e nimic cool la Vonsild. Dar s-ar putea să fie cel mai simpatic personaj uncool care a urcat vreodată pe o scenă bucureșteană. Și asta e suficient.

La concertul When Saints Go Machine, lumea nu se adunase încă în jurul scenei, prea mulți au greșit, cred eu, așteptând ceva mai bun. Majoritatea erau pe la terase, cu o bere în față, la povești cu prietenii. În fața scenei eram puțini și cred că majoritatea reporteri, fotografi, plus câteva zeci de fani, care probabil știau mai bine muzica danezilor. Pe băieți nu a părut să îi deranjeze prea tare. Iar pe piese ca Slave to the Take in your Heaven, magia creată de ei pe scenă a fost suficientă pentru a compensa slaba participare a publicului. În lumini frumoase de apus, momentul lor a fost cel mai compatibil cu ideea de festival în iarbă, fie ea și una încă umedă după ploaia de cu o zi în urmă. Procesarea vocii lui Vonsild transformă un glas new-romantic într-un fel de tânguire tristă robotică și, deși numele trupei s-ar părea că a pornit dintr-o glumă, ascultându-i începe să fie cel mai logic nume pus vreodată unui grup. Cei patru danezi nu doar că îmbrățișează sound-ul electronic, ci i se predau pe fiecare piesă. Angajamentul ăsta îi face un live act cel puțin interesant de urmărit.

Superb, dar din alt film

Chinawoman nu cântă tocmai ce-ai asculta la o bere cu prietenii. Este mai degrabă muzică de hrănit depresii cu un pahar de vin roșu lângă. De ascultat în căști sau în boxele din dormitor, citind o carte bună sau notându-ți gândurile pe o hârtie. Sau într-un local intim, jazzy, mai dark, mai de internalizat. Nimic exuberant sau dansant aici. Nu e musai genul de act pe care să îl incluzi într-un festival în aer liber. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a auzit superb. Ce îi lipsea momentului să fie perfect a fost contextul. Poate data viitoare, cei de la Control o vor aduce din nou în club, pentru o seară ceva mai chill.

Calmul dinaintea furtunii

Nu-i de mirare, deci, că oamenii parcă s-au rarefiat ușor în timpul concertului Alexandrinei, pe la coadă la bere sau la toaletă, și nu prea erau atenți la ce se întâmplă pe scenă. Alexandrina a cântat destul de puțin, majoritatea pieselor de pe cel mai recent album, Flori de spin, dar și câteva piese vechi, încheind concertul cu o melodie în rusă, La Russe. Au fost şi proiecţii psihedelice în nuanțe de roșu, a fost şi grupul Muse Quartet, a fost o atmosferă liniștită, iar poate asta i-a neliniştit pe mulţi din Zone Arena, obișnuiți cu energie, haos şi zbuciumare. Seara a continuat fix în stilul ăsta, aşa că putem spune că momentul Alexandrinei a fost liniştea de dinaintea furtunii.

 

Why don’t you?

Dar Tricky unde e? Nu cântă și el?” glumesc niște prieteni în timp ce așteptăm ca acesta să intervină totuși pe propriile piese cu mai mult de accentuarea câte unui cuvânt la întâmplare. Altfel, Francesca Belmonte, fata de la backing vocals chiar a făcut cinste rolului jucat în trupă. Ba chiar l-a depășit. Mai backing decât ăsta nici că se putea să facă. Nu a sunat deloc rău ce făcea ea și, dacă n-ai fi știut ce ar fi trebuit să se întâmple pe scenă, ai fi zis că asiști la concertul foarte fain al unei trupe de cover-uri, de exemplu. Numai că el rămânea pe scenă. Cea mai mare parte a timpului. Atunci când nu își pierdea echilibrul și nu pica, pentru ca apoi să fie readus pe propriile picioare de solidarii oameni de la securitate. Entuziasmat, sărbătorise cam mult în culise. E-o linie fină între a fi un artist liber și a fi lipsit de respect pentru publicul tău și față de cei care te-au invitat. Tricky a cam trecut-o, dacă mă întrebați pe mine. Și-a mai luat puțin revanșa pe final, creând un moment care a implicat la maxim  publicul, o parte urcând pe scenă să cânte împreună cu el. OK, poate să cânte e mult spus. A repetat timp de 20 de minute fraza Why don’t you go and get fucked. Și o fi fost ea direcționată celor de la pază, dar pe bune de nu concentra, ironic, ce se întâmplase cu publicul plătitor de bilete, care se aștepta să audă un artist în cvasi-deplinătatea facultăților muzicale cântând piesele lui cunoscute și s-a întâlnit, în schimb, cu un tip care a cam luat la mișto toată povestea. Din trip hop ne-a arătat doar o posibilă explicație personală pentru partea cu trip. Trippy. Too trippy. Păcat. Păcat de organizarea aproape impecabilă a celor de la Control, de atmosfera faină a locului, de așteptările oamenilor și de un concept care merita mai mult.

Pe final, o mărturisire roz

Sincer vorbind, nici unul dintre noi nu a ajuns la concertul celor de la Fine, It’s Pink. Cu toate astea, ar fi păcat ca, numai din cauza faptului că ei începeau să cânte pe când noi ne strângeam caserolele din bucătărie la serviciu, să nu apară în recenziile evenimentului. Așa că vă vom vorbi despre ei, despre ce cântă, așa cum i-am auzit în alte părți sau pe internet.

În februarie 2013 ascultam pe YouTube un cover după piesa Landfill (cântată în original de Daughter), o reinterpretare ușor mai ritmată, mai hotărâtă (datorită chitării poate) decât originalul. Recunosc însă că deși am fost impresionat de videoclip, lucrurile pentru mine s-au oprit aici. Coverurile nu îmi spun mare lucru. Au urmat apoi o serie de clipuri, culminând cu live session-ul de la Baia Turcească (care este minunat și de privit, nu numai de ascultat), care mi-au arătat că vorbim clar despre una dintre cele mai inspirate trupe din România. Da, inspirată, pentru că astfel de compoziții nu ies din piatră seacă. O voce plăcută dar hotărâtă, fără nici o scăpare. Chitariști de o melodicitate ieșită din comun, și tobe care se potrivesc milimetric cu tensiunea de ansamblu a pieselor.

Îmbinând cu delicatețe și imaginație puțin trip hop, puțin electro, puțin rock, Fine, It’s Pink este de recomandat oamenilor prea serioși, pentru a mai descoperi puțin starea de visare, și visătorilor pentru a fi readuși cu gândurile departe.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!