-

Gregory Alan Isakov. Muzică pentru ținut lumea puțin pe loc

 
 
Când îl suni pe Gregory să te coordonezi cu el pentru interviu, te frustrezi puțin. La ferma din Colorado, unde locuiește și lucrează, își pierde semnalul din doi în doi metri. Așa că la un moment dat te trezești spunându-i „Please don’t move again, now that I can hear you”. Când îi asculți muzica, ai uneori același impuls. Să îl rogi să rămână puțin pe loc, acum că îl înțelegi. Muzica lui Gregory Alan Isakov, căci despre acel Gregory e vorba, este făcută să vindece. N-am niciun dubiu. Dacă aveam, nu lăsam clișeul ăsta odios s-o descrie. Dar e făcută și să dea un sens lumii. Să o ajute să stea pe loc atunci când pierde semnalul și devine neinteligibilă.

Într-o dimineață/ seară de toamnă, doi oameni aflați la 10.000 de kilometri distanță au chicotit mai mult de jumătate de interviu. Știți oamenii ăia cărora li se aude zâmbetul în voce, și când nu le vezi fața? Gregory este unul dintre ei. Am vorbit atunci despre plantat fasole, crescut oi, făcut muzică  și văzut lumea în 230 de spectacole într-un an. Dar și despre timpurile înspăimântătoare în care trăim și cât de bine ar fi să avem acces la opțiunea „închide-te într-o grotă!”. El ar apela uneori la ea, iar eu sigur n-aș putea să-l condamn.

Stop. Dacă nu l-ai ascultat încă pe Gregory Alan Isakov, am răbdare. Oprește-te puțin din citit, deschide un tab nou, caută Amsterdam și dă play. Acum lasă să curgă și If I go, I’m going și hai înapoi.

„and I will go if you ask me to

I will stay if you dare

and if I go I’m going shameless

I’ll let my hunger take me there”  (If I go, I’m going)

 

 

 

Gregory s-a născut în Africa de Sud și, până la șapte ani, a copilărit în Johannesburg, pe finalul apartheid-ului. Însă nu simte că asta l-a influențat muzical în vreun fel. Sunetul lui este în esență american, cu mult folk și country. Din anii aceia are destule amintiri, mai mult difuze, iar din sunetele Africii simte că n-a preluat mai nimic. Mai mult l-au modelat primele întâlniri cu muzica din boxele de-acasă. Primul album pe care l-a ascultat obsesiv a fost un album al lui Sammy Davis Jr. Îl cumpărase tatăl lui alături de un CD player pentru toată familia, la pachet cu Simon and Garfunkel: Greatest Hits. Era în gimnaziu, cu câteva săptămâni înainte de vacanța de vară. În aceeași vară, Gregory și-a cumpărat și primul album din banii lui, un Nick Drake.

În copilărie, mama îl ducea la concerte de jazz și recitaluri ale orchestrei locale, iar pe la 11-12 ani a început și el să cânte jazz. Dar primul concert la care a mers singur a fost al unei trupe punk: The Mighty Mighty Bosstones. Așteptase multă vreme să se ivească pe scena  locală și un concert cu public de toate vârstele, pentru că la majoritatea celor care-l interesau era interzis accesul celor sub vârsta de 21 de ani.  Părinții se țineau de capul copiilor să cânte la instrumente. În timp, el și frații lui au ascultat apoi mult mai multă muzică decât adulții. „Cred că mama și tata sunt mai mult fani ai muzicii acum decât erau atunci”, zice Gregory.

Cu toții s-au mutat de mai multe ori pe vremea când Gregory era copil. Când a ajuns în Statele Unite, nu știa mai nimic despre această țară. Auzise doar de Vrăjitorul din Oz și deMichael Jackson. Și se temea de tornade. Tatăl său a pus pe picioare o afacere în Philadelphia și, în cele din urmă, au prins rădăcini aici.

