-

FIRMA – Soundtrack-ul maturității

 
 

februarie 2, 2016


Îmi amintesc primul concert Firma pe care l-am văzut. Impropriu spus, pentru că se întâmpla la un festival al berii, cred că în Piața Constituției, când era încă ziuă și parcă nu vedeam foarte bine ce se întâmplă pe scenă din cauza soarelui care bătea chiar din spatele ei. Eram în perioada liceului și abia descopeream muzica alternativă de la noi. Nu îmi amintesc dacă mi-au plăcut sau nu. Am simțit însă ceva despre care Rocca ne-a spus că este esențial la un muzician, oricât de pregătit ar fi. Pe care publicul îl simte, fără să își dea seama. Anume bunul simț muzical. Iar acum, adaug un lucru, care mi se pare cel puțin la fel de valoros. Maturitatea artistică, ce le permite să își asume și să învețe din fiecare pas al carierei de până atunci.

Primele acorduri

La acel moment, resimțeam muzica pe care o ascultam și avea valența unui strigăt de luptă. Mulți din generația noastră vedeau formațiile de rock de la acel moment și ca pe o răbufnire a unei revolte reținute, până atunci, împotriva prostului gust, împotriva a ceea ce simțeam îmbătrânit în jurul nostru. Poate un clișeu. Nu ne-am pus însă niciodată problema dacă și ei, artiștii noștri vârf de lance, simțeau la fel. Era cumva subînțeles, pentru noi asta reprezentau. La unii era, într-adevăr, fățiș, însă de la o trupă cu versuri atât de trunchiate precum Firma, puteai înțelege orice.

 

S-a întâmplaIMG_2559t când am apărut să mergem la emisiuni, după ce a apărut primul material video, că ele ne-au adus cu adevărat în fața oamenilor. Și toți ne-au pus întrebarea asta, sau mai degrabă erau convinși că avem un masterplan în spate, o dorință absolută de a nimici mizeria sau pseudo-mizeria. Dar nu era așa. Se așteptau să intrăm ca niște luptători pe cai mari și noi eram doar niște tineri cu niște dorințe personale și normale la ora aia. Nu ne-am dorit decât să ne schimbăm pe noi înșine, atât cât ne ducea pe noi capul la ora aia, având sentimentul, zic eu, și conștiința de sine că avem ceva special de transmis. Dar asta este o chestiune strict personală. Întâmplător am adus niște schimbări, din ce am înțeles de la oameni, dar a fost un bonus”, spune Rocca, solistul formației.

Când s-au lansat, au reușit să își dovedească în primul rând lor că pot construi ceva închegat. Iar la acest moment, au fost ghidați numai de dorința de a se exprima pe ei înșiși. O altă latură a acestui cub creativ în 2015. O dorință ce se identifică cu o misiune: „Și dacă am ajuns la concluzia asta, după adânci recăutări, avem și obligația să ne exprimăm cât mai eficace și pertinent. Și asta facem”.

La Orbire a fost, într-adevăr, un album de o sinceritate crudă, foarte apreciat. Adrian, chitaristul formației, povestește cum avea în jur de 14-15 ani când l-a ascultat, și a fost acaparat de album. Deși la prima ascultare nu și-a dat seama l-a tot ascultat până i-a intrat sub piele. Și continuă să îl redescopere la fiecare ascultare. A observat asta mai ales acum când a început să repete cu Firma și să învețe piesele. Și încercând să reproducă oarecum ce era deja făcut acolo și ascultând atent, mai auzea o șoaptă sau un sunet, pe undeva, un vers care lega alte versuri și brusc piesa avea un alt sens.

Nu sunt o trupă nostalgică. Nu regretă perioada în care, pe alocuri, televiziunile și radio-ul se aplecau ceva mai mult asupra muzicii pe care noi o apreciam. Nu pică în plasa passeismului bătrânicios. Sunt, într-adevăr multe schimbări față de acel moment. Acum este poate mai multă muzică bună, și poate din motivul ăsta este mai greu de accesat. Înainte era suficient să cunoști o persoană (om de televiziune sau producător), și automat ajungeai în fața publicului. Acum sunt mai multe canale de promovare, și poate fi obositor pentru un artist. Dar, spune Rocca, poate că ar trebui în primul rând să convingi oamenii din jurul tău, cei apropiați, cei care te plac și te susțin, fie că e vorba de fani sau cei dragi, pentru a-ți implementa muzica cât mai bine.

