-

FAQiff, acum ori niciodată

 
 

noiembrie 26, 2015


O să pornesc de la presupunerea că cel care citeşte acest articol nu a trăit sub o piatră pentru ultima lună, aşa că ştie atmosfera generală din Bucureşti şi ţară.

La începutul lunii noiembrie nimeni nu voia să râdă sau să asculte muzică, nimeni nu voia să vorbească prea tare şi nimeni nu ieşea. Bucureştiul a fost închis forţat, de parcă cineva apăsase butonul de pornire al calculatorului, în speranţa că atunci când se va redeschide, vom fi mai puternici şi vom funcţiona mai bine.

Nu a fost uşor pentru nimeni, mai ales pentru cei care aveau organizate evenimente. Localurile decente s-au închis în weekendul acela, unele pe termen nelimitat, petrecerile au fost anulate şi toţi am trăit senzaţii de la bulversare la furie, la un simplu sentiment de pierdere şi tristeţe. Inclusiv în redacţie, pentru prima dată de la deschidere, nu am putut decât să anulăm lansarea, să stingem totul, să plecăm acasă și să ne gândim.

Dar promiseserăm de mult că vom participa la FAQiff (Feminist and Queer international film festival), aşa că m-am dus. Pe 6 noiembrie am stat în spate şi am urmărit sala plină de oameni la fel de nesiguri ca mine, cum spuneau că şi lor le este greu, dar că nu aveau de ales.

Am stat în picioare, cu geaca de piele strânsă la piept, urmărind discursurile de început şi mă gândeam că vreau doar să merg în Piaţa Universităţii, să scandez alături de cei de leatul meu, dar, până să mă hotărăsc, primul film a început şi m-am aşezat.

Ca o mică trivia, trebuie să ştiţi că persoanele trans sunt ceea ce vor ele să fie: un bărbat, dacă simte că este femeie și doreşte să fie numitĂ femeie trans, O vei numi femeie trans, şi viceversa. Dacă faci parte dintre oamenii care o pot striga pe Stefani Joanne Angelina Germanotta drept Lady Gaga, atunci acest concept nu poate să fie prea dificil de înţeles.

Primul film al festivalului, Pierrot Lunaire, este bazat pe o poveste reală, despre un bărbat trans care, pentru a fi acceptat de familia iubitei, îşi însuseşte cu forţa partea responsabilă de procreere de la o fiinţă vie, susţinând că acum este, în sfârşit, complet. (Formularea „****-**-** ****, a furat o **** de la un taximetrist, să *** ** dacă te mint” nu a fost acceptată de editor)

Şi astfel, urmărind nişte imagini foarte grafice, în timp ce în sală era şi Remus Cernea, pentru prima dată din luna octombrie, am râs.

Şi aşa a început festivalul pentru mine.

aceito

Cadru din filmul Aceito (2014), r. Felipe Cabral

Nu voi vorbi despre filme sau organizare prea mult, deşi au fost impecabile, dar mă voi axa pe cel mai important aspect al festivalului: acceptarea.

Luna noiembrie ne-a dovedit tuturor că e nevoie de schimbare: schimbare în legislaţie, schimbare în clasa politică, schimbare în stilul de viaţă, şi, mai ales, schimbarea mentalităţii. Nici dacă plănuiau, organizatorii nu puteau pune festivalul într-un moment în care să fie mai multă nevoie de el. În urma unei săptămâni pline de acuze care mai de care mai absurde, FAQiff a pus totul într-o perspectivă de care era nevoie cu disperare.

#Împreunărezistăm este despre colectiv, nu despre Colectiv

Orientarea sexuală, muzica ascultată, genul cu care te simţi cel mai bine, nu cel care îţi este dat la naştere: nimic nu face un om mai bun decât altul şi niciunul nu este „normal”. Nimeni nu vrea atenţie specială şi nimeni nu vrea să fie persecutat pentru modul în care îşi trăieşte viaţa.

Mereu am apreciat oamenii care au putut spune, cu mâna pe inimă, că nu le pasă de societate, deşi aceasta îi marginalizează. Alături de ei şi de cei care pot să ridice din umeri în faţa cuiva care li se plânge, devastat, că o persoană cunoscută face x sau y, care nu corespunde cu setul lor de valori personale şi să spună un sincer „Aşa, şi?” aş dori să trăiesc în România resetată.

Unul dintre cele mai memorabile filme a fost o animaţie venită din Suedia, Next door letters. O poveste simplă, frumoasă, care a lăsat pe toată lumea cu un zâmbet melancolic pe buze. În linii mari, este vorba de o fetiţă care vrea să facă o glumă crudă, trimiţând o scrisoare de dragoste unei vecine, dar ajunge să se îndrăgostească de ea cu adevărat, dovedind că dragostea este la fel simţită, oricare ar fi vârsta, sexualitatea sau genul persoanelor.

Probabil unul dintre noile mele filme preferate, scurtmetrajul a subliniat o lege de bază a societăţii: dragostea, oricum ar fi ea, schimbă o persoană.

Acceptarea care izvorăşte din această iubire faţă de semeni poate muta munţii din loc şi poate salva demnitatea şi drepturile fundamentale ale omului.

Nu pot decât să încurajez pe absolut toată lumea să participe la Ediţia a II-a a Festivalului. Nu e nevoie să corespunzi unei trăsături din titlu ca să fii bine-primit, dar trebuie să mergi şi să vezi, să asculţi şi să simţi. Să înţelegi şi să sprijini, să înveţi să nu judeci şi să poti conceptualiza cât rău pot face ura şi ignoranţa.

Sunt alături de lupta lor şi le voi fi alături oricând ar avea nevoie, respectul pe care li-l port pentru evidenţierea acestor injustiţii sociale fiind depăşit doar de atitudinea mea de „Aşa, şi?” cu privire la deciziile lor personale.

 

 

Imaginea de sus: cadru din filmul My Big Mouth Vagina (2014), r. Jasmine Manari

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!