-

Impresie: Portretul artistului în colodiu

 
 
 

Sunt hipnotizat de strălucirea acestor ochi. Dintr-un centru nedefinit, aflat undeva pe suprafața irisului, și în același timp nicăieri, lumina pleacă de-a lungul și de-a latul pupilelor, se prelinge, radiază cu încetineală, umple gentil umbrele; clară, dar nu dură; inocentă, dar nu naivă; alunecă, șlefuiește, mângâie; se avântă cu o delicată îndrăzneală până în colțurile întunecate ale figurii, în tenebrele bărbii și sub cutele tricoului. Nu știu dacă e lumină: e mai curând o materie translucidă, o țesătură de misterioasă liniște cuantică, o lumină care se poate auzi, se poate asculta la fel ca liniștea cerului în nopțile semănate cu miros de iarbă. Undeva, în adâncurile insondabile ale substanței, atomii au făcut pace, particulele și-au găsit liniștea, suspendate în afara timpului. Privesc, și dintr-o dată mă simt privit, privit din fiecare loc pe care încerc, zadarnic, să îl secătuiesc de sens privindu-l la rândul meu. Lumină, sau poate praf de stele, sau cine știe ce fel de pulbere de timp fărâmițat de mări necunoscute, ascunzând tot atât pe cât revelează. Purtat de faldurile luminii, îmi plimb privirea peste figura aceea uriașă ca peste un peisaj nesfârșit, în care fiecare punct pe care îl privesc crește rând pe rând, devenind la început un semn al unui fel de alfabet al simțurilor. Tremură apoi imperceptibil, transmițând cu claritate ceva imposibil de pus în cuvinte, iar după aceea, aproape imediat, se disipă ca o undă pe suprafața unui lac, răspândind nesfârșite alte semne cu puțin dincolo de punctul focal al privirii mele ațintite cu disperare: dintr-o dată, mă trezesc privind nimicul, iar imediat alături, indiferent de direcție, sunt povești ascunse în fiecare punct. Privirea mi se mută instinctiv intr-acolo; privesc; simt; vreau să pun în cuvinte; totul dispare; de la capăt…

 

Nu există nimic în Univers care să nu se regăsească înăuntrul tău, spuneau cine știe ce maeștri Zen, și într-un mod ciudat, nu mai e o metaforă, ci o senzație cât se poate de clară: o trăiesc chiar acum, explorând figura aceasta masculină, cu ochi strălucitori și barbă deasă. Închid ochii: figura dispare, dar lumina rămâne cumva săpată în toate simțurile mele, despărțite la suprafață dar reunite undeva în adâncuri. Am o revelație: figura, bărbatul acela nu există, totul este doar o sculptură în această substanță pe care o numesc lumină doar fiindcă nu știu alt cuvânt mai potrivit. Însă nu e lumină: căci nu vine de nicăieri din exterior, nu seamănă cu nimic din ce am mai privit. Lumina pe care am mai văzut-o taie adânc în materie, cu contururi precise, delimitează, desparte, clasifică. Nu și aceasta: aceasta trebuie că vine cumva din materie înseși, căci se prelinge, radiază cu încetineală dintr-un centru nedefinit, construiește blând forme, suprafețe, sensuri aflate dincolo de orizontul cuvintelor, unește în loc să despartă. Hipnotizat de ea, în spațiul îngust dintre două clipiri ale ochilor, mă regăsesc deopotrivă înăuntrul și înafara timpului. Și, iată, există mișcare în absența lui: lumina aceasta nemaivăzută, vie, trăiește delicat dincolo de atingerea lui, lucrurile nu mai au început sau sfârșit, totul se întâmplă deodată. Bărbatul acesta cu ochi strălucitori și barbă deasă există aici dintotdeauna, și totodată apare încet, de nicăieri, pe suprafața neagră de sticlă presărată cu o invizibilă soluție de colodiu. Același colodiu folosit cândva în războaie, deopotrivă pentru bombe și pentru pansarea celor răniți de acele bombe, războaie purtate de niște oameni care au apărut cândva din nimic, asemeni nouă, asemeni acestui bărbat cu ochi strălucitori și barbă deasă. Și tot asemeni lui, nouă, au rămas și vor rămâne acolo, la adăpost de întuneric, pentru atâta vreme cât vor exista amintiri, și cuvinte, dar mai ales, mai ales, lumină.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!