-

Green Hours Jazz Fest 8 | Jazz desculț

 
 
Green-ul ne surprinde şi anul acesta cu un festival încântător. Eu zic să fiţi pe fază la anul şi să vă luaţi bilete din timp! Sâmbătă, 28 mai, ziua a început cu Michael Wollny & Vincent Peirani Duo (Germania / Franța).

Rozana, PR-ul drăguţ şi timid al Green Hours, prezintă artiștii. Acordeonistul este creţ, desculț şi poartă sacou. Michael, pianistul german, este ciufulit într-un mod cool, îmbrăcat în negru, casual, îşi aranjează pe corzi tot felul de fire și microfoane, ce duc către un aparat de lângă piciorul lui, pentru diverse efecte electronice. Tot el ne spune numele primului cântec: „Air song”. Mi-am dat seama rapid că are o tehnică impecabilă. Deşi la început mi s-a părut emotiv şi îi tremurau uşor mâinile, după primele câteva acorduri a dat dovadă de o lejeritate extraordinară. Pianul părea o extensie al propriului său trup. Câtă degajare! Ce nuanţe subtile! Până şi piano-ul era bine susţinut, plin de tensiune, asta probabil şi datorită ritmului amuzant, antrenant. Erau genul de artişti care ar putea cânta toată noaptea, de neepuizat.

La un moment dat, Michael foloseşte pe corzi un pahar, ce dă senzaţia sunetului unei perii metalice care loveşte tobele. Acordeonul sună franţuzeşte. Nu am cum să mă plictisesc, din moment ce toată scena vibrează. Cei doi comunică prin muzică, și cred că se surprind pe ei înșiși. În timpul unei melodii cu armonii de fantasy, mă simţeam ca pe pajiştile unui tărâm din Lord of the Rings. Mă mai scotea din peisaj Calea Victoriei, atât de zgomotoasă. Am ascultat o poveste întreagă în melodiile lor. De la poienițe cu flori, la marşuri de război urmate de explozii periculoase.

…Iată că la pian se poate cânta şi cu cotul! Nicio melodie nu era la fel, dar totuşi îşi păstrau amprenta pe fiecare din ele. Foloseau foarte mult armonii care deschid, majore. Acordeonistul scotea sonorităţi acute, dar deloc deranjante. Au avut de toate, umor, optimism, feeling şi război. Pentru un moment Vincent, acordeonistul, dispare ca să-şi aducă mini-acordeonul uitat pe undeva prin spate, în timp ce Michael începe melodia singur. La scurt timp, alăturându-se pe parcursul piesei, Vincent apare cu un soi de muzicuţă cu butoane negre şi albe, în care începe să sufle. Da, sună ca o acordeo-muzicuță. Micul instrument este accordina (acordeon cromatic).

Fiecare dintre ei cântă şi în alte proiecte. Nu mă miră că acordeonistul a fost timp de doi ani consecutivi laureatul Victoires du Jazz, artistul anului în Franţa (2014-2015). Wollny are numeroase premii obținute atât ca pianist solo, cât şi cu duetele, trio-urile şi cvartetele în care activează. Printre ele se află şi premiul Ronnie Scott din Londra pentru „Cel mai promiţător Debut Internaţional al Anului”, premiul german New Jazz, ECHO Jazz Award.

Ultima piesă a fost una optimistă şi cu un sound destul de parizian, foarte dansantă. Am avut impresia pe parcursul ei că „s-a stricat”. Au apărut sunete distorsionate cu ritm sincopat, sacadat, care mă făcea să mă simt de parcă eram în jocul Mario. Au folosit şi câteva armonii balcanice. Acordeonistul și-a pus la bătaie și vocea. Am cerut și am primit un bis – ceva indonezian, care a sunat ca un omagiu, Vincent folosindu-şi vocea în surdină similar incantaţiilor dintr-un ritual tribal. Scurt dar emoţionant. Au ştiut cum să încheie, și au primit aplauze pe măsură.

Nu stiu despre alții, dar eu de-abia aștept să treacă anul și să vedem ce surprize ne mai aduce festivalul! Mi-a părut rău că a durat doar patru zile. Go Green! Go Jazz!

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!