-

Mai mult fior decât comoditate.

 
 
Florina Gleznea e una dintre cele mai bune actrițe de teatru din România. De ce? Pentru că nu îi e frică. Joacă mult și (se) consumă, joacă personaje ce pun o mie de provocări, dar nu îi e frică. Și asta face ca Florina să joace într-o ligă a ei. Cu Florina e ușor. Să o percepi, să o simți, să rezonezi cu ea, să o lași să te energizeze. Deși la interviu venea după o săptămână de joc intens, a vibrat în discuție. A vorbit cu fascinație despre toate experiențele și tot ce înseamnă teatru, încât lumea a devenit un loc empatic și atent.

Mai mult fior decât comoditate

La festivalul de teatru Undercloud, Florina a jucat în mai multe piese.   N-a lipsit nici din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, la Godot, piesă ce sărbătorea în aceeași perioadă nouă ani de existență și continuă mirare. Cel mai mult am povestit însă cu ea de (P)rotagonista. Mai degrabă experiment decât piesă de teatru, mai mult fior decât comoditate, mai mult întrebare decât aplauze. Florina e reticentă, nu vrea să dezvăluie foarte multe despre piesă, însă pe măsură ce conversația se încălzește, cuvintele se rostogolesc și ea uită că a zis nu. În (P)rotagonista se dezvăluie o firimitură din viața unei prostituate, Dana, personaj care, treptat, capătă contur și parcă stă cu noi la cafea. Piesa s-a jucat în fiecare seară pe parcursul festivalului Undercloud, de la ora 23, într-o cabină amplasată în gangul de la Arcub Gabroveni, amintind de Cartierul Roșu din Amsterdam.

A făcut piesa din credința că în toate lucrurile umane, care ne ating și care necesită legătură, este vorba despre foarte multă fragilitate. Alegerea acestui subiect nu a fost deloc întâmplătoare –  e vorba despre prejudecăți, dar și de faptul că, dincolo de eticheta pusă, e de fapt un destin. Lucrurile s-au închegat firesc: lumea venea, ea dansa, încercând să îi atragă. A avut și o idee pe care nu a mai putut să o pună în practică: biletul ar fi trebuit să fie achiziționat în urma unei licitații, fapt care să sublinieze contextul personajului propus. Însă și-a dat seama că ar fi împins prea mult lucrurile într-o direcție delicată. Până la urmă, un spectator intra, ea dansa și vorbea, el ieșea după 45 de minute. În acest mod, „s-a păstrat spațiul intim și lucrul ăla de te fură”.

Mai mult experiment decât spectacol

Nu știe care va fi viitorul piesei, ori când o va relua,  și chiar glumește: pentru ea s-a schimbat fusul de joc, acum are o problemă cu somnul. A jucat același spectacol în fiecare seară, ceea ce a intrigat-o. Când faci asta, nu mai ai timp să plângi după spectacol, să te descarci, pur și simplu intri ca un sportiv. E un ritm continuu, totul la cald, ceea ce s-a dovedit bine și pentru spectatori, pentru că tot timpul era pregătită și reacțiile primite au fost diverse. Nu poate să compare un spectator cu altul, au fost și bărbați, și femei, cu reacții diferite. Femeile sunt foarte empatice, iar bărbații sunt inițial furați, apoi devin defensivi. „(P)rotagonista este un experiment care a devenit spectacol, dar un spectacol diferit de la seară la seară pentru că oamenii sunt altfel. Să ai un spectator care să îți modifice într-o anumită măsură spectacolul și care să dea o altă direcție a fost unul din lucrurile pe care mi le-am dorit pentru mine.”

În piesă nu e neapărat un dialog activ. Nici ea, nici cele două regizoare (Mariana Cămărășan și Amalia Iorgoiu) nu au vrut să pună presiune pe spectator. E la latitudinea spectatorului dacă își dorește să participe, nu e agresat în niciun fel, dimpotrivă. Au fost dornice să afle care e reacția de după și oamenii au fost foarte atinși, mulți dintre ei nici nu au vrut să vorbească imediat după. Când faci un spectacol pentru un public numeros, părerile vin inevitabil, se exprimă imediat, însă în acest caz foarte mulți oameni au ales să tacă. Această tăcere i se pare Florinei un punct de vedere foarte important. Unii oamenii au spus la final de spectacol că au nevoie să se așeze, alții că nu pot vorbi încă despre el.

Unul dintre spectatori a fost Dobro, de la Guerrilla, care în emisiunea din dimineața de după spectacol, a oferit un bilet unui ascultător, lăudând interpretarea Florinei. Nu vrea să divulge foarte mult, dar recunoaște că Dobro a fost un spectator/ascultător foarte bun, prin asta s-a remarcat. A manifestat înțelegere asupra subiectului și a u comunicat foarte bine.

