-

Marius Manole în Trei Dimensiuni

 
 
Să zicem că noi am fost cam douăzeci. Să zicem că el a fost unu. Să zicem că au fost multe perne implicate. Şi sticle goale adunate pe o sobă. Despre Marius Manole în Redacţia Arte și Meserii.

Într-o dimineață de duminică din iunie, cam douăzeci de oameni mergeau spre casa din Strada Povernei, nr. 35, pentru a schimba cuvinte cu actorul Manole. Unul dintre ei eram eu. Am încurcat tramvaiul 1 cu 11 și mi s-a stricat reportofonul în dimineața aceea, dar nu conta. Eram curioasă să îl cunosc pe omul de care tot auzisem, pe care îl văzusem pe scenă interpretând oameni în fel și chip, cu care mă întâlneam adesea în fața TNB-ului când eu mă grăbeam spre facultate şi el, probabil, spre repetiții.

Știam deja câte ceva despre el. Era actorul care muncește mult, care face și trei, patru spectacole pe zi, care, impulsiv, dă spectatori afară din sală când aceștia nu arată respect sau se oprește pentru a le răspunde celor care vorbesc în timpul unei piese. „Educarea publicului”, spune el. A fost penultimul pe lista de admitere la teatru, iar acum este una dintre cele mai cunoscute personalități din breaslă. Are un câine, nu are frați și se află într-o constantă încercare de a se lăsa de fumat. A spus, printre altele, „Cum însă pe mine nu mă joc niciodată, știu mai puţine lucruri despre mine decât despre personajele mele.” În toate interviurile, vorbește mult despre lumea teatrului; despre el, prea puțin.

Pe scurt, cam acestea erau informațiile mele despre Marius Manole. Până în acea duminică. Primul subiect atins a fost diferența dintre a juca pe o scenă mare și a juca într-un teatru independent. „Într-un spaţiu mare e mai ușor să minţi”, răspunde el. Deci, sinceritatea interpretării e direct proporțională sau cel puțin influențată de mărimea încăperii, a scenei, căci într-un spaţiu mic „ne obligăm să fim adevăraţi”. După ce a exprimat o generalitate a teatrului, spune ceva și despre el. A avut cu o zi înainte trei spectatole, a fost obositor, „noroc că am avut Fă-mi loc și m-am distrat”.


Ce nu vezi când te ui
ţi la teatru

Dar cum se distrează actorii în timp ce interpretează o piesă scrisă de un scenarist, urmând indicațiile unui regizor? Marius spune că au o libertate destul de mare, poți exagera anumite gesturi, căci publicul nu știe tot ce știi tu, nu cunoaşte întreaga piesă și didascaliile pe de rost. Actorul mai face și glumițe care vin dinafara piesei, pe care, e adevărat, de cele mai multe ori doar el le înțelege, dar îl distrează teribil. Spre exemplu, în timpul unui spectacol, era atât de obosit încât, pentru a-și mai reveni, a adăugat o replică ad-hoc: „Mi-a ieșit din cap ideea ca un cui.” Nimeni nu a înțeles poanta, dar nici nu era nevoie, a înțeles-o el.

L-am întrebat dacă ei ne văd de pe scenă căci, în ciuda reflectoarelor, am avut de multe ori senzaţia că un actor se uita fix la mine. „Vă văd, vă fac și cu ochiul. Mai mult chiar: În timp ce eu spun monologul și voi vă gândiţi, mamă, ce trăire mare am, eu număr publicul”, povesteşte Marius.

Era o perioadă în teatru când exista timp

Actorii, ne mărturisește, deseori nu apucă să se întâlnească înainte de seara în care se joacă piesa. Se întâlnesc direct în culise. Alteori, tot din lipsă de timp, nu apucă să citească tot textul și își învață doar partea lor. Aici Marius devine un pic nostalgic: „Era o perioadă în teatru când exista timp…” Înainte fiecare personaj trebuia construit. Plecai de la secvența în care îl surprindea piesa și ajungeai să ți-l imaginezi pe de-a-ntregul: cum mănâncă, cum se piaptănă, cum merge pe stradă sau cum completează un formular la poștă. „Acum nu mai e timp de asta”, spune Marius, „te descurci cu ce ai în text”. Sigur, aici e vorba și despre experiența pe care o acumulează în timp un actor bun.

