-

Green Hours Jazz Fest 8 | Jazzul și tăcerea

 
 
A fost ceva la concertul din ultima seară a Green Hours Jazz Fest care a sunat a basm. Și unul din lucrurile învățate pe parcursul călătoriei sonore a fost cît de importantă este tăcerea în muzică – ea se poate rupe brutal, se dizolvă imperceptibil, îi lasă pe muzicieni și spectatori să respire după un pasaj imposibil sau conferă semnificație unui alt pasaj. Cele două formații care au încheiat festivalul au multe lucruri în comun, dar diferența esențială ține de felul cum folosesc liniștea – mai precis, ce fel de liniște folosesc.

Să începem cu basmele: există cel puțin un motiv precis pentru care concertul a fost de poveste, însă pentru a-l numi sîntem nevoiți să spunem, la rîndul nostru, o poveste. A fost odată ca niciodată, prin 1969, o ceată de rockeri englezi, studenți la conservator, porniți să inventeze un fel de rock în care să se regăsească toată dificultatea tehnică a pieselor de studiu în compania cărora și-au petrecut copilăria. Noua abordare, numită rock progresiv, a captivat întreaga Europă vreme de cîțiva ani, dar n-a trecut mult și publicul și-a pierdut toleranța față de ceea ce era caraghios la ea: textele erau pompoase și foarte naiv scrise, dar muzicienii le luau foarte în serios; compozițiile erau dificile doar de dragul dificultății, nu din cine știe ce considerente estetice ș.a.m.d. Douăzeci de ani mai tîrziu, o altă generație de tocilari, de data asta provenind din State, se preface că muzica rock a murit pe de-a-ntregul și inventează post-rockul, în care vocabularul rock este deconstruit, folosit pe dos față de ce ar fi de așteptat și astfel se dă naștere unui limbaj nou, de nerecunoscut. Postrockerii cred despre rock în general că e ridicol și machist, iar cel mai tare rîd de bătrînul progresiv; ca în orice altă mișcare postmodernă, tonul e miștocar, nicidecum încrîncenat sau interesat să vorbească despre marile adevăruri ale vieții.

Progresivul și post-rockul au, totuși, ceva în comun, iar acel ceva ne aduce înapoi la concertul din Green. Și într-un caz, și în celălalt, muzicienii caută să creeze sunete noi, combinații noi de sunete sau – după cum ziceam – jocuri de-a tăcerea, raportări neașteptate ale sunetului la liniște. Desigur, asemenea preocupări aduc cu sine un iz intelectualist pregnant.

Prima formație din concert, numită Sudoku Killer (Italia), a urcat pe scenă după ce organizatorul ne-a avertizat că ceea ce vom auzi e mai mult rock decît jazz. Ţinînd cont de fizionomia jazzului contemporan, avertizarea nu ne-a îngrijorat prea mult. Dar, într-adevăr, a urmat un început în forță, care a întrerupt brusc murmurul dinaintea cîntării. Sunetul formației, grav, ritmat și sumbru, ducea cu gîndul la un uriaș care pășește reverberant printr-o pădure noaptea, iar pămîntul și viețuitoarele se cutremură sub pașii lui. Uriașul nu era un simplu uriaș, ci unul ciudat – cu fiecare notă, cei patru italieni vădeau un interes serios pentru sunete șocante (dacă povestim de un inel folosit ca instrument muzical, cinele îndoite [fizic] pînă la limita ruperii, cîteva death growls teleportate dintr-o cîntare de metal extrem, o să vă imaginați probabil că am fost la un concert cu oameni care nu făceau muzică și ar fi nedrept). Instrumentele folosite – chitară, tobe, contrabas, saxofon – coincid cu cele din rock’n’roll, emblematica mișcare anti-jazz a anilor ’50, gălăgioasă și violentă; desigur, însă, că Sudoku Killer a recurs la sonorități cu potențial de șoc pentru publicul actual: saxofonistul și-a pus în valoare forma fizică și aproape tot recitalul a cîntat multifonice epuizante pentru suflu; chitaristul, dimpotrivă, și-a ales un timbru clean, lipsit de gîjîitul caracteristic din rock; chitara și bateria au dat pe rînd solouri în care toți colegii lor au tăcut mîlc în loc să-i acompanieze; chitaristul se folosea de un loop station pentru a înregistra întreaga formație și a relua bucata mai tîrziu, în contextul unui alt cîntec (un fel de concert în concert, lumea recunoștea fragmente din muzica la care tocmai asistase, ceea ce dădea un curios sentiment de „Big Brother is watching you”).

Autoreferința este unul din procedeele postmoderne cele mai accesibile. Mai toate coordonatele sonore de care am amintit pînă aici trimit către progresiv și post-rock, și atunci e de văzut dacă balanța înclină în direcția unuia sau a celuilalt. Ne-am întrebat dacă muzica asta sumbru-duduitoare e în glumă sau cîntată cu seriozitate (sau chiar afectare) – și răspunsul ar fi că, în cel mai bun caz, am asistat la umorul unui uriaș mucalit… Și atunci, dacă proiectul Sudoku Killer se apropie mai tare de estetica demodată a rockului progresiv, e greu să nu observăm pasul înapoi făcut la nivel conceptual, în ciuda unor inovări de fațadă. Practic, formația sună ca un post rock defect, la fel de accesibil, însă cu melodii căutate să fie cît mai diforme și un aer crîncen față de care spectatorii simt să țină o tăcere ca în fața unei arte cu „a” mare.

