Un preot intră într-o cofetărie și se așază liniștit la o bere. Daniel Sandu se află printre „golanii de seminariști” care se așază la una dintre mesele vecine. Părintele, deranjat puțin de companie, își ia plasa plină de răsfățuri permise în post și pleacă. Seminariștii pornesc în urma lui. Pe drum, apare întrebarea unui cunoscut: „Părinte, dar ce icoană ai matale pe sacoșa aia?” Se pare că doamna de la magazin îi dăduse preotului, poate din greșeală, poate din sfidare, una dintre plasele deocheate, cu femei la bustul gol, așa cum sunt pe unele dintre brichetele din ziua de azi. Preotul scapă plasa din mână, strigă „Blasfemie!” și o ia la fugă rușinat spre Seminar.
Pentru că scena i-a amuzat atât de tare, Daniel Sandu și compania au fost însărcinați să ia plasa de pe jos și să o lase la chilia preotului cu pricina, despre care nu se știe cum a reacționat când a dat din nou de vedenia aruncată peste gard de băieți.
Cu amintiri de genul acesta din viața de seminarist s-ar fi putut scrie o carte. De fapt, Daniel Sandu chiar a amenințat cu scrisul unei cărți, însă, cu 80% de adevăr păstrat din toate, a ieșit un film de două ore și jumătate: Un pas în urma serafimilor.
Subiectul? Adolescentul Gabriel vrea să devină preot, dar se confruntă cu un sistem corupt și abuziv în cadrul unui seminar teologic ortodox. Pe măsură ce trece timpul, ajunge să fie etichetat elev-problemă, alături de alți trei colegi ai săi. Toți patru sunt prinși într-un joc de putere în interiorul școlii, unde preotul Ivan este cel dintâi care le face probleme, învățându-i în același timp, fără să vrea, strategii mai puțin ortodoxe de a rezista în seminar.
Cât așteptăm să scrie și cartea, îl citim mai jos pe Daniel Sandu.
1. „Când l-am amenințat – pe Ivan din viața reală – voiam, de fapt, să-i trag una-n cap. Nu puteam din mai multe motive. În primul rând, el făcuse box când era tânăr. Și-n al doilea rând, era tot ce trebuia ca să zbor din școala aia.
Aveam nervi să-i răspund cumva la răutate. Și, nu știu de ce, mi-a venit în cap ideea asta, că o să scriu o carte. N-aveam niciun plan să devin scriitor sau regizor. Nu știam. Știam doar că am crezut că, dacă-i zic chestia asta, o să-l supăr. El s-a amuzat, n-a avut nicio apăsare și a zis Păi, când o scrii, să-mi aduci și mie un exemplar. Scurt pe doi.
El, obligat, trebuia să ne dea două învoiri particulare pe trimestru, fiecărui elev. Așa spunea regulamentul. Dar trebuia să explici de ce trebuie să te duci acasă. Și, dacă nu aveai motive suficient de bune, nu te lăsa. Pur și simplu. Chiar dacă aveai dreptul.
Făceai o cerere scrisă cum că vrei acasă, iar cu învoirea aia plecai sâmbătă, după ore, făceai jumătate de zi până acasă și te întorceai duminică seară, a doua zi. Nu era mare scofală.
Atunci, eu am inventat pe loc că este majoratul prietenei mele și vrea să fiu și eu acolo. Am dat cererea aia și el a spus Vai, ce drăguț, majoratul prietenei tale… Dar părinții tăi știu? Și eu zic Știu, da, oricum o știu pe prietena mea, locuiește vizavi de blocul meu… Și el zice Ia să sunăm la părinți să vedem.
2. M-am blocat, m-a luat în cancelarie. Nu existau telefoane mobile, așa că trebuia să sune de pe fix. Evident, părinții mei nu știau. A răspuns maică-mea. Doamnă, știți, băiatul dumneavoastră a făcut cerere că vrea să vină la majoratul prietenei lui. Dumneavoastră știați asta? Eu auzeam cumva vocea mamei. Și maică-mea s-a prins și mi-a ținut partea. Da, știam, ziua prietenei lui… La care Ivan zice Ah, deci știați. Bun, dar – deschide catalogul – știați că are nota aia, nota aia și absența aia, aia, aia?