Până atunci însă, toate dezrădăcinările i-au dat lui Gregory niște stări puternice de anxietate cu care se luptă încă. O „neliniște” cu care a învățat să se confrunte prin muzică. „(Muzica) a fost mereu căminul meu. Tot din cauza asta, mai mereu a și compus, cam de când s-a apucat de cântat la chitară. Dar l-au ajutat și alte forme de artă. Pictează, olărește, lucrează lemnul: „orice fel de artă cred că mă ajută cu anxietatea”.

N-a studiat niciodată muzica formal și n-a avut nici vreun mentor. E autodidact și nu i-a venit greu. Mereu prindea din mers să cânte, la un nivel de bază măcar, cam la orice fel de instrument. Însă cel mai mult îi place tot să compună. „Atunci când mă așez cu chitara în brațe, cânt doar fix cât e suficient ca să livrez cântecul. Acesta a fost mai dintotdeauna stilul meu. Fără acorduri nebunești de jazz, fără ceva spectaculos”.

 “Now I’ve been crazy, couldn’t you tell?
I threw stones at the stars, but the whole sky fell
Now I’m covered up in straw, belly up on the table
Well, I sang and drank, and passed in the stable.”
(The Stable Song)

 

Deși acum trăiește din muzică, Gregory are o fermă mică, de patru pogoane, în Boulder, Colorado, de care se ocupă alături de opt prieteni. Lucrează aici între turnee. Cultivă fasole și marijuana medicinală pentru mai mult de 70 de pacienți. Și mai are grijă și de o turmă de oi, pe care el și copiii din sat au botezat-o „The T-Swift pack”. Taylor Swift este foarte populară în zonă. „Dar și eu o iubesc”, spune cvasi-serios și hotărât.

În hambar, și-au amenajat un mic studio. Acolo fac înregistrările, o parte din colegii de trupă fiind și colegi de muncă agricolă și de casă.

De compus, scrie și la fermă, scrie și în turnee, pe drum. „Compun și când conduc”, povestește râzând, „probabil că e periculos”. Folosește un mic reportofon pe care îl ține tot timpul în portieră. Și trage pe dreapta. Mult. Mai des decât ar trebui ca să ajungă la timp unde are nevoie. Își lasă singur niște notițe audio, la care revine apoi pentru a le prelucra.

Încă de la prima piesă de pe primul album, (Rust Colored Stones, 2003), pare să scrie autobiografic în cheia cuiva a cărui încredere în sine n-are nevoie de cârje din afară. I-a admirat mereu pe Leonard Cohen și Bruce Springsteen, mai ales pentru felul în care reușeau să creeze imagini. Crede că ar fi nevoie de un film de două ore ca să picteze în întregime imaginea pe care o picta în 1995 Springsteen cu The Ghost of Tom Joad. „Iar el a reușit să facă asta într-un singur vers”. Însă despre sine își închipuie că e încă foarte departe de a reuși asta. Și n-a reușit niciodată să-și explice propriul proces de creație. Muzica este, pur și simplu, ca un organism viu față de care se simte reactiv. La Dandelion Wine a lucrat opt luni, timp în care n-ajunsese decât la câteva rânduri pe care le tot învârtea, după care într-o  zi cântecul „s-a terminat singur”. Cu „muza” are o relație pe care a învățat să n-o forțeze.

De luni bune lucrează la un album nou. Nu știe când o să apară, pentru că procesul e imprevizibil. Începe prin a înregistra tot, după care rade, cu o lamă imaginară, tot ce nu se potrivește în poveste. De când se știe, a înregistrat mai multe piese decât avea nevoie. Chiar dacă le iubește, unele rămân pe dinafară dacă nu se potrivesc sentimentului dominant de pe album. „Îmi place să scriu albume care au un început și un sfârșit, care spun împreună o poveste”. Este și cazul piesei Liars, pe care au pus-o pe albumul cu orchestra simfonică din Colorado. Tot încercase să pună Liars și pe albumele precedente, dar niciodată nu părea să  se potrivească. „Cântece precum Liars trebuie să le păstrezi pentru momentul potrivit”.  (Da, e un moment bun să adaugi în playlist piesa asta. Și continuă cu Trapeze Swinger, dacă tot suntem aici).