Dar abordarea progresivă are, cu toată naivitatea ei, părți frumoase și spectaculoase. Jocurile cu tăceri de care am vorbit mai sus presupun cîteva lucruri: să zicem că muzica merge, merge și deodată amuțește sau coboară în surdină – atunci liniștea bruscă o pune în valoare; apoi, sînt puține lucruri care satisfac mai tare urechile publicului decît niște muzicieni care termină un pasaj intens în exact aceeași zecime de secundă. Arhitectura recitalului, deseori foarte complexă, a fost dusă de baterist (Maurizio Chiavaro), un muzician virtuoz, în același timp obligat de contextul stilistic să etaleze tehnică din belșug. Saxofonul (Antonio Raia) și chitara (Giacomo Ancillotto) s-au produs în chip onorabil, primul prin explozia de multifonice, iar al doilea, printr-un lirism aproape în totalitate de sorginte post-rock. Liderul grupului, Caterina Palazzi (contrabas și compoziție), a impresionat mai mult prin compoziție și mai puțin prin contrabas: spre sfîrșitul concertului și după ceva desfășurări de forțe la restul instrumentelor, toată terasa din Green aștepta mușcîndu-și buzele un solo care s-a dovedit timid, dar nu a afectat echilibrul recitalului.

*

IMAG3079

După sincronizarea și energia aproape implauzibile ale formației precedente, trioul De Beren Gieren (Olanda/Belgia) și-a început recitalul într-o direcție îndeajuns de diferită încît să ne prindă pe picior greșit – la primele piese încă ne țiuiau urechile de la formația precedentă. Totuși, am observat că pianul, deși năpădit de aparatură electronică, era unul adevărat (acustic, nu digital sau silent piano), iar în dreptul contrabasului și al tobelor se aflau alte și alte dispozitive electronice. Pianistul Fulco Ottervanger a pornit delicat, pe note înalte, ținîndu-și mîinile rigide ca ghearele unei păsări de pradă – ceea ce avea să influențeze și discursul sonor, căci ghearele au rămas la datorie pe tot parcursul concertului (pianiștii de jazz numesc asta locked hands, o tehnică legată de sunetul anilor ’50–’60, numai că aici vedeam lucrurile în varianta Tom și Jerry, cît se poate de exagerate). Simon Segers, bateristul grupului, executa niște ritmuri dificile, de jazz șaptezecist, cîntate în sincron cu aparatul de lîngă el (care, ca orice aparat, nu iartă nicio imperfecțiune – prin urmare, fața bateristului se tot congestiona); Lieven Van Pee, contrabasistul, cînta de asemenea concentrat, cu capul în pămînt… În caietul cu notițe au apărut următoarele remarci: „contrabasul nu prea se aude, ca la your average jazz trio concert” și „post-jazz?”. Într-adevăr, componența trioului este cea folosită în mod tradițional în jazz, tot așa cum formula de la Sudoku Killer face referire la un moment din istoria rockului; temele muzicale sînt prezentate cu maximă claritate, fără a ascunde melodia într-un desiș creat de instrumentele din jur, iar structura melodiei e ușor de urmărit; bateristul, la fel ca la Sudoku, este cel care ține construcția muzicală în spinare, partitura lui fiind mai densă (și mai dansantă) decît cea a unui baterist de jazz. Toate aceste argumente apropie intenția muzicienilor de ce se întîmplă în post-rock, doar că aici deconstrucția vizează jazzul în loc de rock.

Întrerupînd atîtea incertitudini estetice, pianistul își termină piesa și se duce la microfon, de unde se adresează publicului. Crisparea noastră dispare pe loc și ne dăm seama că avem de-a face cu un trio care, pe lîngă faptul că știe ce face și cîntă lucruri grele, nu exagerează luîndu-se prea în serios. De acum, pianistul prezintă la microfon fiecare piesă în parte, iar unele titluri nu au nicio noimă ­­­­­– „în limba noastră nu înseamnă nimic, dar poate în a voastră înseamnă”, zice el jucăuș, lansînd din rever ideea că semnificațiile din muzica lor sînt cel mult întîmplătoare, nicidecum o prioritate conceptuală. Judecînd, însă, după gradul în care s-a încălzit atmosfera de la prima apariție la microfon a pianistului, tot numai un zîmbet, s-ar spune că muzica De Beren Gieren este una programatică, în care titlurile de cîntece stimulează fantezia ascultătorilor. De pildă, în Koekjes ‘s Nachts („Biscuiți noaptea”) am auzit o temă drăguță, formată din cîteva acorduri – acum, ce anume voia ea să ilustreze din lumea nocturnă a biscuiților a rămas la latitudinea fiecărui spectator. Apoi, deși limbajul muzical nu era cel mai accesibil (politonal – ceva ca mai multe muzici călare una peste alta – și plin de disonanțe), piesa Music Doesn’t Help, de pe la jumătatea concertului – o avalanșă jucăușă de sunete ba direct din instrumente, ba mixate live de cei trei membri ai formației – a fost momentul care ne-a convins și relaxat definitiv. De acolo pînă la contrabasistul care, spre final, se bucura cînd publicul îl încuraja zgomotos în timpul soloului, am tot oscilat între fascinație și amuzament. Ei n-au mai avut nevoie de liniște reverențioasă…

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!