-

Luiz Stockler – POVESTITORUL

 
 
Gala de deschidere Anim’est 2016 a fost la Cinema Pro, într-una din primele zile ploioase ale toamnei. Înaintea proiecției primului film al festivalului (Țestoasa roșie), organizatorii ne anunțau că tocmai se terminase Animation Woorksheep (workshop-ul de animație produs de Anim’est) și urmau să ne prezinte rezultatul: câteva videoclipuri animate pentru piese de la Subcarpați, RATB și Environments. Cei de pe scenă le mulțumeau trainerilor, care făceau cu mâna modest și ușor stânjeniți. Printre ei, la două rânduri în fața mea, Luiz Stockler. Era la fel ca acum doi ani când îl cunoscusem și mă intrigase fascinația lui pentru România și în special pentru București. Una care poate părea ciudată pentru un regizor și ilustrator britanic pe care nu l-a ocolit succesul. Nu și pentru Luiz.

Cine este Luiz?

Luiz este jumătate brazilian, jumătate galez. După ce a stat până la vârsta de opt ani în Rio de Janeiro, s-a mutat în Regatul Unit cu familia sa. A studiat la University of Wales, Newport (Newport School of Art, Media & Design), parcurgând apoi un master la Royal College of Art în Londra. Inițial voia să facă film, însă a decis în ultima clipă să se dedice animației. Și-a dat seama că animația îți permite să nu fii dependent de nimeni. Poți crea propriul context, propria lume, propriile situații, fără să depinzi neapărat de o echipă de filmare, de un loc în care să poți filma, de lumini sau alte asemenea. Te poți descurca singur.

Astăzi, Luiz se descrie ca regizor de animație și ilustrator. Dar crede că, de fapt, îl definește faptul că prin tot ceea ce face încearcă să spună câte o poveste. Nu este genul de animator care să se concentreze pe tehnică. Mai degrabă se apleacă asupra poveștii pe care încearcă să o spună. Iar una dintre cele mai interesante povești pe care o spune este relația lui Bucureștiul.

Luiz și Bucureștiul

Prima dată a auzit de România în copilărie. La campionatul mondial din 1994, naționala României purta tricouri galbene, iar Luiz credea că este naționala Braziliei. „Am învins Argentina!”, striga el bucuros. „Nu, este România”, i-a răspuns tatăl lui.

A ajuns pentru prima dată în București în 2010, când filmul său Vovô a fost selecționat în cadrul festivalului Anim’est. Este filmul său de licență, pe care a încercat să îl trimită în cât mai multe festivaluri. La o căutare pe Google,  Anim’est a fost printre primele rezultate. A aplicat, a fost selecționat și invitat să participe la festival. Nu a știut dacă să accepte invitația, dar tatăl lui i-a spus că mai periculos decât din Brazilia, de unde vine, nu are cum să fie..

„Abia terminasem Universitatea. Era primul festival care a difuzat ceva făcut de mine. Mă simțeam ca o vedetă – am fost ridicat de la aeroport, mâncare, băutură și cazare gratuit. Am fost tratat copleșitor de bine și nu mai experimentasem așa ceva”.

Orașul l-a fascinat. Copilărind în Brazilia, nu s-a atașat atât de mult de Londra, londonezii i s-au părut reci. În România, a simțit cumva o apropiere de casă. A descoperit că și românii sunt latini, s-a împrietenit cu oamenii de aici. Trei ani mai târziu a revenit cu alt film, Montenegro, filmul de absolvire de la master.  De data, asta deja era familiarizat cu orașul și lucrurile s-au așezat și mai repede. Fiindcă se simțea așa de bine, a decis să își prelungească șederea, a mai stat două săptămâni după terminarea festivalului. Apoi în noaptea de Revelion și-a cumpărat spontan bilete de avion pentru București, pentru câteva zile, și a rămas timp de două luni.

În 2016, a fost invitat să participe ca trainer la „worksheep“-urile din lunile mai și septembrie. În mai, a fost mai degrabă asistent de trainer, iar în toamnă cu normă întreagă. După șase ani de relație cu festivalul și Bucureștiul, a simțit că poate trage linie să facă un bilanț. Numărul animatorilor români este încă destul de mic, dar, în ciuda acestui număr mic, vede o varietate destul de mare de talent. Unii sunt specializați pe diverse tehnici, însă a văzut și foarte mulți generaliști, lucru cu care nu este foarte obișnuit în Londra, unde oamenii din domeniu tind mai degrabă spre specializare. Oricum, a fost martorul unei creșteri a nivelului artistic, amintindu-l pe Paul Mureșan ca fiind unul dintre animatorii români care a primit atenție internațională.

Înaintea atelierului din toamnă, se temea de o oarecare reticență din partea participanților, însă a fost o experiență mult mai bună decât s-a așteptat. I-a plăcut mult să dea un brief și să vadă ce pot scoate participanții din el. Obișnuit să își regizeze viziunea și ideile, acum a simțit că a fost vorba de cursanți și creațiile lor. Ca și ceilalți traineri, era responsabil numai cu a-i ghida într-un fel sau altul. La final, ceea ce au produs i-a depășit așteptările și l-a făcut să realizeze cât talent în animație există în România. „Trebuie doar să se împingă pentru a ieși la suprafață și a pune România pe harta animației.”

Trei lucruri îi plac lui Luiz în București: faptul că totul este accesibil la o distanță scurtă și sunt multe parcuri frumoase, amestecul arhitectural (sovietic, comunist, francez, german etc.) și că îi amintește de cartierul în care trăiește bunica lui în Brazilia și de copilărie.