Chiar, ce face un actor să fie bun azi? „Nu atât de mult talentul, cât charisma.”  Charisma – îi place acest cuvânt, i se pare că se potrivește bine și îl folosește des. Apoi, și-a dat el seama tot cu timpul, nu e vorba atât de mult despre rolul tău individual, ci despre cât de bine știi să lucrezi în echipă. Poate și pentru că, acum, o piesă „se verifică precum barca la apă”, nu mai e timp de  prea multe repetiții înainte de seara lansării. De aici și emoțiile pe care le simțea Marius la început.


Bă, tu vrei să joci prost sau să ai cancer?

Emoțiile i-au dat mult timp bătaie de cap lui Marius „făceam febră, vărsam, tremuram, era chiar nasol.” Dar, ca mai toate trăirile omenești, au condus la un punct culminant. Când într-o seară, înainte de o reprezentație, Marius află că are în sală trei critici foarte importanți, simte că i-o ia inima la galop, amețește. Se gândește serios să renunţe, cortina aia n-are cum să se ridice, pur și simplu nu are cum. Atunci experimentează ceea psihologii numesc un breaking point. În disperarea lui de moment, s-a întrebat: „Bă, tu vrei să joci prost sau să ai cancer? Asta e, actori proști au fost și or să mai fie.” Și a jucat. Și a fost bine.

Dar ce îl mai sperie acum pe Marius Manole? Mai nimic, căci și-a dat seama că „totul e rezolvabil, mai puţin moartea.” Moartea. S-a gândit adeseori la ea când era tânăr. Cică ar fi fost un băiat foarte trist, avea ceea ce numeşte acum, cu zâmbetul pe buze, o „plăcere a depresiei.” Se plimba prin ploaie și se gândea la marele sfârșit. Mai târziu, când începuse să joace câte trei piese pe zi şi era vizibil obosit, i s-a spus să își ia o pauză că, în ritmul ăsta, ori va muri, ori va înnebuni. „Mi-am luat o lună liberă și chiar am simţit că înnebunesc.” Așa că s-a întors acolo unde îi era locul, în teatru. Ritmul de muncă a rămas același, dar acum tratează problema oarecum ironic: „Eh, o să mor, asta e. Toată lumea moare.” Pe de altă parte, Marius este pentru sine singurul critic care contează cu adevărat:  „Am ajuns la libertate și ăsta e un sentiment foarte plăcut.”

Lănţișorul lui Terente

Cât timp vorbește, îmi aduc aminte de curiozitatea care m-a adus, de fapt, în fața lui – cum se interpretează un actor pe sine? Cum este Marius autentic? Și cred că încep să-mi fac o idee.  Îmbrăcat în blugi și într-o cămașă albastră, coatele sprijite pe genunchi, cu palmele își cuprinde fața, are un zâmbet timid, ochii mari și atenți, iar sprâncele ridicate fac să i se formeze niște riduri de curiozitate pe frunte. E simplu și simpatic.

Povestește apoi de ai lui, cum nu și-au declarat niciodată emoțiile – „la noi în casă, dacă ne uitam la un film și apărea vreo secvenţă cu „te iubesc, mami”, „te iubesc, tati”, se schimba imediat canalul.” Iar noaptea, înainte să adoarmă, stătea în pat și își imagina cum se va face el mare și va ajunge actor, și va fi faimos, și va avea bani. Așa că a muncit mult și a intrat la Teatru. Ca să facă rost de bani pentru a da admiterea, a fost ajutat de prietenul lui, Valentin Terente, care și-a amanetat un lănțișor. Pe ai lui i-a surprins cu planul de a deveni actor. „Și cum, o să fii ca Stela și Arșinel? i-au spus.


Uneori mă comport de parcă aş cerşi ceva

Cineva îl întreabă ce i-ar spune Marius Manole de 65 de azi celui de 35 de astăzi. Marius intră în joc: i-ar reproșa că nu s-a îngrijit mai bine, poate că „nu a trăit mai mult” și i-ar cere să își recunoască sieși calitățile pentru că „uneori mă comport de parcă aș cerși ceva în teatru.” Are un soi de relație amoroasă cu meseria lui: „dacă eu n-am chef azi de teatru, n-ar trebui să mă mire dacă teatrul nu va avea mâine chef de mine.” Marius din viitor l-ar sfătui pe cel din prezent să învețe să spună și nu din când în când și „de bine, dacă ar fi să zic ceva de bine”, ar aprecia puterea sa de muncă.

La final, Marius recunoaşte cât de importantă este pentru el iubirea publicului. Pare sincer, ca un om care vorbeşte mai mult pentru sine. Apoi se ridică să plece. Trebuie să ajungă la un spectacol.