-

Minimalism norvegian şi spionaj românesc. TIFF 2014 în topuri de câte cinci

 
 
Cluj. Gară. Un badge de presă şi multe filme. Voluntari. Invitați. Belvedere. Cinema Victoria. Nu putem să povestim despre festival fără să ne facem întâi ordine în filme și în lista cu preferințe. Am văzut multe, le-am discutat, și topurile de mai jos au ieșit la iveală. Lista e deschisă, părerile sunt încurajate.

Top 5 lucruri despre TIFF:

  1. Clujul e un oraş foarte fain. Am vrea să stăm toată ziua să bem o cafea în Piaţa Muzeului. Sau să te prefaci că te-ai rătăcit pe Strada Universităţii să o baţi încă o dată la pas.
  2. Uită-te din timp pe program. Fă-ţi calcule. Alege, chiar dacă asta înseamnă să mai spui şi nu. Urmăreşte multe filme, dar nu încerca să le vezi pe toate, că n-o să poţi.
  3. Încearcă măcar un workshop sau un masterclass sau o discuţie la TIFF lounge. De exemplu un masterclass cu Peter Webber şi după două ore speram să nu se mai termine. Da, e regizoru’ ăla care a făcut Girl With a Pearl Earring.
  4. Să faci nişte drumuri la Depozitul de Filme, unde cu ceva încurajări şi susţinere, va ieşi ceva foarte fain. Să ajungi şi pe la Bonţida sau Mănăștur.
  5. Mergi şi la retrospectivele din Bucureşti sau Sibiu şi vezi ce n-ai apucat să vezi la Cluj.

 

Top 5 filme văzute la TIFF

Ne-a plăcut selecția din acest an de la TIFF. O grămadă de filme din care cu greu alegeam, iar când ne-am gândit la cum am rezuma zilele cinefile, am găsit clar cuvântul cheie: oameni. A 13-a ediţie ne-a impresionat cel mai mult cu poveștile simple dar puternice, încercările, zbaterile, viețile unor oameni. Le-am urmărit traseul de la rău la bine sau de la rău la mai rău, i-am urmărit cum se schimbă, cum se adaptează şi cum  evoluează de la o secvență la alta şi ne-am identificat cu ei pe alocuri deși au fost povești din Marea Britanie, Polonia, Norvegia sau România.

1. Still Life, regia Uberto Pasolini, Marea Britanie. Premiul Publicului TIFF 2014

De departe e filmul care ne-a impresionat în cea mai mare măsură. Simplu editat, poveste puternică, iar actorul Eddie Marsan, un tip singuratic care se ocupă de funeraliile unor oameni la fel de singuratici, este perfect ales pentru rol. Farmecul stă în detaliile mici (cărțile care înlocuiesc un picior de fotoliu și la tatăl mort și Ia fiica rătăcitoare, conserva cu ton din fiecare seară, dar și oferită ca prânz în alt context, umorul subtil chiar şi atunci când lucrurile sunt destul de negre). Dar mai ales temele mari care te lasă pe gânduri la final: viaţă şi moarte, singurătate şi apropiere, rutină şi haos.

2. Floating Skyscrapers, regia Tomasz Wasilewski, Polonia

Un atlet în Polonia modernă cu zgârie-nori şi filme americane care nu prea ştie ce vrea. Să câştige un concurs la înot, să aibă un copil cu prietena lui de peste doi ani sau să renunțe la tot pentru o relaţie cu un tip de care e îndrăgostit. Cadre lungi, mai multă tăcere decât dialog, o paletă de griuri în care sunt desenate oraşul, casa, viaţa protagonistului. Un film care nu te-ai aştepta să arate încă o dată cât de greu e să reziști și să fii fericit într-un cuplu gay fără teama că te trezeşti cu pumni şi picioare într-o scară de bloc sau că mama îţi spune să devii odată om serios. Însă, după cum a spus şi regizorul la Q&A, încă sunt probleme faţă de homosexuali în Polonia. Dar a adăugat că nu acesta a fost mesajul pe care a vrut să-l transmită, ci doar o privire neşlefuită în viaţa unor tineri care trăiesc pe propria piele diferența dintre ceea ce își doresc și ce se întâmplă în realitate.