Maică-mea a avut un șoc și a zis Nu, de aia nu știam. Atunci să rămână acolo. Și Ivan, preotul, spune Uite, ți-o dau la telefon pe mama ta. A țipat maică-mea, a făcut scandal… Nici n-am mai ascultat, am închis eu telefonul. Era inutil. Ivan a închis catalogul, ca și cum nu mai ține de el, ține de maică-mea. Și atunci am „amenințat”.
Mai târziu, când am devenit regizor, am zis că dacă știu cel mai bine să spun o poveste făcând un film, hai să fac un film, nu să scriu o carte. Dacă aș scrie cartea aia – pe care am început-o la un moment dat, dar am făcut un stop – aș folosi numele reale pentru toate personajele.”
Când dai gulerul de preot pe scaunul de regizor1. „La 13-14 ani am crezut că vreau să mă fac preot. De fapt, voiam să fac ceva spectaculos în viață, dar nu știam exact ce. Până să fac eu ceva spectaculos, trebuia să aleg la ce liceu mă duc.
Te uitai pe opțiuni: liceul economic, liceul sportiv, un liceu auto, liceul de chimie și mai era unul de mate-fizică. Erau toate la fel pentru mine. Și, deodată, am auzit de acest liceu, care nici nu era liceu, era seminar. Și care te învață cum să faci o conexiune între oameni și Dumnezeu.
Asta e ceva special, asta e ceva ce mi-ar plăcea să fac, să explorez. Cred că-mi doresc să devin preot. Mi se potrivește. Spre deosebire de fratele meu care era mai golănaș, eu eram mai cuminte. Fratele meu era ăla dus la karate, eu eram dus la vioară. Și am zis Hai.
Când am văzut că e o concurență uriașă, am zis E ceva aici. Erau 900 de candidați pe 300 de locuri. Când erau toți aliniați, în tunici, și eu printre ei, când ne-au băgat discursul că ați fost aleși de o entitate superioară nouă, a fost suficient pentru mine. Gata.
Chiar țin minte în primele zile că m-am certat cu personajul Tudor cel real pentru că ne-au dat un formular anual cu opțiunile de la final de seminar. Evident că am scris Teologie. Și, când m-am uitat acolo, era unul singur care scrisese Facultatea de Drept. Era chiar personajul Tudor.
Stăteam în bancă împreună și i-am zis:
Tu ai scris Drept, n-ai scris Teologie?
Păi da, nu m-am hotărât dacă vreau să mă fac preot.
Și ce cauți aici? Noi am intrat din greu aici. Eu am intrat ultimul. Tu ai intrat primul. Era să pic din cauza ta și tu nici nu voiai să te faci preot?
L-am urât mult timp pentru chestia asta. După aia, pe măsură ce tot venea anual formularul acela, erau tot mai mulți care scriau altceva în loc de Teologie. Până în anul cinci, deja erau doar jumătate care scriau Teologie. Alții scriau orice altceva. Și eu am scris Psihologie, sau așa ceva. Chiar și așa, din ceilalți care au scris altceva, jumătate tot la preoție au dat, pentru că acel altceva era mult mai greu de accesat și, până la urmă, asta știu, asta am făcut.”
2. „Prin anul trei am avut o revelație: că, dacă ar fi să mă fac preot, ar trebui să fiu un anumit tip de preot și nu știu dacă mi-ar plăcea să am genul acela de viață. O viață modestă, undeva la țară, cu o soție pe care o pescuiesc în ultimul an de seminar pentru că, vezi Doamne, trebuie să găsești o soție. Taina cununiei trebuie să aibă loc înainte de taina preoției. Dar în același timp, pe parcursul seminarului nu ai voie să-ți începi o viață sexuală. O iei, o găsești și zici „Doamne-ajută”.
Eram la vârsta adolescenței și erau tot felul de tentații – fete de la alte licee care nu aveau probleme de genul ăsta. Fetele din orașul acela îi vânau pe băieții seminariști pentru că erau mai simpatici, mai curați sufletește față de golani. Dar și noi eram golani, până la urmă. Nu toți.