IMG_2670Rocca: „Generația noastră din prezentul 2015 e foarte greu de găsit, e foarte greu să te conectezi cu ea. Tu ai vrea să asculți trupele de la momentul respectiv, au fost soundtrack-ul vieții tale, sau soundtrack-ul tinereții, al acelei perioade frumoase de vise. Așa sunt foarte mulți, dar nu, nu s-a shimbat absolut nimic în snsul ăsta. E bine, e bine, suntem încă tineri.

Adrian: „Am renunțat la TV acum vreo patru ani de zile și se mai întâmplă să mă mai lovesc de televizor prin baruri, acele câteva care difuzează posturi de muzică. Nu pot să zic că îmi atrage atenția televizorul ăla care cântă în fundal. Pe de altă parte, cobor la metrou și îmi scot telefonul și automat mă contectez la un serviciu de streaming de muzică și automat fac playlist-urile pe care le vreau, și ascult muzica pe care o vreau. Îmi place mai mult așa sincer să fiu”.

A fost, așadar, simplu. S-a votat pentru prezent.

Ieșirea din țarcul artistic

A urmat apoi un moment de cotitură în abordarea formației, pe care nu mulți l-au înțeles. Și mărturisesc că m-am numărat printre ei. Muzica îmi plăcea în continuare, însă undeva simțeam că nu mai este acel strigăt al meu. Sau al nostru, celor câțiva oameni care ne identificam cu acest nou val de exprimare. Simțeam cum devenea o muzică adresată mai multora. Și dacă ne întrebam ce a determinat această schimbare, am aflat tot de la ei:

Rocca: „Voi mărturisi ceva pentru prima dată. A fost prima și ultima apariție la Stuffstock când am înțeles că a fost o oarecare dezamăgire acolo. Toată nișa noastră era dezorganizată total. S-a întâmplat ca într-un țarc artistic să fie închiși o mână largă de artiști și nu au putut să iasă și a fost un moment de panică la un moment dat. Atunci am zis că ar trebui să ne organizăm ceva mai bine. Până în momentul ăla eram precum trubadurii cu chitara și unde găseam o rezonanță faină, un ecou, fie că era scara blocului sau un microfon, o sală, cântam. Iar ăla a fost un moment de revelație. Am început să ținem cont de circumstanțe și de industrie.

Și-au dat seama că nu poate intra tot ce fac la radio sau TV. Au avut multe materiale refuzate, la care munciseră foarte mult, dar nu au ajuns să fie promovate. Și îmi dau seama că sentimentul că muncești în van poate fi foarte descurajant. Așa au ajuns ușor-ușor și producători și, după cum spun ei, să se autolimiteze pentru a scoate un material relevant condițiilor pieței. Au rezultat o serie de materiale demo, cu piese atât în română, cât și în engleză, fără o unitate de stil, legate numai de titlul care marca un nou punct de plecare: Exit. Voiau, de fapt, să iasă din acel cerc în care nu își mai puteau promova muzica și, eventual, să iasă și din țară. Ceea ce au și reușit. Își dau seama că poate mulți nu au apreciat o astfel de schimbare. Însă la fel de mulți nu au înțeles că nici ușor nu este, mai ales atunci când ești condus de dorința de a te regăsi în arta ta, și ești nevoit să îți schimbi abordarea pentru a te face auzit.

Rocca: „A fost și o încercare. Faptul că nu mi-a plăcut s-a văzut și în post-producție pentru că după ce am reușit marea cu sarea am lăsat-o așa cum era și ne-am întors acasă. Nu era o direcție pe care am fi putut să o continuăm for a lifetime. Însă a fost o reușită, zic. Destul de greu să ieși din zona de confort.

Au ajuns și afară, așa cum și-au dorit. Cei mai mulți ne amintim probabil participarea la MTV Europe Music Awards din 2007, la secțiunea New Sounds of Europe. Și una dintre cele mai pregnante amintiri este un interviu luat de Wyclef Jean, în care acesta încerca pe cât posibil să îi promoveze, să îi așeze într-o lumină pop, în care păreau ușor stingheriți. Îi plăcuse mult ce au făcut, și le povestea cum și el a plecat de jos, în Haiti, așa cum și ei tocmai plecaseră din România, și cât de mult se aseamănă cu ei.