3. Chasing the Winds, regia Rune Denstad Langlo, Norvegia

Pentru a participa la funeraliile bunicii sale, Anna se întoarce acasă după 10 ani. Aici găsește un bunic țâfnos și ursuz, măști ale suferinței lui, și fostul prieten, față de care încă pare a se simți atașată. Filmul nu te ia prin surprindere în niciun fel, iar faptul că este vorba de o dramă de familie este sugerat încă din primele minute ale acestuia. Tonul este familiar, fapt ce atenuează schimbările de stare ale personajelor, făcându-le liniare, aproape de nesesizat. Cu toate acestea, deși a fost criticat pentru că ar fi un film „palid”, Chasing the Winds cred că se face plăcut tocmai prin simplitate și sinceritate. Fără actori care să se dea mult peste cap, fără să ieși din sală cu mintea împrăștiată, la final înțelegi că ești invitat să îți pui întrebări legate de inutilitatea anumitor lucruri pe care le facem, sau a lucrurilor pe care le urmărim.

4. Blind, regia Eskil Vogt, Norvegia, Olanda

Numit de publicația Filmdrunk „A Delightful Norwegian Mindfuck”, Blind nici nu putea fi descris mai bine. O poveste complicată cu o ameţeală între ce e real şi ce-şi imaginează o femeie oarbă care îşi găseşte singura scăpare în scris. Un bărbat singuratic, dependent de pornografie, o femeie care îşi creşte fetiţa singură şi ajunge să aibă o relație cu soțul protagonistei; el, înțelegător dar, în acelaşi timp, infidel. Totul începe cu drama trăită de femeia care tocmai și-a pierdut văzul. Pe parcurs, toate personajele din jurul ei, reale sau fictive, o încasează grav, și toate astea puse la cale de ea. Nu este un film obișnuit despre singurătatea și tristețea unei persoane cu o dizabilitate. Este cum ea nu vrea și nu are chef să fie o victimă, așa că se joacă cu destinele celor din jur cu puțin sarcasm tipic scandinav.

5. Afacerea Tănase, regia Ionuț Teianu, România

Anul acesta am urmărit în mod special selecția TIFF la documentare. Deși n-am prins 20.000 de zile pe pământ (ale lui Nick Cave) sau Catedralele Culturii, am văzut totuși documentare pe mai multe teme: educație (Alphabet), cinema (The Rep la Depozitul de Filme) sau eseul personal al unui bolnav de schizofrenie (The Story of Mr. Love). Dar o sală plină și mai multe reacţii am întâlnit la proiecţia primei părţi din o serie care va continua despre Afacerea Tănase. Un amestec de Bond theme song, cu grafică evidenţiată, cu interviuri, arhivă TVR şi un montaj care încearcă să pună în context povestea unui caz răsunător de spionaj din comunism. Un caz ieşit la lumină despre cum Ceauşescu ar fi dat ordin printr-un spion român trimis la Paris să îi omoare pe Paul Goma şi Virgil Tănase, dizidenți care pătau prin presa franceză şi prin poezii imaginea României comuniste.

Pe lângă topul de mai sus, am văzut şi scurtmetraje româneşti, din care am rămas impresionaţi de Cai Putere (regia Daniel Sandu) sau Trece şi prin perete (regia Radu Jude). Am trecut şi pe la filmul Viktoria (co-producţia româno-bulgară, regia Maya Vitkova) sau The Stag (regia John Butler), varianta irlandeză a unei petreceri a burlacilor. Am văzut şi Stockholm (regia Rodrigo Sorogoyen), câştigătorul trofeului TIFF de anul acesta. Ne-a plăcut, mai ales că a reușit să ne țină câteva minute după proiecție pentru a discuta impresiile.

Recomandăm o excursie pe la Cluj cu orice ocazie, dar mai ales dacă e TIFF.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!