Am zis că n-aș fi pregătit să fac asta. Aș vrea să termin, să iau Bacalaureatul, să iau și atestatul – am fost ultima generație care a primit atestat cum că se poate hirotoni fără Teologie. Eu am acel atestat. Duminica viitoare, tehnic, dacă aș vrea, aș putea fi hirotonit. Bine, pentru a fi hirotonit e nevoie de un episcop. Mă îndoiesc că e vreun episcop disponibil acum să mă hirotonească pe mine. Și asta ar fi cea mai mică dintre probleme, că ar trebui întâi să fiu căsătorit.
Oricum, ar fi luat ca o glumă. Nu poți să spui M-am hotărât. Trebuie să treci printr-un proces de diaconie, să te monitorizeze… Ei n-au nicio grabă să inunde țara de preoți. Și așa e inundată deja.”
„M-au invitat, a avut loc o slujbă și, după aceea, ne-au chemat în sala de festivități. Se făcea prezența și fiecare spunea ce a mai făcut în viață. Când mi-a venit rândul, am spus că vreau să fac un film despre viața la seminar. Și nu m-au luat în serios, s-au amuzat. Eram unul care nu s-a făcut preot și s-a dus el la București, face el o cioacă, niște imagini pe acolo.”
1. „A ieșit filmul, în paralel s-a făcut grupul ăsta pe Facebook, pentru organizare. Unele replici erau Stai să vedem, dacă lansează acuma filmul, mai vine cineva la întâlnirea de 20 de ani?”
2. „O parte dintre colegi și-au exprimat dorința și au venit la premieră. Unii la București, alții la Piatra Neamț și câțiva s-au mai dus independent, fiecare pe unde a avut ocazia.
Aproape toți au fost încântați, le-a plăcut filmul. Ba mai mult, știu că la una dintre premiere a fost inclusiv personajul Ivan cel real, cu care nu am reușit să dau ochii. A stat lângă personajul Aid.
Aid râdea în hohote și Ivan pufăia:
Așa făceam eu?
Da, nu mai știi?”
1. „Am avut cam trei ore și jumătate, dar un draft mai logic ca poveste, un director’s cut, ar fi fost cel de trei ore și cinci minute. Am tot tăiat și am sculptat, până la 2h:25m, când am zis Stop și, din acel moment, nimeni nu a mai putut să comunice cu mine.”
2. „Se punea problema la un moment dat dacă eu iau decizii cu discernământ sau sunt doar încăpățânat. Am făcut statistici, am făcut medii, pentru că erau o mulțime de probleme, inclusiv a lungimii și a distribuitorului străin, care avea problema cu lungimea filmului și am zis OK, o tăiem pe asta, care este secvența mea de suflet, și vreau să știți toți că e secvența mea de suflet.”
3. „A fost o luptă între principii. Că două ore jumătate sunt prea mult, că nu știu ce. Și eu tot spuneam de Sieranevada – încheiam orice discuție. Evident că oamenii cu care mă contraziceam mă considerau încăpățânat, dar până la urmă eu eram căpitanul unui vas și răspundeam de securitatea vasului până la mal.”
4. „Am negociat ca o serie de secvențe – cred că vreo opt – cu o durată de aproape jumătate de oră, să fie incluse pe DVD. Una am reușit să o folosim chiar în campanie, am lăsat-o pe pagina de facebook. Cea cu mersul elevilor de seminar la cinema, cu afacerile și banii pe care i-au făcut. Eu așa am descoperit cinema-ul: corupându-l pe directorul cinema-ului din oraș și făcând o grămadă de bani înjumătățind prețul biletului cu colegii de seminar.
Se termina masa la cantină la ora unu jumate și filmul trebuia să înceapă la ora unu. Dar aranjasem: se stătea în întârziere ca să venim 60-70 de elevi o dată. Banul jos. Între timp, dădeam comandă – era alături un restaurant, ne aduceau platouri cu pulpe, cu tot ce voiam. Eram regi. Apoi a dat faliment cinema-ul ăla. După ce am terminat noi școala, s-a închis.
Acum aduc oamenii la cinema altfel și-i pândesc să plătească bilet.”
