-

Hai să facem fiorduri – Nils Petter Molvær Quartet la Gărâna Jazz Festival, ediția a XX-a

 
 
 

iulie 22, 2016


Nu mai credeam că ajung la Gărâna. E departe, mult de mers cam de oriunde vii, trebuie să ai o anumită disponibilitate sufletească dacă vrei să întreprinzi demersul ăsta, și singurii spectatori care fac până acolo un drum mai eroic decât bucureștenii cred că sunt constănțenii (dacă or fi ajuns vreunii). Așa că vineri seara, după șapte ore de drum și căutat cel mai potrivit loc de cort, eram prea concentrată la logistici ca să-mi dau seama când am intrat în Poiana Lupului. Priveliștea rândurilor de bușteni pline cu oamenii pe care nu-i mai văzusem de ani de zile – liniștiți, senini, fericiți de jazz și de împrejurimi – m-a luat prin surprindere așa de tare că aproape am început să mă smiorcăi. Condusesem mult, ce-i drept; dar parcă a fost o premoniție pentru seara de duminică, în care Nils Petter Molvær Quartet m-au luat frumușel pe sus, aproape cu forța, și m-au dus într-o călătorie cum nu mai pupasem de ani buni.

molvaer 1

Nu am simțit niciun defect la interpretare. Bateristul mi-a sunat epic, în sensul real al cuvântului: aducea avântul (mult) de care era nevoie fără să se agite, cu relaxarea cuiva care este suficient de bun încât nu mai are nimic de demonstrat. Trecerile de la baterie la diverse alte instrumente de percuție erau lejere, firești și, mai ales, își aveau locul. Dacă percuția era scheletul, cei doi chitariști, dintre care unul deseori la pedal steel guitar, erau carnea. Nu m-aș fi gândit că un instrument folosit în muzica country se pretează atât de bine la jazzul scandinav! Dacă ar trebui neapărat să reproșez cuiva ceva, aș zice că în prima jumătate a concertului, cel de-al doilea chitarist, care ținea un fel de ritm pe chitara electrică, nu m-a impresionat. Lucrurile s-au schimbat ulterior. Trompetistul era lider al trupei și compozitor, deci lui îi datoram mulțumiri pentru tabloul pe care ni-l arătau. Trompeta apărea pe deasupra melodiei ca luna peste Poiana Lupului.

Se simțea din plin Scandinavia în ei, fără să cadă în clișeu. Alternau momentele de preaplin muzical cu un minimalism care fie te lăsa suspendat, fie îți dădea timp să digeri ce tocmai se petrecuse. Sunetele guturale scoase de trompeta în care Molvær sufla uneori invers (da, adică pe acolo pe unde în mod normal iese aerul) semănau cu un fel de incantații și se prindeau la fix de ritmurile pe alocuri ritualice ale bateriei. Sunt destul de sigură că ne-au putut lua cu ei pentru că ei înșiși erau total absorbiți de lumea pe care o creaseră. Corpurile lor trădau chiar mai mult de atât – că erau toți în aceeași lume, cu o forță de convingere fără drept de apel, nu fiecare într-a sa. La sfârșit, au fost încântați și parcă surprinși de aplauzele entuziasmate. Mi-au lăsat senzația că lor le plăcuse mult ce au făcut, dar până să ne vadă reacția, nu erau siguri dacă și nouă.

molvaer 2

Luni dimineața, Poiana Lupului e pustie, buștenii se albesc, goi, la soare. Serile, acordorul a fost la fel de prompt și eficient ca un medic de pe ambulanță – pianul se zăpăcea după fiecare concert din cauza schimbărilor mari de temperatură și avea mereu nevoie de intervenții. Acum, exersează pe scenă, în tihnă, o bucată de Mozart. Trei pisoi mai mărișori se aleargă, apar și dispar pe după scule și pe sub cabluri, de parcă nici nu s-ar fi desfășurat acolo, în seara precedentă, o saga.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!