Pe scenă, Gregory amintește foarte des publicului că oamenii alături de care cântă sunt cei mai buni prieteni ai lui. Steve Varney (chitară electrică și banjo) locuiește împreună cu el, la fermă. Cu violonistul, Jeff, cântă împreună de când erau puști. S-au cunoscut pe vremea în care amândoi își câștigau banii făcând grădinărit și peisagistică. Violoncelistul, Phillip Parker, locuiește și lucrează tot la fermă. „Pur și simplu toți am crescut făcând muzică împreună aici în Colorado și niciodată nu mi-am spus: o, ar trebui să găsesc niște oameni pe care nu-i cunosc și să cânt cu ei. Nu ar fi natural, eu cred că am fost foarte norocoși”.

Sunt curioasă dacă e îngrijorat că în timp vor ajunge la saturație, tocmai fiindcă se cunosc așa de bine și au împărțit atâtea experiențe deja. „Probabil că s-a întâmplat deja. Cred că am trecut de mai multe ori prin acest proces. Și cred că legătura dintre noi a devenit mai puternică pentru că am început să ne descifrăm mai bine”. Acum știu și când să se evite, mărturisește doar pe jumătate glumind.

„Fratele meu e un compozitor mult mai bun decât mine”, spune Gregory cu mândrie. „Așa că încerc să fur cât mai multe de la el”, adaugă râzând. Nu-i falsă modestie sau vreo curtoazie profesională, chiar crede ce spune. Fratele lui Gregory compune coloane sonore pentru filme și alte tipuri de compoziții, și „sunt mereu perfecte”, dacă e să-l credem pe Gregory. Locuiesc la 15.000 de kilometri distanță unul de celălalt, așa că o mare parte a anului nu se văd, dar uneori Gregory îl convinge să lucreze împreună. E în culmea fericirii când reușește să facă asta.

Se pierde des semnalul dacă încerci să îl suni pe Gregory. „Sunt destul de departe de… tot”, se scuză el cât se tot mișcă până recuperează liniuțele de semnal la mobil. S-a mutat aici pentru școala de horticultură, când avea 19 ani. Și cum tot aici i-a cunoscut pe colegii muzicieni, a rămas.

A ales să studieze horticultura și pentru că era prea timid să studieze muzica. „Nu voiam să merg la școală pentru muzică, simțeam că e foarte intim pentru mine. Probabil mi-ar fi folosit ceva mai multă școală dacă e să privesc înapoi”, spune râzând copilărește. Totuși e fericit cu felul în care s-au  aranjat lucrurile. Iubește plantele, și lucrează de 20 de ani cu ele. Muzica a fost mereu „ceva ce-am făcut pentru mine însumi”. Cânta înainte să meargă la serviciu, lucra la piese noi în timpul serviciului. „Dar e ceva față de care mereu am simțit nevoia să… țin pentru mine, ceva intim”.

Dacă n-ar fi intrat online pentru interviul cu mine, ar fi fost afară, cu băieții, punând umărul la recolta de fasole. De-acolo venea. Sau ar fi lucrat apoi la pregătit semințele de legume pentru livrarea lor furnizorului local (cam o sută de tipuri au în portofoliu). Iarna se trezește în zorii zilei ca să hrănească oile. Le dă să mănânce și se culcă la loc câteva ore. Dimineața lucrează în studio. Dacă se face prea cald, merge să înoate. Mai în fiecare zi ajunge să înoate în lacul care se află la capătul străzii pe care e casa lui. Apoi continuă să lucreze. Este o rutină în care și-a găsit echilibrul.

Ferma este însă și o prezență importantă în procesul creativ. Munca îi dă timp să respire și departe de chitară, și de multe ori dezvoltă ideile muzicale făcând cu totul altceva. Fără fermă, știe că n-ar fi fericit. Crede că munca e forma cea mai inerentă de inspirație și n-ar vrea să se rupă de ea.