Mai multă expunere decât convențional

La un moment dat, dincolo de empatie, e vorba și de energie. Aici au și vrut să ajungă: să dea tot convenționalul la o parte și să existe un limbaj aparte între actor și spectator, să devină doi oameni care stau la un moment dat la masă și comunică dincolo de cuvinte, dincolo de ce înseamnă spectacolul de teatru. Pentru că în teatru, din experiența ei, există publicul și există actorul care e cumva protejat. Florina și-a dorit acest gen de expunere. A vrut să riște, să vadă, să simtă un alt nivel de comunicare. Publicul e extrem de important pentru Florina, îl respectă si lucrul care a impresionat-o cel mai mult a fost vulnerabilitatea lui. „În momentul în care intri într-un spectacol obișnuit și nu ai contact cu spectatorii, da, ei sunt cumva departe, actorul e obsedat de ce trebuie să facă și nu bagă de seamă.” În (P)rotagonista însă, el vine atât de deschis încât a simțit că a făcut cunoștință cu publicul. „Este la fel de vulnerabil ca tine, ceea ce e extraordinar, a fost ca o declarație de dragoste”, îmi mărturisește Florina, zâmbind.

Cunthate e tot un spectacol din zona teatrului social, a experimentului, ce abordează tema violului. Florina crede că spectacolul de teatru se situează între frumos și manifest și nu trebuie să fie act politic, violent, ci trebuie îmbrăcat artistic, pentru că așa devine mai ușor de digerat. Cunthate e un spectacol brutal, ce a presupus o documentare dură și epuizantă.  A văzut foarte multe interviuri, foarte multe filmări. A fost atât de violentă documentarea încât a forțat-o să își depășească niște tabuuri și niște limite. Crede că oamenii au înțeles mesajul piesei. „Știm că există subiecte tabu, dar le ignorăm. Lumea vine la teatru să râdă, să se simtă bine, dar nu cred că e de ajuns, sunt lucruri pe lumea asta destul de grele și ar trebui să ținem cont de ele”.

„În ambele piese (Cunthate și (P)rotagonista), când începi să te documentezi, să citesti piesa, e ok, însă când sapi (altfel nu ai cum să ajungi la miez), să iei contact cu oamenii, te afectează foarte puternic, nu mai poți fi indiferent. Nu vrei să fii o voce, nu vrei să transformi arta ta în act politic, nu îți dorești asta, dar din puținul pe care poți să îl faci și să îl transmiți, e bine să acționezi, așa cum poți,  într-o manieră artistică. Dar nu poți să rămâi indiferent la astfel de destine”.

Documentarea de la Cunthate i-a folosit foarte mult la (P)rotagonista. Nico Vaccari (regizorul piesei Cunthate) e genul care se documentează mult, e foarte bine pregătit. Nico și Mariana sunt regizori care cer de la actor miză și adevăr. Pentru (P)rotagonista s-au uitat foarte mult la documentare legate de traficul de persoane, până când devenise insuportabil. E dureros să vezi destine care sunt încuiate și nu au cum să iasă, nu au nicio șansă.

Mai multă responsabilitate decât indiferență

Suntem pe gheață subțire, dar nici eu, nici Florina nu ne desprindem de acest subiect, al stigmatizării și al marginalizării din pricina ignoranței. Îmi povestește de o piesă de-ale ei, Vals în Baltimore, tot în regia Marianei, o piesă despre bolnavii de HIV. Pentru documentare au mers la „Balș”, au vorbit cu medici foarte bine pregătiți care s-au bucurat că prin teatru se face cumva educație. La vremea respectivă au avut turneu prin țară cu piesa și au mers și în licee, era important ca informația să ajungă acolo. Jucau piesa, după care discutau cu liceenii. I se părea interesant să le explice că azi se poate trăi cu HIV și să le asculte punctul de vedere. Au ales să vorbească despre acest subiect pentru că și el reprezintă o stigmatizare. Chiar dacă demersul lor i se pare o picătură într-un ocean, „simți că atunci când faci teatru, la un moment dat, poate poți schimba ceva”. „Teatrul ar trebui să responsabilizeze”, spune Florina, deși nu știe dacă are puterea asta. Însă nu poți rămâne indiferent. „Eu nu vorbesc numai de lucrurile extreme, chiar și nevoia de iubire e un lucru pe care societatea îl reflectă, lumea vine la teatru și îl simte, îl resimte. Nu trebuie să faci un spectacol indiferent, nu ai cum, nu poți. Trebuie să iei un text bun, să îl faci, bun, frumos, dar și să fii atent la ce se întâmplă în jur”.