1. „Încercăm să facem un alt tip de cinema românesc. Ne dorim să facem un tip de film pe care lumea să vrea să-l vadă mai mult decât o singură dată. Sunt multe filme românești minunate și ultrapremiate pe care le-am văzut o dată și mi-a ajuns. Am cumpărat DVD de colecție, dar nu l-am băgat niciodată în DVD player să mă mai uit a doua oară la el.
Pe când, dacă apare la televizor un film american pe care l-am mai văzut de 85 de ori, dar a rezonat cândva cu mine, îmi place să-l revăd. Deja știu toate replicile, știu toate scenele. Stau în bucătărie, doar aud și e acum e aia cu… Așa vreau să fie și filmele mele.
La primul workshop la care am fost, profesorii de acolo ne-au pus la un moment dat fiecăruia dintre invitați următoarea întrebare: Pentru cine faci filmul ăsta? Și au fost așa de drăguți încât ne-au dat singurele trei variante:
Pentru festivaluri,
Pentru public,
Pentru tine, familia și prietenii tăi.
Când a venit rândul meu, am spus: Pentru public. Mi-au zis: Răspuns greșit.
Doi ani mai târziu, la Wajda School, în Varșovia, m-am trezit cu aceeași întrebare, din partea altor oameni. Acum, când mi-a venit rândul, am zis: Pentru festivaluri. Și mi-au zis: Răspuns greșit. După aceea, mi-a mai rămas o singură variantă de răspuns, dar nu se mai întâmpla să mă întrebe cineva.
Până la urmă, la Berlinale în 2013, când am fost selecționat la Project Market a venit întrebarea: Pentru cine faci filmul ăsta? Abia așteptam: Pentru mine, familia și prietenii mei. Și mi-au zis: Răspuns greșit.
Am stat și m-am întrebat cum e posibil ca toate cele trei răspunsuri să fie greșite. Aproape de premiera națională a Serafimilor, am dezvoltat un al patrulea răspuns. Îl fac pentru orice persoană e dispusă să-și sacrifice două ore jumătate din timp și să vadă filmul meu în loc să facă altceva: să se plimbe, să doarmă, să vadă alt film.
E foarte riscant să creezi din start un film pentru un public, fie de festival, fie de masă, fie de orice categorie. În principiu, cel mai bun senzor este că mi-am propus cu directorul meu de imagine să nu facem decât filme pe care ne-am dori să le vedem la cinema ca simpli spectatori. Dacă Serafimii ar fi făcut de altcineva, eu să-mi doresc să cumpăr bilet și să mă duc să-l văd. Așa aș vrea să fac filme. Dacă noi ne ținem de procesul ăsta, așa o să arate filmele noastre.”
2. „Cinematografia pe care mi-o propun trebuie să fie cât mai ofertantă pentru public. Cu filmul acesta, sper ca mai mulți colegi ai mei să aibă mai mult curaj să facă filme care să fie mai ofertante pentru public și pentru asta să pună mai multă presiune pe producători. Producătorii se simt cam confortabil făcând filme minimaliste și OK, înțeleg, nu exclud filmul minimalist, îi înțeleg rolul, dar trebuie și o alternativă. Nu poți acum să faci toate filmele minimaliste și să justifici Păi, le facem minimaliste pentru că oricum publicul român nu se duce la film. Atunci hai să le facem în altă limbă!
Sper eu ca filmul ăsta să pună cumva o presiune. Una dintre presiuni ar fi ce numesc eu mecanismul de selecție a poveștilor pe care vrei să le spui.
Când aleg o poveste, povestea aia trebuie să treacă printr-un proces în care concurează cu alte cinci-șase povești de același calibru, și celelalte sunt sacrificate treptat-treptat din n motive, ca astfel să se limpezească, să se aleagă cea mai bună dintre ele, cea mai spectaculoasă, cea mai frumoasă, cea pe care-ți dorești cel mai mult să o spui. Pentru că oricum te încarci pe o perioadă lungă de timp cu nervi și stres să spui povestea aia. În cazul meu, a durat zece ani. Și atunci trebuie să-ți dorești foarte mult să spui chestia asta. Pentru că o să întâlnești o grămadă de probleme și unele dintre ele te vor face să renunți. Vei zice: Știți ceva? Ia mai lăsați-mă-n pace cu filmele voastre și trăiesc eu din altceva.
