-

Green Hours Jazz Fest 8 | Jazz de fugit de acasă

 
 
 
Când scriu rândurile astea ascult muzică. Încerc să mă concentrez la scris, dar pun pe repeat câteva piese de pe albumul Bridges, în care cântă un polonez şi trei norvegieni. O vioară (Adam Bałdych), un pian (Helge Lien), un contrabas (Frode Berg) şi o baterie (Per Oddvar Johansen). Poate că aţi mai auzit asemenea combinaţii, şi chiar nu e nimic neobişnuit în asta, însă de data asta e altceva. Cu totul altceva.

adam baldych

„Where are we going?

And where do we come from?

 

We don’t look back

but ahead

at the world around us

 

Trying to connect the unexpected

Creating something new

 

Crossing borders

Getting closer

Becoming one

 

We build bridges

and take you to the other side.”

Despre Adam Bałdych se spune că e – ca în reclama aia celebră la bere – „probably the best violin player in jazz today”. A fost remarcat de copil ca fiind un mare talent al viorii şi i s-a spus „Wunderkind”. A studiat muzica în Statele Unite, la Boston şi New York. Abia a împlinit 30 de ani în mai anul acesta şi, în urma performance-ului de la Berlin Jazz Festival din 2011, criticii de jazz au spus că este o „revelaţie a jazzului tânăr european”, care cântă „cu o intensitate de derviş”. Cu siguranţă că specialiştii ştiu bine ce spun, ascultă mult jazz. Tot ce știu eu, însă, cam amatoare la capitolul ăsta fiind, e că îmi place muzica pe care, după ce o ascult, mă face să nu mai fiu la fel. Am altă stare, alte întrebări sau alte răspunsuri.

Helge Lien e un pianist norvegian de jazz care a înfiinţat un trio în 1999. Secolul trecut, mileniul trecut deja. Aşa şi cântă el şi contrabasistul Frode Berg: un jazz clasic, melodios şi cuminte. Sensibil, normal, norvegian. Tobarul cu care au venit la Bucureşti, Per Oddvar Johansen, li s-a alăturat mai recent, iar beat-urile lui dau un ritm şi o forţă nouă trioului, îl duc într-o zonă ceva mai rock.

Adam Bałdych s-a întâlnit nu demult cu Helge Lien şi trio-ul lui şi împreună au scos un album în 2015. Se cheamă Bridges, dar mai degrabă i-aş fi spus The other side. Au cântat de atunci în multe locuri şi grupul s-a sudat foarte bine. Pe scenă comunică perfect, simbiotic. Nimic convulsiv, nimic demonstrativ, nimic construit. Doar o curgere firească de ritmuri folk poloneze împletite cu ritmuri subtile şi sensibile norvegiene. O muzică având mult lirism şi nuanţe de folclor transpus în jazz, cu treceri elegante de la o stare la alta, de la un ritm la altul. Plus Teardrop, un Massive Attack minunat revizitat. Patru profesionişti impecabili la instrumentele lor, fiecare un maestru în domeniul lui. O muzică meditativă, care te face să te simţi bine, în siguranță, făcută cu mâini geniale. Nostalgie, uşurătate a firii, intensitate, durere, dor, speranţă.

Am citit dedicaţia de pe album (cea din motto) abia la finalul concertului. Şi chiar acelea sunt întrebările care îţi vin în minte pe asemenea ritmuri. De unde venim? Unde ne ducem? Ce facem aici – dacă nu să ne căutăm, să ne găsim şi să construim poduri unul către celălalt, o insulă unită cu alta, într-un minunat schimb, născut din iubire?

La începutul concertului mi-am zis: „cel mai mult îmi place contrabasul”. Apoi pianul, apoi tobele. Iar la final mi-au dat lacrimile. Ştiţi senzaţia aia de furnicături pe piele şi de suflet care se ridică într-o zonă mai înaltă a pieptului? Adam a rupt corzile viorii în cele din urmă, dar nu de furie, sau de prea apăsată mânuire a arcuşului. Mie mi s-a părut că s-au rupt de emoţie. Am aplaudat cu toţii frenetic, în picioare. Dar eu simţeam nevoia de linişte. Voiam să mai stau un pic acolo, on the other side.

La final am schimbat câteva vorbe cu artiştii. Poate că e un clişeu, dar eu nu mă satur niciodată şi sunt mereu surprinsă să constat simplitatea şi normalul unor artişti adevărați. Sunt mari spirite şi mari prieteni în acelaşi timp. Oameni cu care vorbeşti firesc şi care ţi se deschid fără prea multe explicaţii. Vorbele le sunt la fel ca şi muzica: directe, simple şi pline de miez. „In the noisy world that surrounds me, I have experienced the silence as a healing”, spune Adam. Iar asta se simte în muzica pe care o face.

Am cumpărat CD-ul. E al doilea CD original de jazz din viaţa mea. Şi Adam a mărturisit că acest concert a fost special.  Adam a mai fost o dată în România, tot la Green Hours, pe o ploaie genială, când au trebuit să învelească scena în folii mari de plastic, ca să protejeze instrumentele şi aparatura. Ei bine, oamenii nu au plecat, iar Adam a cântat. Şi nu a uitat. Cum să uiţi o asemenea experienţă?

Cum să uit muzica lor? Nici nu mi-am propus, desigur, mai ales că o ascult pe repeat de când am luat CD-ul. O ştiu pe de rost.

M-am dus la mare după concert. Cea mai frumoasă muzică din lume pentru mine, cea a valurilor, s-a împletit perfect cu Podurile. Stăteam aşa pe plaja goală, superbă, cu privirea aţintită în apa albastră şi limpede, uitându-mă la valuri şi la nimic. Un sunet de vioară se ivea din când în când dintre valuri, precum un peşte argintiu care sărea către soare. CD-ul cânta în continuare în mintea mea.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!