IMG_2688Rocca: „Eram ușor atenți pentru că s-a întâmplat să ia interviu niște polonezi lui Snoop Dog și omul a ținut-o numai în sintagme de cartier și i-a rupt în două și nu și-au dat seama. Zâmbeau și râdeau. Sunt destul de fâșneți așa ei, trebuie să fii atent. În primul rând eram atent unde încerca să ducă discuția. (…) Nu era confortabil, dar era fain pentru că toți de acolo, inclusiv el, știau muzică. A avut un concert la un after party și acest om cânta la vreo patru instrumente, a făcut un flic flac pe scenă și nu a existat nimeni în sală care să rămână imun la ce cânta el acolo, chiar dacă nu era în filmul lui muzical. Și mi s-a părut extraordinar. Să nu ții cont neapărat că oamenii ăia nu sunt ai tăi. Sunt în seara aia acolo, îi faci ai tăi. Este doar o seară pe care trebuie să o faci memorabilă, și asta am învățat de la el și de la cei de acolo. Toți știau pe ce lume trăiesc și chiar dacă erau rapperi sau rock’n’rolleri aveau un ipod cu muzică bună.

Participarea la MTV Music Awards a fost, fără îndoială, o reușită. Chiar dacă nu au luat locul I s-au plasat pe podium, iar televiziunile din rețeaua MTV, cum ar fi VH1, au continuat să îi promoveze, deși nu exista nici un contract semnat. Și-au dat astfel seama că pot fi pertinenți și pentru exterior. Iar noi, cei de acasă, că poate am judecat această schimbare a lor prea aspru, prea simplist. Și poate că nici noi nu ieșiserăm din acel țarc artistic despre care vorbea Rocca. Cu toate astea, nu au rămas afară. „Am fi dorit să rămânem și pe afară dar astrele au fost împotrivă”, ne spune Sorin Erhan râzând. Rocca e de părere că ar fi trebuit să se forțeze puțin mai mult, însă nu au făcut-o.

Rocca: „În rest sunt discuții contractuale și emoționale, faptul că era totuși un label românesc, nu eram o trupă liberă care putea să își permită orice, și nici nu mai eram tineri, nu mai aveam 22 de ani să ne urcăm în primul avion și să plecăm. Plus că, raportat la ce ne-ai întrebat mai devreme, nu era exact direcția pe care ne-am fi dorit să mergem, pentru care am fi renunțat la orice.

 

Cântece și Descântece

IMG_2675A urmat apoi o lungă pauză. O perioadă pe care Rocca o descrie ca fiind destul de ciudată. Mulți am crezut că aici s-a terminat drumul uneia dintre cele mai îndrăznețe formații ale generației noastre.  Unii dintre noi au crezut că acea schimbare radicală de macaz a determinat ruptura. Și am rămas în așteptarea proiectelor viitoare ale membrilor trupei.

În tot acest timp, Rocca a avut un potențial proiect solo, însă singura piesă înregistrată, Hello Hello, (căreia îi pregătise și videoclip), nu a fost promovată. Și iată că, ceva ani mai târziu și aproape de zilele noastre, Firma revine pe scena alternativă românească, cu un album nou-nouț: Descântece Vol. 1. Deși mulți aleg să o ia de la zero cu un proiect nou, cu un suflu proaspăt, ei au ales continuitatea.

 

 