Ca să nu ajungi în impasul ăsta, trebuie să-ți dorești foarte mult să spui povestea aia. Și ca să-ți dorești foarte mult, trebuie să fii sigur pe poveste.”
3. „Dumnezeu în cinematografie e inspirația. Nu cred că e o persoană sau o instituție. Dacă ai inspirația unei povești sau a unei decizii luate în realizarea unei povești, doar aia e Dumnezeu.
Ascult multe păreri, de la foarte multă lume. Încerc să filtrez și să aleg lucrurile care rezonează cu gândurile mele și cu povestea mea. Și în felul ăsta încerc să-L ascult.
Zi, Doamne, filmez în dreapta sau în stânga? George, Doamne-Doamne a zis să filmăm în dreapta. A zis din mână, nu de pe trepied. Dăscălescu moare cu filmatul din mână, nu prea suportă.
Dar în cazul filmului nostru am schimbat stilistica. Am filmat prima jumătate din film foarte așezat, pe trepied. Pe măsură ce Gabriel devenea golan, vedea tot felul de chestii și lucrurile în jurul lui începeau să se clatine, am trecut pe steady-cam și pe filmatul din mână.
Inclusiv ultimul cadru, când intră el în mulțime, ne-am dorit să fie mișcat pentru că universul lui nu mai era la fel cu universul lui din prima scenă și după aia mișcarea să se lege și cu imaginile alea de arhivă de la final.”
4. „Am lucrat șase luni la sunet; în a avea culori și lumini, iarăși s-a muncit foarte mult. S-au adus obiective Cinemascope din Germania, au folosit în încăperi dispersie de fum ca să creeze textură – niște eforturi pe care alții le evită pentru că se consumă timp, se consumă bani.
Filmul meu nu e un film perfect, are și el niște hibe, niște obstacole, e și lung. Dar dă un semnal în piață că, dacă vrei și reziști la stresul pe care trebuie să-l înfrunți, se poate. Și vom vedea mai departe câți dintre colegii noștri vor face ceva în sensul ăsta sau nu. Dacă nu vor face ei, nicio problemă. Eu voi continua să fac, atâta timp cât voi avea șansa. Dacă nu am posibilitatea să fac, nu fac nici eu. Dar nici minimalismul!
Am niște prieteni, mult mai tineri decât mine, care sunt consumatori de cinema, destul de puternici. Și nu se duc de douăzeci de ani la filme românești. Mi-au spus clar Daniel, îți jur pe ce vrei tu că eu nu mă voi duce niciodată la un film românesc, cu excepția filmului tău. De ce? Pentru că suntem prietenii tăi. Și câți ca ei sunt? Te duci la mall, ai două ore jumătate să investești în entertainment și ai o paletă întreagă de filme spectaculoase. E clar ce alegi.
M-am amuzat când la un articol despre filmul meu, cineva a comentat: Toate filmele românești de după ‘89 sunt proaste. N-ați face și voi un Stăpânul Inelelor.”
Riscurile meseriei1. „Am învățat cu filmul acesta să dau mai puține explicații despre cum vreau să filmez și ce vreau să filmez, chiar și atunci când fac greșeli. Se pare că e uman, uneori chiar necesar. Am pornit la drum cu teama asta să nu fac greșeli, dar mi-am dat seama că e greșit să ne ferim. Decid ce cred eu, mă consult cu câțiva oameni. După ce mă consult cu ei, zic OK, trebuie să iau o decizie dintre astea cinci decizii. OK, o iau pe asta și mergem cu toate riscurile.
Mi-am asumat multe riscuri cu filmul ăsta, știam că vor urma critici care or să spună că nu e film de festival, începând cu actori tineri care nu erau experimentați. Ca la loterie, dădeam cu lozul. Hai, cine mai vrea un loz, cine mai vrea?”
2. „Toate filmele mele sunt personale. Altfel nu le fac. Dacă nu conține trei puncte-cheie, prefer să nu fac, să stau deoparte și să facă filmul colegii mei regizori.