În Blackbird, piesă în care Florina joacă alături de Constantin Cojocaru, dincolo de relația incestuoasă, ajungi să înțelegi și să vezi relația de iubire. Oamenii sunt și buni și răi în același timp, nu există doar alb sau doar negru, deși de multe ori judecăm doar cu aceste două etichete. Filtrul care se aplică e mult mai clar tocmai când alegi să vorbești despre o extremă.

Mai mult autentic și deloc gratuit

Cui ii e frică de Virginia Woolf? Nouă ani! Dacă s-ar trezi noaptea din somn, Florina ar putea să o joace pe Marta. Pentru actorii din piesă,  Virginia este buna creștere din facultate, cei șapte ani de acasă. A fost și a devenit un standard și nu are cum să nu se raporteze la asta. A fost întâlnirea fericită când toți voiau același lucru, dar și prima întâlnire cu Mariana. Faptul că se întâlnesc după nouă ani și se bucură în continuare i se pare extraordinar. Și le pasă! „După spectacol vorbim, te-ai putea întreba: ce mai au ăștia de vorbit?, însă, la acest text,  mai avem de descoperit pentru încă nouă ani. De fapt, asta ne-a și ținut împreună, dincolo de prietenie și de felul de-a fi, textul ne-a ținut acolo, seva din care tot timpul tragi”.

Se întoarce cu gândul la facultate, prilej cu care mă bucur de împărtășirea spontană a amintirilor. „M-am gândit în ultima vreme la Ion Cojar, profesorul meu. Am avut la (P)rotagonista un invitat din străinătate, mai în vârstă, care semăna foarte mult cu Cojar, dansam și m-am uitat la el, de departe, și am avut un dejá-vu, e aici Cojar! Doamne, nu se poate, el e! Grizonant, cu gura căscată! Atunci nu aveam răbdare și înțelepciune; multe lucruri pe care le spunea abia acum le înțelegem, lovindu-ne de ele. Spunea lucruri importante și cred că știa că sunt pentru mai târziu. Au un adevăr pe care el ni l-a hrănit, nu făceam nimic fără adevăr, mă refer la autentic, la un lucru care nu e făcut gratuit. Ne-a sădit o sămânță de adevăr, ne costă foarte mult”.

Florina e omniprezentă pe scenele teatrelor bucureștene, așa că sunt curioasă cum rezistă. Îmi spune, pe neocolite, fără a se alinta sau lamenta, că actorul este asemenea unui sportiv, are meciuri mai bune, altele mai slabe, dar că unde nu dă greș este atunci când dă totul la momentul respectiv.  Așa ajungem și la momentul zero, de ce teatru? Florina îi datorează actoria unei profesoare de canto care i-a spus cândva că este expresivă și că trebuie să facă teatru. A mers cumva la întâmplare, dar când simți gustul, vrei mai mult. E clar că voia scena, dar a venit firesc. Se bucură că a fost așa, fără o miză nebună. „Am avut parte de întâmplări- întâlniri fericite, acesta a fost norocul: întâlnirile cu Mariana, cu colegii, cu profesorii, cu Unteatru, dar și cu momentele grele. Pare o ascensiune, un drum crescător, dar există momente de îndoială, îți pierzi răbdarea, apare teama de a nu te repeta, sunt multe întrebări legate de drumul pe care îl urmezi.”

O întreb și de emoții, pe care recunoaște că le are. Exemplifică pe piesa 5 ore cu Mario, în care Florina joacă rolul unei văduve, și în care a învățat cum să gestioneze emoțiile, dar acum cu (P)rotagonista (ambele one woman show), au fost alt fel de emoții.  Când are parteneri/e îi e mai ușor, împart emoțiile. Trăirile acestea sunt sănătoase, le folosește în spectacol. Însă (P)rotagonista a fost o experiență de descoperire și pentru ea, raportat la spectator. Ce a înduioșat puternic a fost vulnerabilitatea. „Ultimul spectator și-a câștigat locul la un concurs de la radio Guerrilla și avea un soi de râs ca o descărcare a emoțiilor. Pentru mine a fost ceva nou, am luat chestia asta și am transformat-o în spectacol. M-a îmbogățit experiența. O doamnă spunea că a asistat cumva la o a doua naștere, atât de unic i s-a părut.”

Florina asociază vulnerabilitatea de care vorbește cu o experiență asemănătoare. Într-un muzeu de artă contemporană în Amsterdam, care includea un bar stil anii ’60, trebuia să intri singur în încăpere, spațiul era foarte îngust, treceai pe lângă diverse manechine, fie singure, fie în cupluri. Numai că în loc de capete aveau ceasuri. Ar putea să fie una dintre sursele care o inspiră în teatru.

