-

Experienţa Anim’est (II), Ediţia 2014

 
 
Suntem obișnuiți cu desenele. Cu episoade scurte, colorate, cu multe personaje și întâmplări. De când suntem mici. Acum, când suntem mai mari, gustăm în continuare animația scurtă, cu ani întregi de experiență în spate, dar cu același entuziasm. Așa ne-am simțit la calupurile animate, competiții, best-of-uri sau special events. Mai jos, descrierea lor pe scurt, în a doua parte din experiența Anim’est 2014.

50 Years of Pink

Un calup de scurt-metraje de la începuturile seriei, restaurate și digitalizate. Genul acela de moment în care te lovesc din plin toate amintirile copilăriei și nu poți face altceva decât să rămâi cu ochii ațintiți în ecran, cu un zâmbet parcă ștampilat pe figură. Ne-am amintit umorul specific seriei, glumele care deși erau destul de repetitive (mai ales dacă urmărești un calup), atingeau în continuare unde trebuie. Însă total opusă față de senzația de repetibilitate a fost constatarea versatilității personajului: pantera este când vicleană, când fraieră, când vorbește, când nu o face, când este detectiv etc. Cât despre petrecerea care a urmat…

Frânturi de Animash

Nu le-am văzut pe toate, din păcate. Însă dintre toate calupurile, ni s-au părut cele mai reușite din festival. Cumva de așteptat, dat fiind că aceste calupuri constau de fapt într-o colecție de filme premiate. Ar fi multe de menționat, însă The Gulf (Canada, 2014) mi-a rămas cumva întipărit pe retină. Poate pentru că a fost ceva mai dramatic. Ne-au plăcut însă și Blackwood (Ungaria, 2013) sau Wedding Cake (Germania, 2013). A Town Called Panic: The Christmas Log (Belgia/Franța, 2014), deși amuzant pe alocuri, a fost puțin cam lung.

Din Animash nu lipsesc nici personajele clasice ale desenelor animate, cum a fost Curaj, câinele fricos, care iar e speriat, de data asta de o ceață răzbunătoare (The Fog of Courage, US, 2013), două cupluri gay în stil Looney Tunes alb-negru în Happy & Gay (US, 2014) sau vedetele Thomas motanul și şoarecele Jeremiah, care acceptă să dea interviuri după mai mulţi ani de tăcere (From Here to Immortality, Elveţia, 2013).

Competiția Internațională

Nu știu dacă fiecare calup a avut o temă anume, însă cel pe care am reușit să îl vedem a fot clar axat în jurul temelor politico-sociale. Black Tape (Danemarca, 2014), parte a unei trilogii a lui Uri și Michelle Kranot, abordează tema ocupației, unde victima și dominatorul sunt prinși într-un dans de tango. The Immaculates (Franța, 2013) este povestea unui grup de romi din Italia, acuzați de a fi violat o tânără de 16 ani, și consecințele acestei acuzații. The Tree (Iran, 2014) este povestea unei femei și a unui copac, îmbrăcând metafora înrădăcinării într-un teritoriu iar Noise of the World (Spania, 2013) este povestea unui compozitor osândit să audă toate zgomotele din lume.

Competiția românească

Un eveniment sold out, cu sala de la Elvira Popesco peste capacitatea maximă, aşa a primit cinematograful competiţia de animaţie românească. Nu ştiu dacă a rămas la fel de plină şi la final sau dacă scurtmetrajele animate au reuşit să satisfacă gusturile sau aşteptările celor veniţi. Spun asta pentru că întreg calupul de filme a fost destul de greu de digerat, care pot fi împărţite în câteva mari categorii. Una dintre ele s-a bazat pe povești inspirate din poezii sau mituri vechi, narate de voci groase autoritare, despre începutul lumii ca un big bang animat între Fârtatul şi Nefârtatul: Cum s-a făcut lumea (r. Maria Brudașcă, 2013), Povestea drumului (r. Nina Mihăilă, 2013) sau Viu (r. Laurenţiu Popa, 2014), o interpretare a poeziei Tangentă, scrisă de Eugène Guillevic. Alb negrul sau tuşele de creion sau de pensulă au fost complementate însă de animaţiile high-tech din filmele abstracte sau cosmice sau robotice de care am avut parte, cum au fost Lumen Ambrosia (r. Adrian Manolescu, 2014), Robot Love (r. Codrin Iftodi, 2013), o animaţie destul de lungă, ce depăşeşte 10 minute, şi devine uşor repetitivă, iar cea mai simpatică din categoria SF a fost Space Boy and Space Dog (r. Andrei Nicolae, 2014), aceşti Sandra Bullock şi George Clooney animaţi. Pe langă aceste categorii, am avut şi animaţia cu tâlc sau acel ceva care te face să zâmbeşti în colţul gurii la final că te-ai prins şi pleci cu ceva, aşa, pentru tine. Aşa au fost Get Happy or Get Out (r. Andreia Dobrota, 2013) despre cum supravieţuiesc oamenii trişti într-o lume în care fericirea e obligatorie, Copilul sărac şi şarpele (r. Búzás Anna, 2013) care se termină brusc după 1 minut şi jumătate, dar şi animaţia Pui de somn (r. Paul Mureşan, 2014), câştigătoarea competiţiei, despre lumile în care păşeşti când dormi.

În linii mari, animaţiile româneşti ni s-au părut că mai au de învăţat, că trebuie să caute mai adânc poveştile, contentul şi mai puţin tehnica. Însă au curiozitate şi originalitate, şi un spaţiu de unde pot explora creativ animaţia.

Animusic Night (music video & advertising competition)

A fost, probabil, momentul pe care l-am așteptat cu cea mai mare nerăbdare. Este știu că muzica și animația fac casă bună, și cunoașteți probabil majoritatea videoclipul piesei Do I Wanna Know de la Arctic Monkeys sau Cirrus de la Bonobo. Dacă sunteți în căutare de niște rock bad ass atunci căutați piesa Evig Vandrar de la Kvelertag. Pe mine personal m-au impresionat clip-ul piesei Marshal Dear de la Savages care, asemeni piesei, este un mix reușit de delicatețe și tensiune, sau Singing so Sweetly de la Arc Iris, o explozie de culoare, potrivită piesei. Ah, și Allaxis de la Kaly Dub Live, o poveste suprarealistaă desenată pe ritm, care te ține antrenat până la finalul piesei. Din păcate, publicitatea nu mă impresionează de fel.

Citeşte și partea I.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!