În primul rând, să fie o poveste spectaculoasă. Apoi, trebuie să conțină un mesaj cu care eu rezonez sau pe care mi-ar plăcea să-l transmit publicului prin povestea aia. Și, apoi, trebuie să conțină un element cu caracteristici personale, care este secret. Este, pentru mine, cheița.
Dacă o poveste le întrunește pe toate, are șanse să fie regizată de mine. Dacă îi lipsește un singur punct dintre toate acestea, nu mă interesează, oricât de spectaculos ar fi, orice potențial de public sau de festival ar avea. Nu vreau. Prefer să abordez fiecare film ca și cum ar fi ultimul film pe care l-am făcut, inclusiv Serafimii. Stau foarte relaxat dacă e să nu mai fac niciun film, n-am nicio problemă. Dar dacă e să mai fac un film, vreau să-l fac strict în condițiile mele.”
3. „De data asta, nu eram singurul care riposta. Mi-am construit o echipă de oameni din industrie – hai să zic că eu eram debutant –, dar ceilalți oameni din jurul meu nu erau, șefii de departamente – de la Costume, Decor, Muzică, Imagine, Casting – erau oameni pro fesioniști, care au acumulat de-a lungul anilor frustrări din domeniul ăsta. Și am zis Hai să ne punem frustrările pe masă și să vedem ce putem face ca să încercăm să schimbăm ceva.
În același timp, am construit ceea ce numesc eu o Constituție a filmărilor cu Daniel Sandu. La mine la filmări sunt niște reguli. Nu se țipă, n-are nimeni voie să țipe la nimeni. Este interzis.
Când cineva țipă la altcineva, eu mi-am luat rucsacul și am plecat la hotel și am închis telefonul. Acea zi este ratată. Costă bani, nu mă interesează. Oricum sunt probleme și obstacole în toate producțiile. La filmările mele vreau să ating două scopuri: Unu: Să facem cel mai bun film posibil în condițiile date, și Doi: Toată lumea implicată să aibă parte de o experiență grozavă și de amintiri frumoase.
Dacă sunt elemente care afectează astea două scopuri, nu am nevoie să fac acel film. Prefer să stau acasă – am din ce trăi, n-am nicio problemă. Dacă e să facem un film, să facem așa încât oamenii când pleacă de la mine să zică Bă, am fost la ăla și m-am simțit bine. Dacă se poate așa, bine. Impun chestia asta.
Constituția e mult mai largă, pe fiecare departament în parte. Am un capitol de Constituție cu directorul de imagine. Evident, ne contrazicem pe multe puncte. Unul dintre ele: ce este mai important: jocul actoricesc sau sharf-ul? Stăm și completăm în Constituție. Câteodată trebuie să fiu dictator, dar asta este situația. Eu sunt căpitan acolo, eu răspund. Facem Constituția, o semnăm și pornim la drum. Nu o semnăm, nu pornim la drum.
Am efectul de kamikaze, ceilalți se gândesc Bă, ăsta totuși nu o să reacționeze urât, e filmul lui, e regizor și-și dorește până la urmă să fie în cinematografe. Dar dacă-mi doresc ceva mai mult decât a vedea filmul în cinematograf, adică să mă simt bine și să fac lucrurile așa cum vreau, și mă duc să mă plimb cu bicicleta și filmați voi? Șoc! Ce, nu s-a mai făcut?”
1. „Au fost multe întâmplări hazlii, dar e una de care-mi tot amintesc. Nu s-a întâmplat la noi în clasă, s-a întâmplat la un an mai mare.
Au făcut o razie, au intrat în dormitoare și i-au prins mâncând șuncă în post. Nu era bine în Seminar. S-a stabilit în consiliu și toată clasa a primit nota 7 la purtare.
Luni, s-a întors de acasă un elev care a fost absent toată săptămâna pentru că era bolnav – a avut ceva cu rinichii. S-a trezit și el cu nota 7 la purtare.
Când a venit, a întrebat: Cum e posibil, dacă eu nu am fost? Când ați făcut razia? Eu sunt plecat de luni până duminică, am venit aseară. De ce am 7 la purtare? Profesorii s-au trezit într-o situație dificilă. Trecuseră deja nota în catalog.
