-

Comunism, îngeri și femei

 
 

iulie 3, 2015


Kundera, Milan, Sărbătoarea neînsemnătății, Editura Humanitas, București, 2014

Dintr-o perspectivă detașată, a distanțării nu atât naratoriale, cât auctoriale, Milan Kundera reia în ultimul său roman, „Sărbătoarea neînsemnătății”, temele specifice operei sale de până acum: uitarea și ușurătatea (a se citi eliberarea), comunismul, feminitatea/figura maternă, îngerii, râsul.

Firul narativ se tocmește din două intrigi distincte: meditația asupra unei noi epoci a seducției feminine, cea a buricului, și o poveste cu Stalin, Hrușciov și douăzeci și patru de potârnichi. Neînsemnate par a fi chiar punctele de plecare ale acțiunii acestui roman care urmărește fugar povestea a patru bărbați pe care îi leagă o legătură de prietenie plictisită, ajunsă și ea la vârsta maturității.

Neseriozitatea se impune aici ca metodă de salvare, râsul purifică, ironia detensionează. Romanul devine o „chemare la bună dispoziție”. O cronică franceză compară naratorul cu un Cioran care, măcar o dată, s-ar fi trezit bine dispus. Absurdul este expus ca état d’esprit pe parcursul istoriei, de la revolta din baie a grupului condus de Hrușciov până în Parisul zilelor noastre unde un bărbat poartă în minte discuții interminabile și savuroase cu mama sa care nu a vrut să-l nască (nașterea și conceperea eroului, altă temă esențială în literatura scriitorului ceh). Rezultă un melanj neîntrerupt, insolubil, între tragic și comic, între real și aberant, între însemnătate și neînsemnătate. Căderea îngerului, povestea denumirii orașului de baștină al lui Kant și multe alte pretexte literare, toate sunt dublate de motivul teatrului de măști care transpune întregul roman. Chiar dacă, după bunul obicei al lui Kundera, fiecare gând al unui personaj este reluat și explicat în capitolele ulterioare, chiar dacă fiecare istorisire își găsește rostul până la finalul romanului, acest tip de literatură ar reuși să se înscrie cel mai bine în tipologia absurdului.

Kundera este, așadar, mai contemporan cu noi decât noi uneori. S-a spus că „sărbătoarea neînsemnătății” este de fapt un anti-titlu, fiind sărbătoarea unei mari însemnătăți. Găsesc că ar fi mai degrabă o ironie la adresa prezentului unde astfel de serbări sunt singurele la care avem acces (fie că-i intrare liberă, fie că-i cu bilet). Și, totodată, o invitație de a îmbrățisa, cu bucurie, banalitatea condiției umane: Neînsemnătatea, prietene, e esența vieții.

(Cartea „Sărbătoarea neînsemnătății” a fost dezbătută în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest ediția a X-a, unde Republica Cehă a fost oaspete de onoare. Invitați la dezbatare: Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Vlad Russo, František Zachoval – directorul Centrului Ceh.)