-

#întrucât e iubire – Trupa AS @ Ideo Ideis

 
 
Alexandria, jud. Teleorman. În pauza dintre două piese, vreo cinci copii de liceu stau în restaurantul Alexander. Sunt în mijlocul unui joc – trec de la unul la altul un ghem imaginar, pe care-l țin în mână:

- Luna mea e pictată.

- Luna mea e de porțelan.

- Luna mea e neagră.

- Luna mea e un șnițel.

- Luna mea e violet.

la Ideo Ideis, festivalul de teatru pentru liceeni din Alexandria, nu există piese proaste. Există piese surprinzător de bune și, în cel mai rău caz, piese în spatele cărora nu e greu de ghicit însuflețirea actorilor, dorința lor de a se deschide și bucuria de a lucra. Probabil de-asta în sala Casei de Cultură mă ridic în picioare cel mai des la sfârșitul spectacolelor, gest pe care îl acord de obicei, cu mare zgârcenie, exclusiv pieselor pe care le consider excepționale.

Nu e important spectacolul meu preferat de anul ăsta, în sine – Almost, Maine al trupei AS din București. Totuși – totul a pornit de la un text ales foarte inspirat. Ce poate fi mai ofertant pentru adolescenții îndrăgostiți de teatru decât o piesă despre iubire? Almost, Maine este un colaj de scenete cu îndrăgostiți (foști, viitori sau posibili), toate sub zodia unei metafore a iubirii – fata cu inima sfărâmată pe care i-o repară un necunoscut; fosta căreia fostul, în mod mârșav, refuză să-i returneze dragostea pe care a primit-o de la ea în toți anii de relație; posibilul cuplu care, în timp ce se îndepărtează, se apropie – pentru că Pământul e rotund.

Poate că, pentru actori adulți și profesioniști, aș fi considerat textul cam siropos. Pentru vârsta și materialul afectiv al trupei AS, însă, s-a potrivit mănușă. Actorii nu au ieșit nicio secundă din stare, se simțeau comod în personaj, ceea ce a făcut ca totul să curgă fără poticneli, să-i cred fără ezitare și să-i îndrăgesc cu un entuziasm care m-a surprins. În spatele fiecărei scene minuțios sincronizate și controlate perfect, se simțeau ore multe de lucru sub îndrumarea cuiva care știa ce face.

Dar nu asta m-a impresionat cel mai mult.

La sfârșitul spectacolului, am crezut că o să se cojească tencuiala de pe pereți de la atâtea aplauze. (Apropo, am observat că publicul de la Ideo, format în mare parte din celelalte trupe, este o oglindă mult mai fidelă a calității spectacolelor decât cel „avizat”, de București). După vreo cinci-șase ieșiri la aplauze, mă întrebam cum de copiii ăștia care au jucat nu se umflă ca niște baloane și nu explodează de la atâta apreciere și entuziasm din partea publicului. Pentru că eu, din sală, mă simțeam nepermis de bucuroasă.

Când, în sfârșit, era clar că s-au terminat chiar și aplauzele, o masă compactă de copii din public (colegi din trupă? trupe prietene?) au dau buzna în culise, chiuind și urlând a apreciere. Pot doar să-mi imaginez ce îmbrățișări s-au petrecut în spatele scenei. Sper că au fost multe, așa cum meritau, și mai sper să găsească în curând, când cresc, ceva de făcut care să le dea, la sfârșitul fiecărei zile, aceeași stare pe care au avut-o la sfârșitul lui Almost, Maine.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!