-

#JurnaldeTIFF: „Entre dos aguas”, o poveste despre iertare şi radiografie socială ce taie în carne vie

 
 

iunie 27, 2019


Isaki Lacuesta este cel mai bun regizor spaniol de care n-ai auzit încă (moment în care te vei simți măgulit, dacă ai auzit).

La TIFF m-a cutremurat ”Entre dos Aguas”, cel mai recent film al său, în același timp bijuterie vizuală și radiografie socială ce taie în carne vie.

Filmul îi are în centru pe Isra și Cheito, doi frați: unul închis pentru trafic (mărunt) de droguri, celălalt înrolat în marină, cu visul de a-și deschide într-o zi o brutărie.

Amândoi sunt tați, ambii încă marcați de moartea violentă a tatălui lor pe când erau adolescenți.

Când Isra iese din închisoare și se întoarce pe insula unde au copilărit, Cheito este și el acasă, în vacanță. Așa începe o poveste despre căutarea iertării și a propriului drum, despre limitele pe care sărăcia și traiul într-o comunitate izolată le trasează.

Frații sunt jucați de doi actori amatori care își spun practic propriile vieți. Sunt aceiași actori cu care Lacuesta lucrase la ”La leyenda del tiempo” acum 13 ani. Ca într-un fel de „Boyhood” spaniol.

Pe cât de frumos bate lumina aici, în San Fernando (insulă din Sudul Spaniei), îmbrăcând corpurile bronzate în privirea blândă a regizorului, pe-atât de dezolant este, de fapt, locul.

După trei ani de închisoare, Isra are 26 de ani, trei fete și nicio perspectivă de-a face bani în afara plimbatului de droguri. Încearcă să-și găsească un job onest pe insulă, de mai multe ori, dar e necalificat și pentru a lucra în pescărie. Devine culegător de crustacee şi ajunge să locuiască într-o colibă pe plajă, ca atâția alții.

Inevitabil mai concentrat pe Isra decât pe fratele lui, care pare că are mult mai puține întrebări de răspuns în acest moment al vieţii sale, regizorul îi vede pe ambii cu atâta umanitate, respect și chiar dragoste, încât reușește să le treacă ecranul.

Pe insula ruptă de restul lumii, în care în nici măcar într-un cadru, personajele nu folosesc un telefon mobil, Isra se simte la fel de departe de Barcelona ca de China, cum o demonstrează o conversație ce pare improvizată, cu fetele lui.

Toate dialogurile au de fapt naturalețea conversațiilor din viața reală, nimic nu pare forțat.

Camera de documentar subiectiv a lui Lacuesta pare să fi picat în mâinile unuia din localnicii de pe San Fernando, așa de autentică pare fiecare scenă.

Lacuesta e curios, sensibil și îngrijorat față de lumea pe care ne-o prezintă, nu își privește niciodată de sus personajele și, cel mult, poate fi bănuit uneori că e prea indulgent cu ele.

Dar tocmai stilul ăsta al lui, intimitatea regizorului cu povestea, e responsabil pentru faptul că atunci când Isra zice „nu sunt bun decât la a vinde droguri”, simți durerea lui în stomacul tău.

Interesant este și cum Lacuesta folosește simbolurile. În universul lui Isra și Cheito, tatuajele sunt principalul mod prin care personajele își spun poveștile și chiar își asumă traume. Îl vedem pe Isra făcându-și un tatuaj cu întreaga scenă a morții tatălui său, iar ambii frați și-au tatuat numele Jose, al tatălui lor.

Ca simbol, apa are mai multe funcții: este spațiu de joacă, pentru frați și prietenii din copilărie; este locul în care se face botezul, renașterea, un nou început; dar și canalul pe care se transportă drogurile.

Tot apa inundă colibele de pe plajă, unde locuiesc culegătorii de crustacee, iar oamenii par așa de obișnuiți cu asta, încât pare că s-a mai întâmplat de sute de ori.

 

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!