-

Ce nu (mai) avem – Vertij @ FNT

 
 
Regia: Mihai Măniuțiu | Teatrul „Aureliu Manea”, Turda | Cu: Andrea Gavriliu, Vava Ștefănescu

Aluneci. Încerci să te ridici. Aluneci iar. Reușești să te proptești, cumva, în picioare. Te aduni, nesigur, și te străduiești să te miști înainte să cazi din nou, grămadă, la pământ. Nu te superi, nu te sperii, doar privești înainte și speri. Dar, treptat, obosești și se pare că în curând vei dispărea.

Personajele se zbat, aparent fiecare în lumea sa, dar din când în când se întâlnesc ca din întâmplare și se mișcă, pentru scurt timp, împreună. Îți dau senzația că încearcă să înțeleagă ce li se întâmplă, unul (Vava Ștefănescu), cu o grație reținută, în timp ce pierde controlul asupra realității, iar altul (Andrea Gavriliu), cu o expresivitate aproape nepământeană, oscilând între nevoia de a proteja și propria suferință.

Noi, oamenii obișnuiți și ne-dansatori, când suferim, nu suntem atât de eleganți și plastici. Dar principiul e același – spectacolul a surprins cu o precizie impresionantă esența (aproape imposibil de exprimat în cuvinte) situației în care, sub ochii tăi, cineva sau ceva drag dispare, treptat, în uitare sau alienare.

În ciuda temei neguroase, la final am rămas cu un ciudat sentiment de liniște și cald în piept. Pentru că partea negativă a fost copleșită, fără drept de apel, de tandrețea și delicatețea care emanau din fiecare gest. Nu existau tabere opuse, care să intre în conflict. Suntem toți de aceeași parte, fără prea multe opțiuni și față în față cu implacabilul, sugerat percutant de scenografie, text și coloana sonoră. Tot ce putem face este să ne refugiem unii în iubirea altora.

La sfârșit, sporovăiala tipică de după spectacol a întârziat câteva minute. Spectatorii au rămas, un timp, într-o tăcere pioasă, probabil pentru că ceea ce văzusem în ultima oră dobândise oarecum un caracter sacru. Pentru ora asta, merită mers la Turda – ca să vezi un spectacol despre cum să iubești ceva ce se dizolvă.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!