După câteva minute: Am vorbit cu părintele director și s-a decis să menținem nota 7 la purtare pentru că, dacă ai fi fost și tu în dormitor și tu ai fi mâncat șuncă. Nu s-a putut face nimic. Acel băiat a luat nota 7 prin absență.”
2. „Prima dată când ni s-a cerut să dăm declarații, eram un puști. Nu înțelegeam că declarația poate însemna răul cuiva, nu înțelegeam de ce ni se cere, nu înțelegeam conceptul de șantaj, de corupție sau de manipulare. Erau niște chestii noi pentru mine. Le descopeream atunci și ziceam Băi, stai așa. Cum? Dacă fac asta sau spun asta înseamnă că eu sau cutare putem păți ceva? A, păi dacă e așa, stați puțin, că mă așez și eu mai bine, încep să învăț și eu jocul ăsta și vedem care pe care, dacă ăsta-i jocul. Ca mine au mai făcut și dintre colegii mei, din nucleul meu, au ripostat.”
3. În general, există ceea ce numim noi kit-ul tânărului credincios. Vorbeam cu un fost coleg de-ai mei, care acum este profesor de religie la liceu. Și el se lovește cu un set de 13 întrebări. Și, din alea 13 întrebări, am stat să selectăm vreo șapte. Unele dintre ele erau cele cu care mă confruntam eu: De ce „Crede și nu cerceta”? Mai era: De ce mor copiii nou-născuți, ce vină au ei? De ce animalele nu au suflet? Răspunsurile difereau ușor de la un preot la altul și erau atât de complexe încât era greu să le reții, să le asimilezi sau să le accepți.
Ori nu știau ei să fie la obiect, ori nici nu știau un răspuns, ori preoții au obișnuința ca, atunci când pun mâna pe microfon sau li se dă cuvântul, să vorbească de la Sfinții Părinți și tu, după un sfert de oră, să spui OK, și până la urmă de ce nu au animalele suflet? Și el iar o ia, dar o ia pe altă parte.
Când am intrat în Seminar, preotul Ivan ne-a încurajat să punem întrebări. Când făceam asta, ne spunea Nu vă mai ridicați, stați jos. Ca să fie o chestie de prietenie.
Ne-am dezvoltat un stil de a pune tot timpul întrebări. Cum prindeam un preot, pac, îi puneam o întrebare. Unii aveau răbdare să răspundă, alții nu.
Țin minte că aveam eu o întrebare pe care o copsesem. Zic Nu vă supărați, de ce ar fi ortodoxia credința cea dreaptă și nu alta? Și răspunsul care a fost? Dar tu de ce vorbești cu mine fără să te ridici în picioare? M-am ridicat și mi-a spus Stai jos. Acolo s-a terminat campania cu întrebări și răspunsuri.
Asta am vrut să o fac în film, dar, din economie de timp, nu a mai încăput. Nici acum nu am primit un răspuns clar. M-am născut și am fost botezat ortodox, asta înțeleg. Dar cunosc sau am un prieten care e catolic și el e convins că, de fapt, catolicismul e credința cea dreaptă.
1. Dacă vorbim despre Daniel Sandu: „Nesupunerea. Am o problemă cu autoritatea. Dacă autoritatea nu mă cucerește și doar se impune, are o problemă cu mine. Filmele mele sunt despre personaje care ripostează. Nu am personaje care înghit o nedreptate și zic asta e, viața e nasoală.
2. Dacă vorbim despre personajele din film și Daniel Sandu: „Tudor este exemplul seminaristului model. Gabriel este opusul, anti-model.
Pornise bine, dar a făcut stânga. Dacă faci o comparație cu definiția lui Ivan despre Adevăr și Știință, Tudor o ia în linie dreaptă și Gabriel o ia…
Amândoi ajung în același loc, amândoi înțeleg că ei nu își sunt adversari unul celuilalt, ci adversarul lor comun este nedreptatea și că, doar unindu-și forțele, pot învinge. Chiar și așa, pot înfrânge corupându-și valoarea morală. Gabriel s-a luptat tot filmul să nu toarne pe nimeni și singurul mod era să întoarcă arma și să facă un gest kamikaze ca să-l înfrângă pe Ivan. A făcut asta, a rămas acolo, dar cu sufletul corupt și aici depinde de ce alege publicul dacă Gabriel va deveni preot mai târziu, dacă va fi unul cu sufletul corupt sau va schimba macazul. Sau dacă se face regizor. Chiar și așa, în cazul real, eu am reușit să mă învârt și n-am dat niciodată nicio declarație.