Dacă în public ai atins pe cineva, pentru cineva ai contat, poți pleca liniștit acasă, crede Florina. Dacă actoria ar deveni o simplă meserie, s-ar lăsa. Tocmai de-asta are tendința să caute experiențe cât mai diferite, pentru că genul acesta de spectacole, în care (te) riști, înseamnă foarte mult. Nu știi cum se va face, nu știi ce va ieși. Asta o mănâncă, o gâdilă. Dacă ar merge la sigur cu niște lucruri, ar deveni o rutină. „Cu cât înaintezi în vârstă, înveți mecanismele, știi unde merge, dar când nu știi cum merge, cum va reacționa publicul, e foarte bine, e viață!”

Joacă majoritar la teatre independente, dar are piese și la Metropolis, a colaborat și cu Teatrul Național. Altfel nu poate, îmi spune. Și nici nu simte nevoia să explice răspunsul scurt. Insist pe Unteatru, deoarece aici joacă foarte mult și pentru că aici se desfășoară și interviul, într-o cameră mică, luminată, cu o oglindă mare pe un perete și cu un stativ cu costume pe altul. „Unteatru e altceva”, îmi spune cald. E familie, e iubire. Andrei și Andreea sunt niște oameni foarte importanți, pe care îi iubesc, cu care am crescut, de Unteatru vorbesc diferit pentru că aici e ca acasă. Suntem o mână de oameni,  liberi, cu idei, gânduri, proiecte”.

Mai mult alegere decât destin

O întreb în ce crede mai degrabă- întâmplare sau destin? În Creatorul de teatru. E un personaj spune că ar fi putut să o ia pe drumul ăla, mai puțin riscant, dar el a luat-o pe drumul celălalt. Drumul pe care a ales să meargă Florina nu a fost cel mai sigur, a fost celălalt. Depinde foarte mult și ce alegi. Toate propunerile care au venit au format-o într-o direcție, cu texte bune, riscante. Vrea să creadă că nu este destin, deși recunoaște că e posibil ca la bătrânețe, peste ani buni, să îmi răspundă altfel.

Când vine vorba de personajul favorit, Florinei îi e greu să aleagă. Dacă ar numi unul, s-ar supăra celelalte. Acum are un atașament puternic față de Dana din (P)rotagonista. Când lucrează, procesul de cunoaștere, de așezare are loc treptat. Ajungi ușor-ușor să cunoști personajul. În prezent se împrietenește cu Dana și asta o incită. Vrea să știe cât mai multe și să vadă ce poate să facă mai mult, ca într-o relatie în care la început te îndrăgostești. „Eu sunt îndrăgostită de toate personajele pe care le joc. Ultimul care m-a fascinat este Carmen din 5 ore cu Mario, poate și pentru că e privat de alte personaje, e într-un dialog indirect cu Mario. Carmen încă arde. E un personaj fascinant. E un personaj care nu are punct, care arde și se transformă. Procesul a fost destul de greu, începând cu dramatizarea și până la punerea în scenă, a presupus muncă de un an, doi, și asta sapă în tine.”

Am întrebat-o pe Florina și ce tip de relație are cu orașul. „La teatrele mele independente vin cu tramvaiul. Îmi place să fac asta pentru că observ lumea, sunt cu ochii în patru”. E cura ei de inspirație, îi place să ia pulsul. De când cu (P)rotagonista, a mai iesit și ea seara, spune râzând. La 14 ani, când a venit pentru prima oară în București, a fost foarte speriată de ce se întâmplă aici. Dar lucrurile s-au schimbat, s-a îndrăgostit de oraș și de oamenii pe care i-a cunoscut. Spune că e suma tuturor întâlnirilor pe care le-a trăit. Însă în sufletul ei e Brebu (localitatea în care s-a născut): „acolo e totul, casa, părinții, bunicii, acolo e sufletul meu. Orice haină pe care o port, orice rol, sub acea haină e un om de acolo.”

La sfârșit ne-am (mai) jucat un pic, cu întrebări din oracolul copilăriei noastre sau din revistele glossy de azi, pe care niciuna dintre noi nu le citește, dar ne-am amuzat. Uneori e greu să răspunzi scurt.

Trei lucruri fără de care nu pleci de acasă – textul, apa, telefonul

Ultima carte– superba „Middlesex”, de Jeffrey Eugenides

Actorul preferat – Olga Tudorache/ Louis C.K.

Filmul preferat– filmele iraniene:Taste of cherry, Taxi Tehran.

Muzica – Amy Winehouse

Spațiul preferat – parc, cinematograful „Elvira Popescu”(când are timp)

Ruj – roșu (În piesa „Efectul razelor Gamma asupa crăițelor”, nuanța rujului personajului Florinei se numește „sărutul diavolului”)

La despărțire, le-am îmbrățișat pe cele două cu care stătusem de vorbă: fascinanta Florina Gleznea și enigmatica Dana. Cuvintele lor nu au făcut decât să îmi dea de gândit și să incite. Așa sper să vă lase și pe voi textul: mai toleranți și mai curioși.