Înainte să se mute în Colorado, renunțase la liceu și urcase pe Munții Apalași, cărând în spate  un rucsac de 40 de kilograme. O experiență care, deloc surprinzător, i-a modelat viziunea asupra lumii. Sunt 20 de ani de-atunci, dar rămâne îndrăgostit de plante, de grădinărit, de adâncimea ecosistemelor și nu a pus niciodată sub semnul îndoielii dragostea asta.

Gregory e vegetarian încă dintr-o seară din liceu. A venit acasă, e drept, puțin fumat, să ia cina de Sabat cu familia și prietenii lui, iar la masă nu mai putea auzi decât sunetul cărnii desprinse de pe os și în gură nu mai simțea decât gustul sângelui. Nu mai putea decât să privească fix tendoanele cărnii. S-a decis să renunțe la mâncat carne și n-a mai privit niciodată înapoi. Când vorbești cu el, te intimidează împăcarea cu care vorbește de astfel de decizii destul de radicale, fără a le face să pară mai mari decât sunt. În 2012, când McDonald’s a vrut să folosească piesa Big Black Car într-o reclamă, în loc să respingă oferta din principiu, cum te-ai aștepta, a preferat să zică „da” și să doneze veniturile unor diferite cauze, inclusiv Seed Savers Exchange, o organizație care are ca scop conservarea fondului genetic al plantelor din Statele Unite. Își dă seama că poate părea bizar sau ipocrit că a acceptat oferta corporației, dar e bucuros de ce a putut face cu banii. Pentru el nici nu s-a pus problema să procedeze diferit.

De fiecare dată când urmează să plece în turneu, trece printr-un „întreg proces de doliu”, se întristează că trebuie să părăsească ferma, oile, fasolea. Apoi, când turneul se încheie, este din nou trist că trebuie să lase în urmă scena, publicul, drumul.  Gregory e curios să știe unde e România pe hartă. Mă întreabă care sunt țările vecine. Și de la celălalt capăt al lumii, chicotește când spune că vrea să vină la noi. „Pentru că n-am mai fost”.

I’m a shot through the dark

I’m a black sinkhole

If it weren’t for second chances, we’d all be alone.” (Second chances)

 

În Philadelphia, făcuse parte din niște trupe de metal și punk, cânta la tobe și chitară electrică. Iar cea mai mare influență a lui pe vremea aceea era Tool. Dar pe-atunci nu și-a imaginat niciodată că ar putea să se ocupe de muzică serios, ca de o carieră.  S-a apucat pe bune de muzică atunci când și-a dat seama că poți face bani mai ușor cântând decât muncind pământul. Avea vreo 19 de ani, se angajase la o fermă nu prea departe de un orășel de schi. Barurile de lângă pârtie angajau cântăreți amatori să țină seara mici concerte pentru schiorii obosiți. „Lucram toată ziua la fermă și apoi aveam un gig de trei ore acolo. Și uneori după acele trei ore primeai o cină gratis și câteva sute de dolari. Și m-am gândit: asta e minunat, eu am turnat pavaje toată ziua pentru mult mai puțini bani. Hmm, poate ar fi posibil să…” Evident că niciun muzician nu se apucă să facă muzică pentru bani, completează.. Ca de fiecare dată, cuvintele lui alunecă răbdătorpe molatecul accent de Colorado, lăsând impresia că măsoară bine ce spune. Sumele nu sunt fabuloase dacă n-ajungi la un nivel foarte mare, explică. „Într-un fel eu voiam doar să călătoresc, știi? Voiam să călătoresc gratuit și să îmi pot plăti pentru spațiul din camping. Să văd toată țara. Și să cânt…”. Așa că pleca în călătorii cu cortul, încercând să descopere cât mai multe  locuri noi din State. „Și încercam să vând câte 5 CD-uri la fiecare spectacol, fiindcă de-atât aveam nevoie ca să închiriez locul de campare. Acesta a fost scopul zi de zi, în primul an sau primii doi ani. Nici într-un milion de ani nu m-aș fi gândit că o să ajung să fac asta pe termen lung”. Mereu l-au luat prin surprindere lucrurile bune care i s-au întâmplat în muzică. „Sunt mereu un pic șocat”, totul e „mai mare” decât se aștepta. A resimțit cel mai acut sentimentul acesta când a fost în turneul cu Brandi Carlile, care a vrut mai întâi ca el să contribuie cu vocea pe un album al ei. „Apoi ne-a zis: «Ar trebui să veniți și să cântați în deschidere la noi.» Și noi am acceptat după o jumătate de secundă, ne-am dat demisia de la  toate joburile noastre și am plecat în turneu. Cântam în locuri care ni se păruseră întotdeauna uriașe. Și a fost atât de copleșitor…”, spune cu un entuziasm proaspăt încă. „Nu ne venea să credem ce ni se întâmplă. Încă simt deseori așa, că este o nebunie”.