Rocca: „Fiecare trupă, fiecare proiect este un organism creațional, o entitate. Mai sunt lucruri de spus dar eu zic că atâta timp cât Firma nu a fost promovată a lăsat un loc care nu a fost ocupat. Nu pentru că ar fi neapărat greu de ocupat sau pentru că nu sunt artiști în țară, ci pentru că nu poate nimeni să facă ceea ce facem noi. Așa cum poate, dacă am empatiza cu alții, nici noi nu putem să facem ceea ce fac alții mai bine decât ei. Și sunt lucruri de spus pe care numai noi puteam să le spunem la modul pe care am făcut-o. La acest lucru aș adăuga, și aici cred că devin puțin, nu știu, nu încrâncenat, că putem să tragem cu ceva mai multă forță decât ar face alții în nișa alternativă, mai către lumină. Există o anumită apatie, au fost trupe care s-au născut și au murit în întuneric. N-au apucat să iasă de acolo, au avut o carieră subversivă, au apărut și au dispărut. Și erau faine, puteau să scoată lucruri faine. Pentru că ai obligația să te exprimi pe tine, e și obligația să faci parte dintr-o breaslă alternativă sau cum vrei să îi spui, și trebuie să ai grijă de mediul tău, să îl  dezvolți, chiar dacă ești doar un alt tablou în încăperea respectivă. Și cred că putem să facem chestia asta bine, putem să tragem puțin alternativul de acolo de unde este, și cu ocazia asta alți oameni tineri să audă muzică de altă factură decât ceea ce este promovat în mainstream în acest moment. Și nu știi niciodată, poate într-o zi vom cânta cu niște tineri care ne ascultă în acest moment pentru prima dată. Și creăm un labirint din care nu o să mai putem să ieșim când ne dorim.

Paranteză: nu, nu sunt numai vorbe. Adrian, noul chitarist al formației, i-a văzut pentru prima dată la Stuffstock. Apoi în București, în primul an de facultate. Și a fost atât de impresionat, încât și-a umplut camera de postere. Iar acum, glumesc băieții, a reușit performanța de a intra în afiș.

Personal, nu m-am avântat asupra albumului. Nu știam ce voi găsi. Ceva din La Orbire? Ceva din Exit? Am găsit însă ceea ce băieții au descris cel mai bine ca fiind echilibrul dintre un album simțit și unul produs. Am simțit revenirea către primul album. Datorită mesajului, a complexității anumitor pasaje din piese. Pe de altă parte, ne povestesc ei, producția le-a intrat în sânge și nu mai pot ignora anumite etape în crearea unui album.

Rocca: „Pe primul album am transmis raw, fără editare, iar pe ăsta e tot o transmisie raw însă se schimbă puțin starea. Nu mai este starea aia încrâncenată de pe albumul La orbire, starea se schimbă, cred că  asta este diferența care poate să pună Descântece într-o lumină puțin diferită de La orbire. Însă e tot o emoție crudă transmisă acolo. În mare, deja partea producțională nu mai contează pentru că starea pe care o transmite, emoția este aceeași, de fapt și de drept, aceeași intensitate.

Albumul Descântece aduce, într-adevăr, o ușoară schimbare de stare. Regăsești din temele primului album. Cu toate astea, lucrurile nu mai sunt spuse la un volum mai încet. Cuvintele nu mai lovesc, ci ating. Lucru natural, de altfel, pentru niște oameni care evoluează, se maturizează. Odată cu vârsta, se schimbă și limbajul.

IMG_2691Rocca: „Nu cred că s-a schimbat tonul, lumina este mai soft de fapt, știi? Lumina nu mai este la fel de harsh. Când stai în înuneric și aprinzi o lumină repede și tăioasă multe lucruri par urâte. Dacă folosești un soft box, o blendă, lucrurile încep să capete un anumit contur, și nici anumite lucruri negative nu le mai privești cu aceeași încrâncenare de care vorbeam la început. Încă sunt chestiuni extreme în versurile de pe ultimul album, și sper că e OK, în sensul în care sper să nu îi îndepărteze pe anumiți ascultători care sunt mai corporate așa în simțire, să nu îi descurajeze la prima ascultare.

Albumul va avea și un al doilea volum. Piesele care s-au scris după trei ani de căutări personale erau destul de numeroase, astfel că a rezultat un material unitar destul de consistent. Însă mai mult de nouă piese pe un album, spun ei, nu ai de ce să pui, pentru că nu ai cum să promovezi piesele, și fiecare merită expunere.

Rocca: „Iar una dintre piesele de pe cele două volume va câștiga acest concurs intern, nu știm care este. Avem o teorie că o trupă, sau un artist, noi vorbim de muzicieni, indiferent de cât ar cânta, indiferent de cât ar studia, indiferent de cât ar compune, este descris de o singură piesă. Și la fel este valabil de-a lungul timpului și pentru materiale. Și deși la un moment dat am fost descriși doar de Nimeni, asta era piesa fanion, era fain la început după o perioadă ușor nihilistă am zis că o să venim și-o să luptăm și altă piesă îi va lua locul. A venit Important-ul, și ea ușor nihilistă. A venit Baby is crying, wow, sunt atât de sereni, romantici, ușor nostalgici… nu era așa dar și-a găsit locul ei. Și acum e Două suflete pe turnantă. Nu știu, aici vorbesc de mine, sunt curios care între piesele astea ne va obliga să ne justificăm pe viitor.”