Nu îi place că oamenii pot fi nepoliticoși și negativiști. Nu îi plac unii taximetriști, clădirile cu bulină (a locuit într-una în ultima sa vizită și s-a speriat destul de tare) și  Centrul Vechi.

Filmele lui Luiz

Primul film al lui Luiz este Vovô, realizat în 2010, care spune povestea bunicului său. După ce a fost șef de poliție în Rio de Janeiro, la pensie a devenit pictor și a avut multe expoziții. I-a influențat felul de a desena și l-a încurajat în direcția asta. „El este persoana care mi-a explicat ce este animația și m-a înscris la un curs de vară de desene la șapte ani. Datorită lui fac ceea ce fac acum.” Povestea cu ciocolata din film (nu vreau să vă stric surpriza, dacă n-ați văzut scurtmetrajul) este adevărată, era diabetic și ascundea mereu dulciuri prin spatele bunicii.

A urmat sfatul prietenilor săi, așa că vocea naratorului din film este chiar vocea lui Luiz. Vovô  i-a adus și primul premiu, anume Royal Television Society Student Undergraduate Animation Award (regiunea Țara Galilor). A primit și Special Commendation – Animated Exeter (festival de animație organizat în Marea Britanie de Exter College în parteneriat cu Exter Phoenix).

A urmat apoi Home în 2013, un film ceva mai abstract, care i-a adus primele premii mai mari, anume Passion Prize, Royal College of Art (2012) și Lotte Reiniger Award, Stuttgart International Festival of Animated Film (2014), festivalul de la Stuttgart fiind unul dintre cele mai importante festivaluri de animație din Europa.

Despre Home mărturisește că a fost un accident. Era în primul an de master la RCA și avea zece săptămâni la dispoziție pentru a face un film. A avut o idee, nu a mers, a renunțat la ea, așa că a început din nou cu trei săptămâni înainte de deadline. „M-am panicat și un prieten bun, Josh Armitage, mi-a spus să animez lucruri din caietul meu de schițe și cumva ceva o să se nască de aici. Așa am făcut. Am pus desenele pe un timeline și am găsit o secvență unde mi-a plăcut că imaginea se schimbă înainte și înapoi cu o casă, apoi cu altceva, și apoi din nou cu o casă. Așa mi-a venit Home is where you are și am început să scriu o poezie. Apoi tot ce a urmat a fost să umplu golurile și să văd cum funcționează ritmul.”

Home este filmul cu care a reușit să câștige primele premii în festivaluri. Însă prezența și premiile obținute în festivaluri nu îl încântă în mod deosebit. În primul rând, nu vede de ce un animator ar trebui să se entuziasmeze că un selector sau un juriu, care nu au întotdeauna treabă neapărat cu industria, îi spune că filmul lui este sau nu bun. Apoi, „circulă gluma aia că cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla în industria asta este să câștigi un Oscar”. Asta pentru că dintr-o dată oamenii te văd ca fiind scump și greu abordabil. „Este ca la tipele care arată foarte bine. Toți bărbații din jurul lor cred că sunt inaccesibile și se țin departe, când, de fapt, ele sunt foarte singure”.

Pentru români, premiile contează. Sunt filme făcute special pentru a fi la festivaluri. Se gândește că poate simțim încă nevoia de afirmare. De a ne face cunoscuți. Nu avem încă acea detașare față de recunoașterea pe care ne-o pot acorda alții. Va veni cu timpul.

În sfârșit, Montenegro, filmul de absolvire de la Royal College of Art. Un film despre nesiguranță și singurătate. De ce Muntenegru? În primul rând, înseamnă ceva și în limba portugheză. Apoi, este, pur și simplu, un nume care îi place cum sună. Și nu în ultimul rând, este o referință care încearcă să îți arate că de multe ori pentru a înțelege ceea ce faci ai nevoie de o perspectivă globală asupra lucrurilor. Să le privești de mai  departe și din mai multe unghiuri. Și aici l-am recunoscut, cu tot cu pasiunea lui pentru București. Mi-a dat dreptate: el este omulețul roșu din film, și tot ale lui erau și nesiguranțele din acea perioadă pe care le traverează personajul. La rândul său un film premiat la festivaluri: Best Animation – Early Melons, Slovakia (2013) și Audience Award ‘European School Films’ – Festival Premiers Plans d’Angers, France (2014).

Teasing: apare și Zidane. Nu este o apariție cu mult premeditată. Avea niște desene în caietul lui și a vrut să le includă. Plus că întotdeauna i-a plăcut imaginea unui tricou de fotbal fluturând, ca un fel de simbol sau icon. „Și pentru că povestea cu căutatul pe Google «bărbați chipeși cu chelie» este adevărată. Îmi era teamă că voi cheli, credeam că o să arăt urât, și ca să mă liniștesc, am căutat asta.”

 

 

Ilustrațiile lui Luiz

Aici vom lăsa imaginile să vorbeasă. Veți descoperi că lui Luiz îi place fotbalul.  Că are umor. Că l-a surprins și pe el cum românii aplaudă când aterizează avioanele (deși admite că în ultimul timp nu s-a mai întâmplat atât de des). Că a avut o broască țestoasă pe nume Carrefour, pe care a pierdut-o, și pe care tatăl său a găsit-o după douăzeci  de ani. Că a fost martor al transformării Bucureștiului dintr-un oraș al câinilor într-un oraș al pisicilor. Că are două orașe care îl inspiră și niciunul nu este Londra.

Căutați-l pe Vimeo și dați subscribe. Acolo apar filmele lui și merită văzute. Căutați-l când vine în România, cel puțin la Anim’est și scoateți-l la o bere. E foarte de treabă și vă va împărtăși bucuros din poveștile lui.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!