Acum câțiva ani a avut aproape 230 de concerte în doar 12 luni. A fost cel mai obositor an din punct de vedere muzical și emoțional. Când cânți într-atâtea spectacole, tot restul timpului ți-l petreci în stația de autobuz, în gară, în aeroport sau la hotel. I-a venit foarte greu să mențină pe linia de plutire relațiile cu toți oamenii apropiați. Și atacurile de anxietate au revenit tot mai intens din cauza stresului călătoriilor. Și-a dat seama că era mai mult decât putea duce, dar în același timp „am avut mereu încredere că, totuși, o să fiu bine”. Încă se bate cu anxietatea din când în când, dar  crede că îi este mai „confortabilă” acum.

Dar cele 230 de concerte au fost un experiment, după el. Deși multe din trupele prietenilor săi aveau programate câte 200-250 de concerte pe an, deci asta le era normalitatea, lui Gregory i-a fost clar că va fi prima și ultima dată când face asta, chiar dinainte să termine experimentul.

 

„The Universe, she’s wounded

She’s got bruises on her feet

I sat down like I always did,

And tried to calm her down”

 

 

 

 

„Sunt vremuri înspăimântătoare cele în care trăim”, spunea Gregory într-un interviu mai vechi. Verific, încă i se pare că-i așa din cauza contextului politic din țara lui. (Acesta-i momentul când poate vrei să dai play pe Time will tell). Uneori, când citește știrile, începe să se teamă că unii dintre prietenii lui ar putea fi deportați. „E chiar mai terifiant acum. Mă tot întreb… pe de-o parte, vrei să fii implicat, să citești știrile, să îți faci auzită vocea, dar uneori vreau doar să mă întorc la vremea când n-aveam internet, când nimeni nu știa ce se întâmplă. Uneori vreau doar să mă târăsc înapoi într-o peșteră”.  Însă mai niciodată nu ia o poziție politică în compozițiile lui.

-De ce?

-Nu, niciodată n-aș face asta. Nu pot să-mi iau inspirația de-acolo. Nu mă face să simt nimic. Muzica e un fel de a face ca lumea să aibă sens. Și din politică eu nu reușesc să extrag inspirație pentru asta?

– Dar de unde o extragi?

– Nu știu. Cred că e unul dintre lucrurile alea misterioase… Chiar nu știu.

– Îți vine pur și simplu inspirația?

– De obicei sunt aceste peisaje ale lumii și din ele lucrez. Uneori au și personaje, uneori sunt doar locuri. Și par să semene cu acest loc, în care trăim cu toții, dar sunt doar un pic diferite. Da, nu sunt sigur…

„I see the whole world as this fucked up, sad, happy, beautiful  song. You can grab what you can from it or just let it be there”.

Traiectoria lui Gregory a fost în egală măsură produsul sensibilității muzicii sale, dar și al frumuseții accidentului. În întreaga sa carieră muzicală, a fost mereu evidentă capacitatea lui de a pătrunde pe noi teritorii și de a crea ceva complet nou. Forța lui nu stă doar în capacitatea de a face ceva concret din cele mai abstracte idei. Are o magie adânc înfiripată în experiențele personale ale cuiva care a încercat, a greșit, a greșit din nou, și până la urmă a reușit.

Acest articol a fost publicat inițial în ediția tipărită Arte și Meserii nr. 15. Noul album al lui Gregory Alan Isakov apare pe 5 octombrie și se numește Evening Machines.