 

În loc de concluzii

IMG_2704Cu toate astea, unul dintre lucrurile pe care ți le asumi în mod inevitabil, atunci când revii pe scenă, este comparația cu cel care ai fost în trecut. Atunci când te-ai făcut pentru prima dată cunoscut. Și nu mi se pare lucru un lucru ușor. Însă ei nu sunt de aceeași părere. Cred că mai degrabă presiunea constă în faptul că oamenii se așteaptă întotdeauna la ceva, pentru că în fiecare album au pregătit câte ceva fie că a fost creativ muzical de marketing, ca în cazul celui de-al doilea album. Se așteaptă la ceva și, de multe ori, spun ei că nu este neapărat ceva spectaculos în spate în afara pieselor în sine. Însă există o stare așteptare.

Rocca: „A fost o perioadă când mă durea momentul în care se făceau comparații între primul album și al doilea album. Și deși era lăudat primul în aceeași propoziție sau frază, tot durea. Dar atâta timp cât în comparațiile de care vorbești există o perioadă bună, sunt satisfăcut. Pentru că există acea a patra dimensiune, care este cea temporală, și dacă ai fost OK o dată în viața, ca memoria celulară, ai fost OK tot timpul. Toți avem dreptul să ne pierdem și să greșim, toți avem căderi, avem momente de inspirație minunate. Dacă vine cineva și îmi reproșează că am fost mai creativ acum zece ani nu pot decât să îi mulțumesc. Pentru că îmi mărturisește că am fost creativ acum zece ani deși de multe ori la momentul respectiv nu era de aceeași părere cu părerea pe care o are acuma.

Cine a fost martorul acestui lanț de schimbări? Publicul. Pe de-o parte statornic, pe de alta suferind, la rândul său, o serie de schimbări. Mai doritor de live-uri, spune Adrian. Însă și concertele sunt mai numeroase, și publicul se disipează. Cea mai importantă misiune a lor este ca atunci când ei revin la al doilea concert, să îi convingă că va merita sa vină și la al treilea. Pentru că el între cele două concerte va mai fi văzut deja o sumedenie de lucruri. Cu toate astea, încheie Adrian, sunt multe fețe constante la concertele lor, care îi dau adesea un sentiment de siguranță și familiaritate.

Rocca: „Publicul alternativ apreciază orice trupă sau artist care se înhamă la această muncă, și de multe ori poate nu o face pentru o piesă anume, sau pentru un album, ci pentru efortul creativ depus în condițiile date. Sunt însă oameni care ascultă cu predilecție numai anumite trupe. Challenge-ul, după cum spuneau colegii mei, este să îi convingi să te asculte numai pe tine. Cred că există o perioadă în care publicul poate să rămână tatuat sau amprentat cu ceea ce faci. Dacă nu i-ai prins în perioada aia glorioasă a vieții lor, să spunem între 18 și 20 și ceva de ani, nu mai poți să fii pe soundtrack-ul respectivei perioade oricât ai încerca. Și zic că o discuție mai mare este să ajungem la tineri, și când zic tineri, că suntem și noi încă tineri, vorbesc de copiii care tocmai încep să afle că au fost odată Iris (râde) sau Pink Floyd.

Ajunsă la un fel de maturitate, Firma mi se pare o formație care și-a înțeles foarte bine parcursul de până acum. Își însușesc fiecare pas făcut în evoluția lor. Și vorbesc despre fiecare etapă cu împăcarea celor care știu ce i-a determinat să aleagă fiecare drum, și cu ce s-au ales după aceea. O asumare soră cu înțelepciunea. Care îi dă unui artist ce își cunoaște valoarea siguranța să continue să experiementeze. Așadar, așteptăm volumul 2 din Descântece, albumul ce va urma după (cu schimbarea de stare despre care spun ei că va fi inevitabilă, nimeni nu este atât de constant în trăiri), precum și albumul promis ce va fi construit în jurul bass-ului.

 

IMG_2777

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!