-

„După dealuri”, din Berlin

 
 
 

decembrie 27, 2012


Regia: Cristian Mungiu Cu: Cosmina Stratan, Cristina Flutur. România, 2012

Fim românesc la Berlin. În sfârşit aud română, deşi cu nişte accent moldovenesc în filmul După dealuri, scenariu şi regie Cristian Mungiu. Nu sunt singură, ci mă însoţesc nişte prieteni şi colegi printre care Tots, din India şi Tino, din Germania pe care i-am rugat după film să-mi spună cum l-au simţit ei, prin filtrul lor personal. Tino mai ştie câte ceva din ce e specific românesc pentru că prietena lui e româncă. Dar Tots nu are nicio idee despre ce urmează. Şi totuşi suntem aici, într-un cinema în Muzeul de Istorie al Germaniei, neîncăpător pentru mulţimea de oameni care aşteaptă la coadă. Începe filmul subtitrat în germană şi mă gândesc oare cum o să traducă „niţeluş”.

Acţiunea e destul de simplă, se petrece într-o mânăstire conturată printr-o imagine excelentă, izolată şi rece, şi porneşte dintr-o relaţie complicată între Voichiţa care şi-a găsit liniştea în credinţă şi Alina care vrea să o salveze. Cea din urmă devine un fel de prizonieră a mânăstirii, un loc care te împinge fără să-ţi dai seama spre nebunie, exasperare, durere (fizică şi psihică), pentru numele lui Dumnezeu! Atmosfera creată de cântecele de leagăn şi costumele negre care prezic încă de la început că ceva rău urmează să se întâmple te conduc către două ore şi jumătate de experienţă cinematografică din care nu e aşa uşor să te trezeşti. La sfârşitul filmului am rămas în sală pentru o sesiune de Q&A cu actriţele principale, câştigătoare de premii la Cannes, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur. Cea din urmă a zis la un moment dat că nu crede că filmul vorbeşte despre probleme şi tradiţii specific româneşti, ci sunt mai degrabă universale: religie, iubire, moarte. Şi de-asta am fost curioasă cum văd alţi oameni, din alte culturi, cu alte tradiţii, ce se întâmplă în După dealuri.

Lui Tots filmul i-a adus aminte de superstiţiile religioase de acasă – oricât de dezvoltate tehnologic şi intelectual sunt familiile, părinţii încă pun copiilor o petală de la picioarele zeilor în buzunar înainte de examene. În India, în zonele rurale, dar şi în oraşe, religia e locul în care oamenii se duc să găsească răspuns la necazuri sau leacuri la boli şi adesea superstiţiile duc la agravarea bolilor sau chiar la moarte. El mi-a povestit despre o metodă de a scăpa de boli în India: bolnavul e stropit cu ulei încins şi înjunghiat cu o ţepuşă. Văzând După dealuri, i-a fost uşor să se identifice cu personajele şi acţiunea. Şi pentru că atenţia s-a concentrat în jurul unui singur fir narativ, fără alte întâmplări secundare, i-a fost uşor să urmărească povestea şi să simtă puternic superstiţiile religioase şi conflictul religie-libertate până în finalul tragic al filmului. Ah, şi i-a plăcut cum arată mămăliga cu castraveţi muraţi.

Primele lucruri pe care Tino le-ar spune despre film este că da, vorbeşte despre religie şi iubire. Dar de fapt drama este cauzată de o prostie încăpăţânată (cuvântul în engleză care e prea la obiect să fie tradus ar fi „pigheadedness”) care determină toată seria de probleme pe mai multe planuri. Cum ziceam, Tino e familiarizat cu nişte tradiţii şi superstiţii româneşti, şi din cauza asta el crede că imaginea societăţii prezentate e uşor exagerată ca să emoţioneze şi să şocheze. Cu toate astea, filmul nu a avut un impact aşa puternic asupra lui, finalul era oarecum aşteptat şi tragismul oarecum inevitabil şi previzibil. Dar tocmai pentru că este atât de inevitabil şi pentru că dă senzaţia că lucrurile astea, chiar dacă se vor dezbate şi acuza, se vor mai întâmpla, din nou şi din nou, iar în asta constă, spune el, „măreţia filmului”.

Mulţumiri pentru păreri lui Tathagata Sarkar şi Tino Gerdesius, alţi patru ochi care au contribuit la descifrarea filmului.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!