Eu nu eram chiar singur la Seminar. Taică-meu avea totuși niște relații, apela la niște oameni cu influență, care la rândul lor aveau niște influență asupra unor oameni din conducere și în felul ăsta eram cumva protejat. Mi s-a cerut de multe ori să dau declarații despre colegi și refuzam pur și simplu. Nu prea aveau ce să-mi facă.
Mi-am dat seama că, pe oricare coleg al nostru l-ar fi întrebat, nu prea aveau ce să facă. Bine, probabil că, dacă era prins pe picior greșit, zbura. Țin minte cazul unui coleg care a fost prins că a mers într-un bar. N-a fost singur și, ca să scape el, i s-a cerut să dea o declarație că i-a văzut pe cutare și pe cutare în bar. El a dat declarația și a fost exmatriculat inclusiv el, pe principiul Păi dacă nu erai și tu în bar n-aveai cum să-i vezi.”
1. „Sunt o grămadă de Easter Eggs în film. Unele se pot ghici, altele nu, dar sunt acolo. Pe unele le voi dezvălui mai târziu, poate, sau niciodată, dar era pasiunea noastră.”
2. „În anumite scene există o tablă de șah. E plantată special. Tot căutam și vorbeam cu fiecare actor în parte pe ce poziție e el pe tablă. Unele piese sunt căzute intenționat și le-am plantat cu Vlad Ivanov pentru că erau pionii pe care-i înfrânsese.”
3. „Numele de înmatriculare de la mașini conțin inițialele titlurilor filmelor mele următoare – eu și Dăscălescu am gândit un ansamblu de proiecte.”
Perioada Backstreet Boys, când moda era oribilă și lumea era la modă. Perioada MTV. Perioada în care ți se spunea că rock-ul e muzica Diavolului. Și că, dacă asculți casete de la coadă la cap, piesele sunt mesaje sataniste.
Perioada când veneau primii blugi cu nasturi, poate Levi’s, și făceai economii ca să ai și tu, seminarist, o pereche. Perioada în care te gândeai că Doamne-Doamne există dacă cineva care și-a luat blugii ăia doar ca să facă în ciudă rămâne fără nasturi după câteva ore de la achiziție – în momente din astea puteai să spui că aroganța și mândria sunt pedepsite.
Daniel Sandu a ascultat Nirvana în perioada MTV. Nu foarte departe de zilele noastre, încerca să dea de Courtney Love ca să discute despre drepturile de utilizare ale unei versiuni corale pentru Smells Like Teen Spirit. A lipsit foarte puțin ca Un pas în urma serafimilor să se încheie cu melodia asta. Genericul de acum intră pe o reinterpretare a Psalmului 50. Așa s-a potrivit.
Pe vremuri, Daniel Sandu mergea la liturghii, dar și la cârciumi. Se ducea la cursuri, dar făcea bișniță și cămătărie. Schimba valută la negru pentru profesori. S-a bucurat când au apărut primele cartele telefonice pentru că în felul ăsta nu mai asculta nici o centralistă apelurile și nu se mai auzea Două minute, mai prelungiți? exact atunci când devenea el romantic cu o iubită de la distanță. Avea o cameră VHS, raritate la vremea respectivă, cu care își filma reprezentațiile în corul Seminarului, dar și excursiile prin baruri sau pe străzi cu golanii.
De niște ani buni, nu s-a mai spovedit la biserică și când a făcut-o ultima dată nu îl apăsau multe. Crede că Dumnezeu e wireless, așa că îi vorbește direct.
În țara cu peste 22.000 de biserici, vreo 4800 de școli și 31 de cinematografe, Daniel Sandu – fost seminarist, actual regizor – debutează cu Un pas în urma serafimilor.
Crede că cinema-ul nu va mai fi mainstream, va fi de nișă. Cu toate astea, Serafimii, așa cum își alintă el proiectul, umplu sălile.
